Stefan Caraman: PIANO MAN

 

Acest e-forum s-a desfăsurat în perioada 11 februarie - 11 martie 2002. Selecţia de mai jos a fost considerată semnificativă de către redacţia Respiro. Transcrierea de mai jos respectă convenţia de adresare din e-mail, fără diacritice si majuscule. Mesajele marcate cu "Re:" sunt replici la mesajele anterioare.

 

 

Paul Doru Mugur: Haideti sa va spun 

Bogdan Suceva: Un roman de temă majoră

Elena Popa (actrita): Textul care îl reprezinta cel mai bine 

Bogdan Suceava: "...e posibil ca tocmai acest limbaj sa fie o obstructie la traducere"

Adriana Gheorghe: "...alege sa-i <vorbeasca> pe cei din jur"

Ondina ?: Existentialism curat

Bogdan Suceva: etica de dincolo de etica

Iulia Popovici: politic incorect la adresa homosexualilor?

Re: Bogdan Suceva: "...unele scapari in text pot avea efect limitativ"

Re: Stefan Caraman: "... expresia cea mai idioata a ultimilor 50 de ani  este <politicaly corectness>"

 

Mircea Tuglea:  "Când e tragic si când nu?"

Adina Dabija: Un roman isteric

Stefan Caraman: Confidenţe "...este, de fapt, jurnalul trecerii mele in nefiinta la virsta de 33 de ani..."

 

Stefan Caraman: Confidenţe

... poate ca nu e cazul, dar simt nevoia sa fac unele confidente alaturi de PIANO MAN, teatrul pe care il scriu si asa mai departe... nu stiu citi stiu ca romanul reia (in mare) personajele si tema piesei mele de teatru, "ZAPP..." (publicata in volumul antologic al Fundatiei DRAMAFEST - bilingv- in 1997, in volumul de teatru "ZAPP...", editura Ex Ponto din Constanta, 1997 si jucata la Teatrul Andrei Muresanu din Sfintu Gheorghe in 1997 - regia Teodor Smeu Stermin - si intr-un spectacol de diploma al regizorului Cristian Nedea la Cluj, in anul 2000)... este un roman scris numai pentru ca textul dramatic nu-mi epuizase intreaga tensiune in care traiam anul 1996: murise tatal meu (cei ce vor citi romanul vor vedea apelul insistent si brutal la persoana lui) si ma indragostisem iremediabil si fara sansa... din aceasta combinatie ucigatoare m-a scos, ca sa spun asa, literatura, faptul de a scrie acel text de teatru si romanul.


Acum, la doi ani de la aparitia cartii in format clasic (editura PARALELA 45, 2000), imi dau seama ca mi-am permis un act de nebunie, mai ales daca judec faptele dupa feedback-ul declansat de aceasta aparitie. Un coleg de orfelinat al tatalui meu (un pensionar simpatic si bine cunoscut in oras datorita vietii petrecute ca functionar la Starea Civila) i-a declarat mamei mele ca ii este rusine sa vorbeasca cu mine (si nu mai vorbeste); rudele mele mai mult sau mai putin apropiate m-au amenintat cu bataia si mi-au terorizat mama cu telefoane acuzindu-ma de blasfemie. Volumul a fost retras de la o librarie din oras din cauza citorva cititoare mai in virsta - spuneau ca e pornografic; chiar indoiala lui Adrian Rezus - cel care a ingrijit e-cartea - alaturi de oportunitatea si corectitudinea plasarii pe net a unui asemenea volum, intr-adevar riscant... in sfirsit, nu-mi fac un titlu de glorie din aceasta, e absurd si ridicol; nu-mi fac nici complexe (mai ales ca mama mea mi-a acordat increderea si mi-a promis ca nu va citi cartea - mama mea este o femeie inteleapta), nu fac decit sa consemnez faptele si sa incerc sa ma regasesc acolo (intreprindere destul de dificila astazi).

