Râsul ca experienţă limită                                                                            

Pot fi oare vindecate traumele noastre prin râs? Poate fi râsul înţeles în contextul tragediei? Cum demarcăm graniţa dintre uman şi inuman atunci când suferinţa este tratată prin prisma comicului?

Ultimul deceniu al secolului trecut a marcat o schimbare de perspectivă în ceea ce priveşte abordarea tragediei din lagărele de exterminare. Timp de cincizeci de ani istoricii, filozofii, teoreticienii au căutat formula cea mai potrivită pentru a reda cu exactitate dimensiunea acestei tragedii. Au existat încercări de producere a unor discursuri bazate strict pe consemnările istoricilor. Nici acestea, nici chiar alăturarea mărturiilor smulse cu greu supravieţuitorilor, nu au reuşit să ne apropie prea mult de adevăr. Astfel, s-a conturat ideea unui alt tip de discurs, sfidînd canoanele impuse de gravitatea subiectului : comicul.

Critici, teoreticieni şi victime, în aceeaşi măsură de şocaţi, au ridicat obiecţii, considerînd perspectiva comică o impietate asupra memoriei victimelor. Şi totuşi, trei dintre producţiile de referinţă ale anilor nouăzeci, în reprezentarea literară şi cinematografică a Holocaustului, sunt realizate în registrul comic. Este vorba despre cartea de benzi desenate, Maus, de Art Spiegelman şi despre filmele La vie est belle de Roberto Benigni şi Train de vie, de Radu Mihăileanu.

In fiecare dintre ele, râsul este interstiţial. Drama este asemeni unui puzzle al cărui liant este râsul. Deşi Art Spiegelman a ales să prezinte tragedia părinţilor săi într-o carte de benzi desenate, suferinţa victimelor, urmărită pas cu pas, începînd cu primul zvon al deportării, nu este luată nicicum în derâdere. Comicul se află în spaţiile dintre fotograme, încercînd să salveze lectorul din şocul mărturiilor. In aceste spaţii albe se dă bătălia pentru recâştigarea normalităţii. In cazul victimelor Holocaustului, normalitate înseamnă eliberarea de vină, vina supravieţuitorilor de a nu fi murit, vina copiilor de a nu fi împărtăşit experienţa tragică a părinţilor, vina celor care au asistat la acest masacru fără a interveni. Discursul produs de Spiegelman poartă spre aceste semnificaţii, iar râsul este o pistă falsă pe care cititorul se lansează cu nedumerire, pentru a constata la capătul lecturii grimasa rămasă pe obrazul său.

Discursul din Maus deconstruieşte discursurile anterioare, al căror efect este alunecarea în uitare sau în legendă. Adevărul pe care vrem să-l cunoaştem şi să-l înţelegem în legătură cu Shoa, nu se află nici în documentele oferite de istorici, nici exclusiv în mărturiile supravieţuitorilor, nici în interpretările psihologilor. Pentru a înţelege această tragedie, trebuie să ne apropiem din alt unghi de ea. Discursul ludic deconstruieşte canoanele prin care percepem anumite evenimente. Râsul este o manifestare a sublimului, alunecarea spre o subiectivitate pozitivă, stare ce ne creează înţelegerea sau, ceea ce foarte bine numesc englezii, empathy, faţă de victimă. Umorul ne permite să ne apropiem de experienţa schizoidă într-o manieră aproape personală. Comicul scoate în evidenţă valorile absolute, iubirea, familia, credinţa, pentru a demasca valorile construite: autoritatea, diferenţele rasiale, culturale, sociale etc.  

Aş putea fi întrebată ce legătură ar putea avea râsul cu ziua de 11 septembrie 2001? Şi dacă nu cumva impietează aşezarea ei alături de tragedia Holocaustului. In opinia mea sunt două experienţe care ne-au apropiat în aceeaşi măsură de Apocalips. Nu numărul victimelor trebuie luat în considerare, ci viaţa dăruită cu bună ştiinţă morţii, teroarea care a cuprins întreaga Planetă. Faptul că încă o dată se confirmă scepticismul exprimat de Primo Levi, în legătură cu inviolabilitatea statutului persoanei, ne-a transformat în nişte locuitori ai teroarei. O teroare în care am fost manipulaţi. Ea nici nu a început în dimineaţa zilei de 11 septembrie, când pe ecrane, în toată lumea am putut citit America under attack  sau America’s new war , ci din momentul în care Auschwitz a fost posibil. Iar acest moment îl regăsim oriunde în istorie. Cineva afirma că, după al doilea război mondial, a trăit toată viaţa cu imaginea unei bombe care i-ar fi putut exploda oricând în faţă. Este o experienţă pe care o împărtăşesc chiar şi cei născuţi după război. Incepînd din această dimineaţă vom trăi foarte mulţi cu spaima că oricine ar putea deturna un avion, că oricine s-ar putea năpusti cu el într-un spaţiu locuit de oameni. Şi chiar mai mult decât teroarea, de acum ne va apăsa suspiciunea, neîncrederea în aproapele nostru. Din neputinţa de a vedea duşmanul. Am fost manipulaţi să credem că el se materializează în imaginile acelor palestinieni bucurîndu-se de nenorocirea americanilor. Dar şi ei, ca şi noi se tem de acelaşi duşman nevăzut. Neputinţa de a înţelege cine ţine balanţa vieţii şi a morţii noastre, ne împinge în nevroză, naşte pe figurile nostre un râs diabolic, distructiv.

Iar râsul de-constructiv, pe care abia am reuşit să-l învăţăm, ca expresie a eliberării de prejudecăţi, ca mod de recâştigare a umanităţii, riscă să se preschimbe în grimasa fricii şi a urii.

Victimele acestui atentat riscă să fie îngropate sub alte discursuri manipulatoare. Noi riscăm, la rândul nostru, să devenim victimele acestor discursuri. Mai mult, riscăm să nu mai ştim la ce ne folosea odată râsul.

de Katherine Bar