Al Ma`ari
Ruine	Neantul	Destine	O formă diferă	Adevărul
	Suflul care piere		Nu-mi reproşaţi	Asemenea, moscheele
Prietene, aici, jos
	Ochii văzătorilor	Refugiu-mi este inima		Mă plimb uneori
Binele nu este		Mai bine taci	Păcatele se repetă	Nevoile mele
Speriaţi, căutăm	Iată şi stelele	Poete, timpul	Văd oameniiVVăd oamenii	Po  PoeziaPezia ese ca oamenii
		Omul		Caligrafie de Mahmoud Sami-Ali
Să faci ca şi cum n-ai face			Nimic bun

 

Abul Ala`a Al Ma`ari, născut în Maarat  în apropiere de Alep (Siria actuală), este unul dintre cei mai talentaţi poeţi de expresie arabă ai tuturor timpurilor.

Orb de la vîrsta de şase ani în urma unui atac de variolă, Al Maa`ari a compensat acest handicap cu o memorie legendară: cronicarii timpului susţin că era capabil să recite mii de texte cuvînt cu cuvînt.

Umanist sceptic şi extrem de lucid, Al Ma`ari  a refuzat toată viaţa să se supună necondiţionat dogmelor islamice. După unii exegeţi, poemul alegoric Risalat ul Ghufran, care conţine descrierea unei vizite imaginare a lui Al Ma`ari în Paradis, ar reprezenta una din sursele principale de inspiraţie a ultimei părţi a "Divinei comedii" a lui Dante.

 

 

 

 

Dacă intelectul este instabil

Este copleşit de lume

Un om slab îmbrăţişat de o curvă.

 

Dacă  mintea se disciplinează

Lumea devine o femeie distinsă

Care respinge avansurile iubitului ei.

 

 

 

 

Un lucru cu adevărat ciudat

(Dumnezeu nu-şi uită şi nici nu-şi încalcă vreodată promisiunile):

Doi într-un pat devenind trei.

 

 

 

Ruine

 

Locuinţe în ruină sau pe cale să devină ruine

Ca versul şchiop al unui poem

Şi evenimentele care vin şi pleacă

Alternînd bucurii şi dureri.

 

Prima oară cînd au văzut şoimul

Oamenii l-au făcut zeu

Şi au început să trăiască măsurîndu-şi bogăţia

În comparaţie cu sărăcia.

Ei au decis că cel fără de nici unele

Să fie ajutat dacă aştrii vor face anul secetos.

Dar nici unul nu poate să-şi salveze propria viaţă,

Această viaţă plină de pierderi.

 

Viaţă ca un pod între o moarte şi cealaltă

Şi omul împins să o traverseze.

 

 

 

Neantul

 

Să nu te sperii de neant, tu corpule al meu,

Cînd te-or întoarce şi te-or răsuci,

Dacă acest corp este acum bicisnic

Ce se va mai întîmpla cu el cînd va muri?

 

Încălecat pe ore caut un punct de sprijin

Dar timpul nu cunoaşte sprijin,

Zile şi nopţi trec şi mă agăţ de ele

Ca de un fir iluzoriu.

 

Distrugînd şi creînd, timpul e ca un copil

Ce se joacă cu un boţ de lut.

 

 

Destine

 

Destine: un loc cu ploaie

altul cu mai puţină ploaie

şi altul uscat.

Cu toţi urăsc trecerea,

fie ei tineri, fie ei bătrîni.

Să suferi relele, să-ţi suporţi soarta

Să-ţi bei moartea cu înghiţituri mici

Pregătindu-te de plecare!

 

 

O formă diferă

 

O formă diferă de o alta atîta timp cît sunt vii,

Moarte, diferenţele dispar.

 

Cine-nţelege timpul şi ale sale-acorduri

Îi va privi egal pe toţi  şi va-nţelege

că vorbele le sunt mincinoase,

Amabilitatea, ură,

binele, rău,

Acţiunile, nebunii,

Sărăcia, bogăţie,

Ştiinţa, ignoranţă şi

înţelepciunea,

curată aberaţie.

 

 

Adevărul

 

Adevărul e că trebuie să plec

Şi Dumnezeu ştie ce mă mai aşteaptă.

Presupun că nu-mi voi mai aminti nimic

din uşurinţa şi sărăcia de odinioară.

 

Ce uimitoare-i viaţa! Acoperită de umbre şi lumini

Şi ascunsă de stelele ei ameninţătoare

Şi cîţi tineri uzaţi pînă la suflet de nopţi şi zile care trec fără uzură!

