 |
|
Acest e-forum s-a
desfăsurat în perioada 11 februarie - 11 martie 2002. Selecţia
de mai jos a fost considerată semnificativă de către redacţia
Respiro. Transcrierea de mai jos respectă convenţia de adresare
din e-mail, fără diacritice si majuscule. Mesajele
marcate cu "Re:" sunt replici la mesajele anterioare.
|
|
| |
|
Paul Doru Mugur:
Haideti sa va spun
Elena
Popa (actrita): Textul
care îl reprezinta cel mai bine
Bogdan
Suceava: "...e posibil ca tocmai acest limbaj sa fie o obstructie
la traducere"
Adriana
Gheorghe: "...alege sa-i
<vorbeasca> pe cei din jur"
Ondina
?:
Existentialism curat
Bogdan
Suceva: etica
de
dincolo de etica |
Re:
Bogdan Suceva:
"...unele scapari in text pot avea efect limitativ"
Re:
Stefan
Caraman: "... expresia cea mai idioata a ultimilor 50 de
ani este <politicaly corectness>"
Mircea
Tuglea: "Când e tragic si
când
nu?"
Adina Dabija:
Un roman
isteric
Stefan Caraman:
Confidenţe
"...este, de fapt, jurnalul trecerii mele in nefiinta la virsta de 33
de ani..."
|
|
...
poate ca nu e cazul, dar simt nevoia sa fac unele confidente alaturi
de PIANO MAN, teatrul pe care il scriu si asa mai departe... nu stiu citi
stiu ca romanul reia (in mare) personajele si tema piesei mele de teatru, "ZAPP..." (publicata in volumul antologic al
Fundatiei DRAMAFEST - bilingv- in 1997, in volumul de teatru
"ZAPP...", editura Ex Ponto din Constanta, 1997 si
jucata la Teatrul Andrei Muresanu din Sfintu Gheorghe in 1997 - regia Teodor Smeu Stermin - si intr-un spectacol de diploma al
regizorului Cristian Nedea la Cluj, in anul 2000)... este un roman
scris numai pentru ca textul dramatic nu-mi epuizase intreaga
tensiune in care traiam anul 1996: murise tatal meu (cei ce vor
citi romanul vor vedea apelul insistent si brutal la persoana
lui) si ma indragostisem iremediabil si fara sansa... din aceasta
combinatie ucigatoare m-a scos, ca sa spun asa, literatura,
faptul de a scrie acel text de teatru si romanul.
Acum, la doi ani de la aparitia cartii in format clasic (editura
PARALELA 45, 2000), imi dau seama ca mi-am permis un act de
nebunie, mai ales daca judec faptele dupa feedback-ul declansat
de aceasta aparitie. Un coleg de orfelinat al tatalui meu (un
pensionar simpatic si bine cunoscut in oras datorita vietii
petrecute ca functionar la Starea Civila) i-a declarat mamei mele
ca ii este rusine sa vorbeasca cu mine (si nu mai vorbeste); rudele mele
mai mult sau mai putin apropiate m-au amenintat cu bataia si mi-au terorizat
mama cu telefoane acuzindu-ma de blasfemie. Volumul a fost retras de
la o librarie din oras din cauza citorva cititoare mai in virsta - spuneau
ca e pornografic; chiar indoiala lui Adrian Rezus - cel care a ingrijit
e-cartea - alaturi de oportunitatea si corectitudinea plasarii pe net
a unui asemenea volum, intr-adevar riscant... in sfirsit, nu-mi fac un
titlu de glorie din aceasta, e absurd si ridicol; nu-mi fac nici
complexe (mai ales ca mama mea mi-a acordat increderea si mi-a
promis ca nu va citi cartea - mama mea este o femeie inteleapta),
nu fac decit sa consemnez faptele si sa incerc sa ma regasesc
acolo (intreprindere destul de dificila astazi).