O intrebare care mi s-a pus si probabil care va mai apare pe aceasta lista, a fost aceea legata de excesul de licente sau vulgaritati... Alex Stefanescu a considerat acest volum un fiasco numai pentru faptul ca - spunea domnia sa - am ales sa ma alaturi unei tendinte gresite a scrisului romanesc contemporan, una in care cenzura limbajului este pur si simplu spulberata... asadar, de ce ? Sa stabilim o conventie : raspunsul care probabil se va naste mai jos este rezultatul propriilor meditatii, dar facute mult dupa aparitia cartii... atunci cind am scris-o, acest amanunt mi s-ar fi parut ilar. Cred ca explicatia se gaseste in experienta traita la moartea tatalui meu... atunci cind s-a intimplat il tineam de mina... retin foarte bine amanuntele - n-a crezut nici o clipa ca va muri... se agita intr-una si cerea singe... tot ce pompa aparatura prin vene, el elimina prin rect, nu mai avea nici o sansa... linga pat, mama mea plingea neputincioasa, lucru care m-a infuriat teribil (nu-mi dau seama de ce, oricum episodul este pe larg descris in carte) - adica sotul ei murea si ea nu putea face nimic altceva decit sa se smiorcaie - o logica teribila si injusta, fara doar si poate... la rindul meu eram indurerat... dar am ramas cu un sentiment negativ, neplacut - nimanui din incaperea aceea nu-i convenea ca tata moare: nici lui, evident, nici mamei mele pentru ca raminea singura, nici mie pentru ca, orice s-ar spune, l-am iubit sincer si adinc... stefan din roman, este tinar, este pe moarte (stie aceasta) si e teribil de furios din cauza aceasta... daca tatal meu era atit de agitat inaintea mortii, la aproape 60 de ani, m-am intrebat chinuitor de mult si insistent cum as fii reactionat eu... rezultatul este PIANO MAN; este, de fapt, jurnalul trecerii mele in nefiinta la virsta de 33 de ani... este, de fapt (iata o tema care m-a preocupat mult timp dupa aceea) atitudinea mea (sau a unui individ oarecare pina la urma) in fata unei situatii in care umanitatea nu mai este obligatorie... in fata mortii, dintr-un stefan sa zicem contradictoriu, cuantificabil si pasibil de a fi catalogat drept suportabil, nu mai ramine decit o menajerie, sau o jungla - iar, dupa cum se stie, in jungla ultimele mor animalele de prada... injuraturile si celelalte licente din carte sint latraturile sau urletele acestor animale... brusc nu mai stiu ce sa spun, asa ca ma opresc acum... stefan caraman

 

Bogdan Suceva: etica de dincolo de etica

 

Distinctia pe care personajul romanului o traseaza este aceea intre oamenii care NU mai au timp si cei care au timp. Dialogul cu preotul ortodox mi se pare relevant. Preotul intelege moartea, o vede, dar nu o traieste in imediat (da, stiu ce am spus, e bine plasat in contextul romanului). Pentru personaj moartea este o realitate, o prezenta, un continuu. Din punct de vedere narativ 'Piano Man' extinde momentul mortii pe durata unei experiente despre care e foarte greu de vorbit. Credinta religioasa e posibila celor care mai au timp, totul pare posibil celor care dispun de timp.

Ceea ce acest roman propune (si evident ca e iritant prin asta) este etica de dincolo de etica la care poate sa conduca iminenta unei morti anuntate si a unei descompuneri fizice treptate. Cred ca orice abordare din unghi etic margineste demersul cartii.

'Dumnezeu sunt toanele mele', scria Rozanov (citat de Cioran). Nimeni altul decat personajul central din 'Piano Man' nu ilustreaza mai bine asta: o lume cu un unic zeu degradat, coborat la paralizie, o lume despre care acum stim ca se bazeaza pe o experienta personala a autorului.

Acesta e contextul in care as discuta 'Piano Man': etica de dincolo de etica la care ajung cei care nu mai au timp.