 

 

Fără îndoială

 

Fără îndoială Domnul există ascuns, manifest

Şi toate-şi urmeză propriul destin

Cei vii cu cei morţi sunt fraţi şi ce contează

Că războinicii acumulează-armuri şi scuturi

 

O plantă nu ştie de ce fructele îi sunt amare

Şi nici mierea de ce e dulce.

Mă întrebaţi dar eu nu ştiu să vă răspund

Minte cel ce pretinde că ştie răspunsul!

 

 

Prietene, aicea jos

 

Prietene! Aicea jos seamănă cu un cadavru

Şi noi primprejur, cîini lătrători:

Cel ce mănîncă, pierde,

Cel ce-şi păstrează foamea, cîştigă.

 

Dacă noaptea te fereşte de dezastre

Fii sigur că ziua-ţi va aduce necazurile ei.

 

 

Suflul care piere

 

Suflul care piere, priveşte-l ca pe firul unei rochii uzate de timp.

 

Dacă timpul te scutură, îndură,

Trăieşte demn, imperturbabil, tăciunii pălesc şi se sting,

După ce au luminat o clipă.

 

Lumea noastră finită seamănă cu un băiat care pronunţă cuvintele literă cu literă.

 

 

Nu-mi reproşaţi

 

Nu-mi reproşaţi nimic, ce vreau de la viaţă este derizoriu de simplu:

Prizonier al clipei care mă poartă, fără să se mişte, spre capăt

ca pe o pasăre pe care o întrebi: De ce nu zbori? Nu pot! Am aripile tăiate!

 

 

Asemenea moscheele

 

Asemenea moscheele şi bordelurile vă sunt!

Oameni de nimic!

Nici plantă bună, nici palmier, nici arbore de gumă

Ci doar spini pe care nimeni nu îi culege,

Dăunători, nocivi,

În noaptea voastră infinită

Mai speraţi voi să vedeţi cîndva şi soarele?

Ah! De-aş putea să fiu acolo în ziua cînd Domnul vă va chema la El!

 

Trăiesc şi nu mă bucur

Chiar în interiorul acestei minuni prea vaste

Din care văd doar patru elemente susţinînd şapte planete

Printre douăsprezece zodii.

 

 

Ochii văzătorilor

 

Ochii văzătorilor se sting,

Doar ochiul soarelui ne priveşte neobosit

Şi totuşi şi el şi Pleiadele se vor ofili ca florile albe de măr.

 

 

Refugiu-mi este inima

 

Refugiu-mi este inima şi secretele care o părăsesc

Nu vor cunoaşte o alta.

 

Ascunde-ţi secretul de prieteni

Căci multe drumuri cunosc răstălmăcirile.

 

Şi dezamăgirea se trădează

Ca spuma de la gura unui leu turbat.

 

Omul este sedus de viaţă care-l omoară invariabil

Ca ochiul de aurul de pe mînerul unei săbii.

 

 

Mă plimb uneori

 

Mă plimb uneori printr-o grădină înflorită

Unde plantele îmbrăcate în ploaie, mustesc de apă,

Macii virează înspre roşu-nchis

Chiar şi cei bogaţi uită aici de perne şi covoare.

 

Prea bine ştim că trupul, odată ce sufletul s-a dus

Nu mai simte nimic, dar oare sufletul o simţi ceva cînd se îndepărtează de trup?

 

 

Binele nu este

 

Binele nu este post să-i leşine pe cei care postesc

Nici vreo rugăciune, nici vreo sutană,

Binele este atunci cînd renunţi complet la rău

şi-ţi goleşti inima de ranchiuni şi gelozii.

 

Cînd turmele tremură de frică

La ce bun să învăţăm leii să fie asceţi.

 

 

Mai bine taci

 

Mai bine taci căci piciorul cel mai agil va ajunge şi el să tremure

Şi cuvintele îţi aduc deformat ceea ce auzi.

Cît de rele sunt adăugirile şi omisiunile!

 

Oricît ar fi raţiunea de raţiune,

Deasupra ei, destinul are el grijă de toţi.

 

 

Păcatele se repetă

 

Păcatele se repetă şi mi le iert

deşi iertarea aparţine numai Celui de Sus.

 

Singurătatea de care se bucură omul conţine atîtea delicii

Încît seamănă cu deşertul plin de tot felul de fiare.

 

Poate că religia foloseşte păcatele ca pe o scară

La fel cum foloseşti o scînteie să declanşezi

explozia pentru a săpa o groapă.