O
intrebare care mi s-a pus si probabil care va mai apare pe aceasta lista,
a fost aceea legata de excesul de licente sau vulgaritati... Alex
Stefanescu a considerat acest volum un fiasco numai pentru faptul
ca - spunea domnia sa - am ales sa ma alaturi unei tendinte
gresite a scrisului romanesc contemporan, una in care cenzura
limbajului este pur si simplu spulberata... asadar, de ce ? Sa
stabilim o conventie : raspunsul care probabil se va naste mai jos este rezultatul propriilor meditatii, dar facute mult
dupa aparitia cartii... atunci cind am scris-o, acest amanunt mi
s-ar fi parut ilar. Cred ca explicatia se gaseste in experienta
traita la moartea tatalui meu... atunci cind s-a intimplat il
tineam de mina... retin foarte bine amanuntele - n-a crezut nici
o clipa ca va muri... se agita intr-una si cerea singe... tot ce
pompa aparatura prin vene, el elimina prin rect, nu mai avea nici o sansa... linga pat, mama mea plingea neputincioasa,
lucru care m-a infuriat teribil (nu-mi dau seama de ce, oricum
episodul este pe larg descris in carte) - adica sotul ei murea si
ea nu putea face nimic altceva decit sa se smiorcaie - o logica teribila si injusta, fara
doar si poate... la rindul meu eram indurerat... dar am ramas cu
un sentiment negativ, neplacut - nimanui din incaperea aceea nu-i
convenea ca tata moare: nici lui, evident, nici mamei mele pentru ca
raminea singura, nici mie pentru ca, orice s-ar spune, l-am iubit
sincer si adinc... stefan din roman, este tinar, este pe moarte (stie aceasta) si e teribil de furios din
cauza aceasta... daca tatal meu era atit de agitat inaintea
mortii, la aproape 60 de ani, m-am intrebat chinuitor de mult si
insistent cum as fii reactionat eu... rezultatul este PIANO MAN;
este, de fapt, jurnalul trecerii mele in nefiinta la virsta de 33
de ani... este, de fapt (iata o tema care m-a preocupat mult timp
dupa aceea) atitudinea mea (sau a unui individ oarecare pina la
urma) in fata unei situatii in care umanitatea nu mai este obligatorie...
in fata mortii, dintr-un stefan sa zicem contradictoriu, cuantificabil
si pasibil de a fi catalogat drept suportabil, nu mai ramine decit o menajerie, sau o jungla - iar, dupa cum se stie, in jungla
ultimele mor animalele de prada... injuraturile si celelalte licente din
carte sint latraturile sau urletele acestor animale... brusc nu
mai stiu ce sa spun, asa ca ma opresc acum... stefan caraman |
|
Bogdan
Suceva: etica de
dincolo de etica
Distinctia pe care
personajul romanului o traseaza este aceea intre oamenii care
NU mai au timp si cei care au timp. Dialogul cu preotul ortodox mi
se pare relevant. Preotul intelege moartea, o vede, dar nu
o traieste in imediat (da, stiu ce am spus, e bine plasat
in contextul romanului). Pentru personaj moartea este o
realitate, o prezenta, un continuu. Din punct de vedere narativ 'Piano Man' extinde momentul mortii pe durata
unei experiente despre care e foarte greu de vorbit.
Credinta religioasa e posibila celor care mai au timp,
totul pare posibil celor care dispun de timp.
Ceea ce acest roman propune (si evident ca e iritant prin asta)
este etica de dincolo de etica la care poate sa conduca
iminenta unei morti anuntate si a unei descompuneri fizice treptate. Cred ca orice abordare din unghi
etic margineste demersul cartii.
'Dumnezeu sunt toanele mele', scria Rozanov (citat de Cioran).
Nimeni altul decat personajul central din 'Piano Man' nu
ilustreaza mai bine asta: o lume cu un unic zeu degradat,
coborat la paralizie, o lume despre care acum stim ca se
bazeaza pe o experienta personala a autorului.