 

 

 

Adriana Gheorghe: "...alege sa-i <vorbeasca> pe cei din jur"

Recunosc ca metoda de demontare din acest text ma pune pe ginduri si ca-mi plac sugestiile pe care mi le da. Cum ar fi solutionarea unei atari situatii de criza prin discurs. (gindit, rostit, scris, nu conteaza). Indivitul alege sa-i ‘vorbeasca’ pe cei din jur, sa-si vorbeasca realitatea, existenta etc. , cu tot ce implica acest ‘vorbeasca’, sa reordoneze realitatea pe care o resimte absurda si haotica (ce naiba , el, individ promitator, dintr-o alta poveste, dintr-un alt scenariu etc.), sa-i confere El un sens, sa construiasca el o realitate paralela de discurs, unde vorbirea si gestul scrierii sint acte in toata regula, apoi mai sint si imprecatiile pe care le inteleg ca tinind de nevoia de contracarare cu ceva (resimtit ca rau si puternic) la fel de tare, un rau controlat de el, si, de dragul textului si-al cititorului, cu ceva la fel de spectaculos (glisind intre melodramatic si disperare dupa un soi de autenticitate, sau nici macar, raminind un comportament normal, sablonat, de asteptat de la tipul de caracter ‘dur’), aceleasi imprecatii insa actionind si in sens autentic destructiv asupra realitatii/identitatii individului si asupra textului si cititorului, ceea ce poate fi interesant. (desi cliseic, puternic pentru ca scris bine, etc.)

Acum nu stiu daca Caraman isi propune sa demonteze insasi folosirea ‘autenticitatii autobiografice’ ca maniera textuala. Ar fi amuzant, mai ales in relatie cu efectul produs de amaraciunea de text in familia autorilui (real). 

Am o problema. S-ar putea trata situatii de genul acesta (daca tot ne ambitionam sa scriem urmarind tehnici behavioriste si mai mult sa confruntam (melo)dramatic personaje ‘puternice’ dintr-un context cu situatii ‘tari’ dintr-un alt context) cu calm, cu o scriitura senina si amuzanta, chiar delirant-luminoasa (prin contrast) sau aberez? Nu-mi amintesc sa fi intilnit. (sau poate Dancer in the Dark? dar nu nu-i de joaca cu astea pentru ca nu poti sa stii niciodata ce efect produci spectatoruli/cititorului. Mie mi-a venit sa rid in hohote dupa film si sa doresc sa rasfoiesc un dictionar sau sa vad desene animate dupa cartea lui Caraman, asta, asa, ca fapt psihologic, in plan secund discutarii propriu-zise a textului)

derulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la început

 

 

Bogdan Suceava: Un roman de tema majora

Nu se poate sa nu ne retina atentia în Idiotul lui F.M.Dostoievski una dintre compoentnele majore ale temei: relatia dintre boala si ticalosie. Mîskin e atât de special pentru ca nu decade în prezenta bolii, pentru ca boala nu-l slabeste si moral. Îi vedem pe toti cei din jurul lui decazând (unii pâna aproape de crima, altii schimonositi de ura) sI, prin contrast, printul Mîskin pare ireal, neomenesc. Între cei care i-au comentat umanitatea si consistenta ca personaj se afla, desigur, Lev ?estov, si cred ca de la el am învatat sa urmaresc tema.
S-a scris si s-a povestit mult în Rusia de dinainte de primul razboi mondial despre slabiciunile induse de boala; poate ar trebui sa spunem ca e o tema clasica. O alta referinta pe care ar trebui sa o amintim aici sunt romanele lui L.F.Céline, în special Moarte pe credit. Un personaj al lui Camus este determinat sa comita o crima, între altele, si de caldura dogorâtoare a soarelui. Acei factori care poarta fiinta umana pâna la descompunere, pâna la pacat. Nu as dori sa asez Piano Man într-o companie selecta pentru a-l supralicita, sau pentru a-l coborî cumva, prin comparatie cu gigantii. Nimic din toate acestea. Mi s-a parut însa necesar sa aduc aici în discutie legitimitatea temei,  validitatea ei culturala, ceea ce relatia între boala si decadere a adus pâna azi în literatura. Bineînteles ca exemplele ar putea continua si probabil dumneavoastra puteti face trimiteri mai potrivite decât exemplele pe care le-am amintit eu.

Piano Man e special pentru noi: e un text în situare româneasca. Recunoastem fara efort sistemul de sanatate românesc, glumele idioate pe care mistoul national le poate aduce în apropierea mortii ("mâine te externam, vine dricul"), acea aura de neseriozitate cu care e intâmpinata moartea altuia. Reactiile personajului principal par înca de la prima pagina si un raspuns la mediu, nu doar unul la boala si - în contextul amintit mai sus - nu stiu daca nu cumva ar fi legitima si întrebarea asupra relatiei între ticalosire si tarele societatii  românesti. Lumea româneasca privita ca element ce accelereaza descompunerea (în nuanta morala vorbim), totul pus în termeni autobiografici si credibili literar.

