Teroare, parfum şi mănuşi

Din prima clipă m-a izbit mirosul. Un amestec de cauciuc pus pe foc, de instalaţie electrică arsă, de pietre calcinate şi fum industrial. Un miros iritant şi persistent. Un miros prevestitor de rele, mirosul care, atunci cînd eşti la volan, te face să cobori imediat din maşină şi să verifici dacă nu cumva ţi-a luat foc motorul.

Pe strada 43, între Broadway şi 8 avenue, în faţa sediului New York Times, se aflau parcate mai multe maşini. Capotele lor, erau acoperite de un fel de cenuşă gri-deschis. Era evident unde fuseseră. Toate erau atît de murdare încît nu le mai puteai distinge marca sau culoarea.

M-am apropiat de una dintre ele şi am atins-o: o cenuşă fină ca pudra de talc.

În acel moment, efectiv, trăgeam în piept şi pipăiam praful care conţinea fragmente din trupurile celor ucişi.

În acel moment, literalmente, inspiram atomi şi molecule care aparţinuseră victimelor din avioanele şi turnurile distruse de terorişti, sau, poate chiar teroriştilor.

În acel moment, da, chiar în acel moment, istoria acelei zile de teroare şi tristeţe infinită, devenea palpabilă, tangibilă şi mirositoare. Imposibil de ignorat, imposibil să pretinzi că totul e la fel ca înainte.

În acel moment, istoria zilei de 11 septembrie 2001, devenise parte din mine. Eu, omul palpabil şi concret care scrie acum aceste cuvinte, sunt parte din ea.

Asemenea parfumului sau mănuşilor, toate ideile, toate teoriile, toate construcţiile noastre oricît  ar fie ele de subtile şi de elaborate nu fac decît să ascundă şi să încerce să se substituie unei realităţi, care a fost şi va rămîne, întotdeauna, perfect impenetrabilă.  Un miros iritant şi persistent. O cenuşă fină ca pudra de talc. Memoria unei zile de teroare şi tristeţe infinită.

New York, Septembrie 2001

                                                          Paul Doru Mugur