Acesta e contextul in care as discuta 'Piano Man': etica de
dincolo de etica la care ajung cei care nu mai au timp. |
Adriana
Gheorghe: "...alege sa-i
<vorbeasca> pe cei din jur"
Recunosc ca metoda de
demontare din acest text ma pune pe ginduri si
ca-mi plac sugestiile pe care mi le da. Cum ar fi
solutionarea unei atari situatii de criza prin discurs. (gindit, rostit, scris, nu conteaza). Indivitul alege sa-i vorbeasca pe cei din jur, sa-si vorbeasca realitatea, existenta etc. , cu tot ce
implica acest vorbeasca, sa reordoneze realitatea pe
care o resimte absurda si haotica (ce naiba , el,
individ promitator, dintr-o alta poveste, dintr-un alt
scenariu etc.), sa-i confere El un sens, sa construiasca
el o realitate paralela de discurs, unde vorbirea si gestul
scrierii sint acte in toata regula, apoi mai sint si
imprecatiile pe care le inteleg ca tinind de nevoia de contracarare cu ceva (resimtit ca rau si puternic) la fel de tare, un rau controlat de
el, si, de dragul textului si-al cititorului, cu ceva
la fel de spectaculos (glisind intre melodramatic si
disperare dupa un soi de autenticitate, sau nici
macar, raminind un comportament normal, sablonat, de
asteptat de la tipul de caracter dur), aceleasi
imprecatii insa actionind si in sens autentic
destructiv asupra realitatii/identitatii individului
si asupra textului si cititorului, ceea ce poate fi
interesant. (desi cliseic, puternic pentru ca scris
bine, etc.)
Acum nu stiu daca Caraman isi propune sa demonteze
insasi folosirea autenticitatii autobiografice ca
maniera textuala. Ar fi amuzant, mai ales in relatie
cu efectul produs de amaraciunea de text in familia
autorilui (real).
Am o problema. S-ar putea trata situatii de genul
acesta (daca tot ne ambitionam sa scriem urmarind
tehnici behavioriste si mai mult sa confruntam
(melo)dramatic personaje puternice dintr-un context
cu situatii tari dintr-un alt context) cu calm, cu o
scriitura senina si amuzanta, chiar delirant-luminoasa
(prin contrast) sau aberez? Nu-mi amintesc sa fi
intilnit. (sau poate Dancer in the Dark? dar nu nu-i
de joaca cu astea pentru ca nu poti sa stii niciodata
ce efect produci spectatoruli/cititorului. Mie mi-a
venit sa rid in hohote dupa film si sa doresc sa
rasfoiesc un dictionar sau sa vad desene animate dupa
cartea lui Caraman, asta, asa, ca fapt psihologic, in
plan secund discutarii propriu-zise a textului) |
|
|
|
|
|
Bogdan
Suceava:
Un roman de tema
majora
Nu se poate sa nu ne
retina atentia în Idiotul lui F.M.Dostoievski una dintre compoentnele
majore ale temei: relatia dintre boala si ticalosie. Mîskin e atât de
special pentru ca nu decade în prezenta bolii, pentru ca boala nu-l
slabeste si moral. Îi vedem pe toti cei din jurul lui decazând (unii pâna
aproape de crima, altii schimonositi de ura) sI, prin contrast, printul Mîskin
pare ireal, neomenesc. Între cei care i-au comentat umanitatea si
consistenta ca personaj se afla, desigur, Lev ?estov, si cred ca de la el
am învatat sa urmaresc tema.