Am argumentat toate aceste lucruri pentru a afirma ca avem de a face cu un roman de tema majora, bine situat în context românesc, autentic atât ca experienta umana cât si literara. Mesajul precedent al lui Stefan Caraman nu face decât sa vina în întâmpinarea acestor prime remarci.

 

Ondina: Existentialism curat



Ce am citit eu din romanul lui Caraman - existentialism curat. Multa surprinzatoare autenticitate emotionala, autorul cunoaste situatia si deseneaza "criza" dupa natura, un stream of consciousness pe care eu il "cumpar" si-l cred. Tema bolli incurabile imi aminteste imediat de o scrisoare din corespondenta lui Kafka in care acesta comunica cuiva diagnosticul de tuberculoza si pe care il descrie ca arma pe care o ipostaza a sa, un ins contrar sinelui sau pozitiv, un eu destructiv, a inventat-o pentru a-l distruge. Citind din textul lui Caraman mi-am spus ca pare de necrezut luciditatea violenta a eroului in fata mortii anuntate. Imi imaginam ca adevarul unei existente atit de agresate si atit de masiv destabilizate ar fi escapismul, obnubilarea, regresul, infantilizarea. Dar vezi ca este justificata, tatal bolnav la fel, exercitiul de constiinta, poate o hiperreflexivitate maniaco-depresiva. Desi se afla abia la debutul bolii, deci avind inca sanse de vindecare in mare proportie, Kafka declara ca nu se poate vindeca deoarece necesitatea bolii, motivatia ei este de-al ucide, ea fiind o arma interioara acarei misiune se termina abia la sfirsit.


Ce are Piano man comun cu romanul Particule elementare al lui Michel Houellebecq este si scandalul interior tipic barbatului "violat", agresat de destin sau tragic, desertul atomic plus radioactivitatea. Pe scurt-dezastrul si groaza de-a fi barbat, de-a fi om barbat.

Mai citesc si mai sint multe de spus. De exemplu despre cumplitul fact al luciditatii. Ce i se poate intimpla unui superlucid? Nimic mai rau decit insasi luciditatea. Odata luat pragul asta, ca in Dante: "Lasati orice speranta voi,.."

 

Popa Elena: Textul care îl reprezinta cel mai bine 

UN TEXT CARE AR FI BINE SA INCAPA PE MINA UNUI REGIZOR CAPABIL SA-L CITEASCA SI PRINTRE RINDURI SI SA PROPUNA O DRAMATIZARE.LASIND DEOPARTE CARACTERUL LUI AUTOBIOGRAFIC (FICTIUNE SAU NU SI IN CE PROPORTIE E FICTIUNE  DEVINE IRELEVANT) E TEXTUL CARE IL REPREZINTA CRED CEL MAI BINE PE STEFAN .

 

 

Mircea Tuglea: "Când e tragic si când nu?"

Caraman chiar are momente cind e tragic pe bune. Rar om...

Chiar asta ar fi o problema la Caraman: cind e tragic si cind nu?

 

 

 

Adina Dabija: Un roman isteric

Moartea nu e mai smechera, cu palaria pe ochi, dar nici cu coasa pe umar. Este si ea o moarte care se defineste în raport cu muribundul: o moarte-muiere care trebuie înjurata ca orice femeie adevarata. Stefan personajul are o atitudine macho în fata mortii. Nu are atitudine de muribund.

De aceea nu este un personaj credibil. Este un fel de mascarici care face si din moarte un fel de mascarici.

Personajele din Piano man nu se iau în serios. Într-un fel, nu lor li se întampla ce li se întampla. (Corolar: atunci cum sa cred eu ca mie mi se întampla ceea ce li se întampla?)

Piano Man este un roman isteric. Îi lipseste, oricat ar fi el de existentialist, umanitatea, sensul, cautarea. In ciuda atitudinii macho a personajului principal, acesta ramane totusi pasiv, de o pasivitate fundamentala în fata mortii. Moartea, la randul ei, nu reuseste sa fie un personaj si nici macar o prezenta, nu se apropie si nici nu se departeaza. Este arbitrara.