 

Parfumează-te cu mosc sau ambră

Moartea nu ne va cunoaşte decît sub formă de putreziciuni.

Şi ce este mormîntul decît o casă care repugnă speranţelor deşarte

Înainte ca însăşi deşertăciunea să-şi găsească odihna în ea?

 

 

Timpul este ca o locuinţă

 

Timpul este ca o locuinţă căreia nu-i cunoaştem starea sau locuitorii

Ea va dura atît va dura lumina

Tinerilor, bătrîneţea ştie ea mai bine!

 

Nevoile

 

Nevoile îmi sunt ca perlele dintr-un colier pe care firul vieţii,

prea scurt, nu poate să le cuprindă.

Cît de multe ar vrea el omul şi cît de scurtă îi e viaţa!

Celor ce ştiu să-l asculte, timpul se adresează

Fără să se bîlbîie, fără să se contrazică,

După cum văd, răul este inerent naturii umane

Fie ploaie fie soare, căldură sau ninsoare

şi culmea culmilor este că şoarecele surd

e invidios pe auzul şoarecelui orb!

 

 

Speriaţi, căutăm

 

Speriaţi, căutăm liniştea.

Liniştiţi, încă ne mai este frică.

Natura omului este întreţesută cu nenorociri:

Nici răbdarea nici nerăbdarea nu durează mult

Şi părul negru pe care şi-l rade

Nu fac fruntea celui chel mai atrăgătoare

Şi o gură de apă după alta îţi înăbuşă setea

Ca rochia norilor cusută din fîşiile norilor.

 

 

Iată şi stelele

 

Iată şi stelele! Domnul le învîrte cu sau fără corăbii!

Glorie lui! Nimeni nu-i este egal, nici cînd ignorantul urlă: sunt stăpîn!

Zilele vieţii se înşiră ca perlele dintr-un colier

Nimic nu va mai rămîne cînd se termină firul.

 

Suntem creaţi pentru un scop care ne scapă

Trăim puţin pînă cînd neantul ne inundă

Precum caii tineri, care de furie, îşi rod zăbala

Pînă le sîngerează gingiile!

 

 

Poete, timpul

 

Poete, timpul cu ritmul lui bancar,

Şi noi biete virgule cu scadenţe variabile,

Nici o zi nu aduce vreo bucurie fără vreo tristeţe la schimb

Şi omul doritor se complace pe-aici pe jos în bogăţii care-l împing spre ruină.

 

 

Să faci fără să faci

 

Să faci fără să faci şi timpul care trece

Şi mîna care ţine să arunce ce are în ea

Şi siluete de oameni şi profiluri şi naţii care vin şi pleacă.

 

Cînd toate corpurile sunt sortite prafului

Aş vrea să ştiu ce se întîmplă cu sufletul.

 

 

Văd oamenii

 

Văd oamenii în două stări: prezent şi viitor

Şi două circumstanţe: spaţiu şi timp

Cînd întrebăm care ne e soarta

Primim, atît de rar, cîte un răspuns evaziv.

 

 

Omul

 

Omul, spunem că este creaţia a şapte planete

Cînd de fapt el este creţia celui ce le-a făcut,

Sufletul celui mort mai poate el reveni şi consola

Pe cei rămaşi care-l plîng şi-l jelesc?

Doar pentru moarte bogatul şi săracul sunt egali,

Cel aflat pe cale şi cel care a rătăcit-o,

Scutul luptătorului şi rochia cochetei

Şi palatele regilor Persiei ca pînzele de păianjen.

 

 

Poezia este ca oamenii

 

Poezia este ca oamenii: e plină lumea de ei

Dar unul singur valorează cît toţi laolaltă

Şi este doar o chestiune de măsură:

Omul pretenţios îşi ratează ţinta

În graba sa, cel grosolan  o mai atinge.

Liniştea, aicea jos, se naşte din ignoranţă

Înţeleptul rămîne mereu perplex şi înfricoşat.

 

Timpul este un poet de stradă: declamă şi cînd uită mai şi improvizează.

 

Nimic bun

 

Nimic bun după cincizeci de ani

După cutremure şi boli

Trăim doar ca pe punctul de a muri să ni se spună:

Nu e mort încă, mai trăieşte.

 

 

Dac-o fi să mor

 

Dac-o fi să mor, dragi prieteni,

Fără îndoială trebuia să mor

Atît să ştiţi:

Săraci rătăcim pe pămînt

Săraci murim

Nu poţi avea nimic niciodată. 

 

Notă introductivă şi traduceri de Paul Doru Mugur şi Azmi Doghlas