In mod paradoxal, de aici efectul metafizic al romanului, caci avem totusi de-a face cu un roman metafizic. Moartea este misterul total, întamplarea absoluta, la fel ca viata.

Ca de obicei la Caraman, avem de a face cu o tehnica a manuirii cuvantului impecabila, de-a dreptul fascinanta.

Piano man-ul lui Caraman este romanul perplexitatii în fata mortii. Romanul dezumanizarii. Din pacate, nu este genul meu si nu am putut gusta acest gen de scriere.

derulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la începutderulează de la început

Bogdan Suceava: "...e posibil ca tocmai acest limbaj sa fie o obstructie la traducere"


Lui Stefan Caraman ii place sa injure (sa zicem: ii place sa comunice natural). Asta nu e chiar asa de usor de trecut in scris, cat despre naturalete, ar merita discutat. Editorul, Dl. Adian Rezus (dansul nu e prezent la aceasta masa rotunda deoarece considera ca rolul editorului se incheie odata cu publicarea cartii) a optat pentru taierea expresiilor cu care nu toti cititorii s-ar putea simti confortabil. (A lucrat cu replace all in sursa LaTeX si, spre marele amuzament al etapelor preliminare editarii, initial scapasera genitivele.) Pe nadir_latent, Dl. Lucian Sarbu a contestat stilul prea liber prin care Stefan Caraman alege sa colaboreze la unele periodice culturale. (Dl. Sarbu cam are dreptate in majoritatea cazurilor cand se pronunta.)

In 'Piano Man' ni se pare ca limbajul extrem de violent se justifica prin natura povestii. Sa lasam deoparte confesiunea autorului. Povestea sustine utilizarea acestui limbaj.

Pe de alta parte, e posibil ca tocmai acest limbaj sa fie o obstructie la traducere. Cred ca unele aspecte de jocuri de cuvinte si violente verbale pline de cod valah sa nu treaca in intregime la traducere. Daca situatia narativa trece, iar subiectul intereseaza in plan universal, e posibil ca optiunea de limbaj a autorului sa limiteze drumul acestei lucrari in circuitul literar. In afara de cazul in care acest text si-ar gasi un traducator extrem de abil.

Cred ca autorul Stefan Caraman mai are loc de perfectionat in sfera limbajului. Ar putea sa se gandeasca in veacul ce urmeaza cum se poate scrie traductibil in romana, daca ai o poveste traductibila - cum ar trebui abordata asa incat __limbajul_sa_nu_constituie_o_obstructie__ la vreo viitoare traducere.

Cand insa textul are o componenta autobiografica sau confesiva si cand raspunde unei probleme literare cum este cea pe care Dl. Caraman a mentionat-o aici, cred ca aceasta sugestie poate sa faca un pas inapoi. Criteriul traductibilitatii textului poate sa se incline in fata autenticitatii, si din acest unghi de vedere as aborda problema limbajului din acest roman plin cu \ldots.

 

Paul Doru Mugur: Pentru mine romanul lui Caraman este un foarte frumos exercițiu stilistic. Autorul are o idee pe care o epuizează. Romanul este romanul înscenării unei morți, este însuși romanul înscenării morții. Dacă personajele lui Beckett așteptau un  neverosimil Godot, personajul lui Caraman așteaptă o la fel de neverosimilă moarte: am citit cu plăcere romanul, pentru mine el este foarte apropiat de "Emilia" lui George Vasilievici cu care are în comun mult mai mult decît tonul și construcția similară: finalul este practic identic. L-aș reciti? Cu siguranță că nu, pentru că a recititi "Pianomanul" ține, cred, de necrofilie.

 

 

 

Iulia Popovici: politic incorect la adresa homosexualilor?

Singurul mod de a citi Piano man ca obiect estetic si nu ca parte a unei biografii personale este sa facem abstractie de autorul Stefan Caraman limitindu-ne la naratorul Stefan. Cred ca are prea putina relevanta pentru text faptul ca scriitorului Caraman ii place sa injure cita vreme limbajul violent din Piano man se justifica literar - si se justifica, desi se joaca de prea multe ori cu nervii cititorului.

Am insa o alta problema. Credeti ca Stefan, pentru a convinge ca erou de roman, are nevoie sa fie atras de extremismul de dreapta si sa fie politic incorect la adresa homosexualilor? Hai sa zicem ca si asta face parte din in-traductibilitatea textului...

Re: Bogdan Suceva: "...unele scapari in text pot avea efect limitativ"

>Am insa o alta problema. Credeti ca Stefan, pentru a
> convinge ca erou de roman, are nevoie sa fie atras de
> extremismul de dreapta si sa fie politic incorect la
> adresa homosexualilor? Hai sa zicem ca si asta face
> parte din in-traductibilitatea textului...


Cred ca scriitorul roman ar putea sa fie tentat a opera uneori cu un bagaj de prejudecati mostenit din societate. In 'Jurnalul' lui Mircea Cartarescu autorul
consemneaza intr-un loc, negru pe alb, ca nu-i plac chinezii. Toate aceste iesiri limiteaza posibilul drum al cartii mai tarziu. Cred ca va veni o vreme
cand unele iesiri nu vor mai avea trecere nici in Romania, deci unele scapari in text pot avea efect limitativ si in sens temporal: pot sa si dateze cartea. Sa ne uitam la unele carti scrise in anii '30 si care, doar din ton, nu mai sunt lizibile azi. Avem de invatat din fiecare dintre aceste
experiente.

Re: Stefan Caraman: "... expresia cea mai idioata a ultimilor 50 de ani  este <politicaly corectness>"

Ma simt obligat din nou sa intervin... o prima afirmatie - nu sint extremist de dreapta si nici nu am probleme cu homosexualii or homosexualitatea... e drept ca imi pun intrebari dar sper ca nu e incorrect politic sa procedez cum cred de cuviinta cu constiinta mea... in plus am prieteni homosexuali - ii pretuiesc enorm... va marturisesc faptul ca expresia cea mai idioata a ultimilor 50 de ani (cu tot cu angrenajul declansat si sustinut observ cu mari etalari) este "politicaly corectness"... mi se pare o restringere a dreptului minimal de a fi om si de a gindi... veti spune ca de aici iata ce drame au pornit s.a.m.d.... va voi spune ca omul este o fiinta dramatica si indiferent de temele oficiale mai noi sau mai vechi, tot va comite drame (in orice caz, mi se pare bizar ca pedeapsa cu moartea sa ramina valabila in tara care a initiat practic expresia incriminata ca si noul tip de democratie de consum, una care sper ca imi da dreptul sa ma pastrez critic - dar intram iar in zona miscatoare a discutiilor politice)... dar sa revin la problema homosexualitatii... ultimul spectacol pe care l-am scris (si se joaca inca) este un story despre doua femei homo... a fost lupta mea nu cu tema propriu zisa ci cu mentalul agresiv si potrivnic cu care traiesc aici in Romania...


Iulia, mi-as fi dorit foarte mult sa vezi nu atit spectacolul cit reactia celor din sali (unii punindu-si miinile la ochi - desi scenele nu erau defel violente, ba chiar erau frumoase, pentru ca doua femei care se iubesc sint intr-adevar frumoase - altii parasind de-a dreptul incinta; ca sa nu mai vorbesc de reactia d-lui Solomon - o somnitate de pe aici, pentru cei care au parasit mai de multa vreme tara - care a mimat interesant de altfel somnul)chiar, sint curios, ai fi scris vreun articol impotriva lor ? Piano Man... ma mir ca ai omis fara sa vrei probabil, sa judeci paragraful cu pricina in cheia in care trebuie judecat intreg textul... un individ muribund si furios... negindu-si pina si ceea ce il facea om - rudele de singe ba chiar si propria persoana... ajungind intr-un loc in care umaitatea lui nu mai este obligatorie... scuze acum, ce trebuia sa fac ca
autor ? sa-l las in continuare sa-si maltrateze mama si sa tina un speach politic despre articolul 200 ? (in codul penal romanesc exista acest articol care condamna persoanele homosexuale)? cit de credibil ar mai fi fost ?

desi ma bucur (!) ca ai atins acest subiect, cred ca, totusi, este unul artificial si usor periculos atita vreme cit, in subsidiar, pune sub semnul indoielii dreptul autorului de a-si construi personajul asa cum vrea el, asa cum il simte, chiar si extremist de dreapta (cit inca mai e voie)...