S-a scris si s-a povestit mult în Rusia de dinainte de primul razboi
mondial despre slabiciunile induse de boala; poate ar trebui sa spunem ca
e o tema clasica. O alta referinta pe care ar trebui sa o amintim aici
sunt romanele lui L.F.Céline, în special Moarte pe credit. Un personaj
al lui Camus este determinat sa comita o crima, între altele, si de
caldura dogorâtoare a soarelui. Acei factori care poarta fiinta umana pâna
la descompunere, pâna la pacat. Nu as dori sa asez Piano Man într-o
companie selecta pentru a-l supralicita, sau pentru a-l coborî cumva,
prin comparatie cu gigantii. Nimic din toate acestea. Mi s-a parut însa
necesar sa aduc aici în discutie legitimitatea temei, validitatea
ei culturala, ceea ce relatia între boala si decadere a adus pâna azi în
literatura. Bineînteles ca exemplele ar putea continua si probabil
dumneavoastra puteti face trimiteri mai potrivite decât exemplele pe care
le-am amintit eu.
Piano Man e special pentru noi: e un text în situare româneasca.
Recunoastem fara efort sistemul de sanatate românesc, glumele idioate pe
care mistoul national le poate aduce în apropierea mortii ("mâine
te externam, vine dricul"), acea aura de neseriozitate cu care e intâmpinata
moartea altuia. Reactiile personajului principal par înca de la prima
pagina si un raspuns la mediu, nu doar unul la boala si - în contextul
amintit mai sus - nu stiu daca nu cumva ar fi legitima si întrebarea
asupra relatiei între ticalosire si tarele societatii românesti.
Lumea româneasca privita ca element ce accelereaza descompunerea (în
nuanta morala vorbim), totul pus în termeni autobiografici si credibili
literar.
Am argumentat toate aceste lucruri pentru a afirma ca avem de a face
cu un roman de tema majora, bine situat în context românesc, autentic atât
ca experienta umana cât si literara. Mesajul precedent al lui Stefan
Caraman nu face decât sa vina în întâmpinarea acestor prime remarci.
|
Ondina:
Existentialism curat
Ce am citit eu din romanul lui Caraman - existentialism curat. Multa
surprinzatoare autenticitate emotionala, autorul cunoaste
situatia si deseneaza "criza" dupa natura, un stream of consciousness pe care eu il "cumpar"
si-l cred. Tema bolli incurabile imi aminteste imediat de o
scrisoare din corespondenta lui Kafka in care acesta comunica
cuiva diagnosticul de tuberculoza si pe care il descrie ca arma
pe care o ipostaza a sa, un ins contrar sinelui sau pozitiv, un eu destructiv,
a inventat-o pentru a-l distruge. Citind din textul lui Caraman
mi-am spus ca pare de necrezut luciditatea violenta a
eroului in fata mortii anuntate. Imi imaginam ca
adevarul unei existente atit de agresate si atit de masiv destabilizate ar
fi escapismul, obnubilarea, regresul, infantilizarea. Dar
vezi ca este justificata, tatal bolnav la fel, exercitiul de
constiinta, poate o hiperreflexivitate
maniaco-depresiva. Desi se afla abia la debutul bolii, deci avind
inca sanse de vindecare in mare proportie, Kafka declara ca nu se poate vindeca deoarece necesitatea bolii,
motivatia ei este de-al ucide, ea fiind o arma interioara acarei
misiune se termina abia la sfirsit.
Ce are Piano man comun cu romanul Particule elementare al lui Michel
Houellebecq
este si scandalul interior tipic barbatului
"violat", agresat de destin sau tragic, desertul atomic
plus radioactivitatea. Pe scurt-dezastrul si groaza de-a fi
barbat, de-a fi om barbat.
Mai citesc si mai sint multe de spus. De exemplu despre cumplitul fact
al luciditatii. Ce i se poate intimpla unui superlucid? Nimic mai
rau decit insasi luciditatea. Odata luat pragul asta, ca in
Dante: "Lasati orice speranta voi,.." |
Popa
Elena: Textul care
îl reprezinta cel mai bine
UN TEXT CARE AR FI BINE SA INCAPA PE MINA UNUI
REGIZOR CAPABIL SA-L CITEASCA SI PRINTRE RINDURI SI SA PROPUNA O
DRAMATIZARE.LASIND DEOPARTE CARACTERUL LUI AUTOBIOGRAFIC (FICTIUNE
SAU NU SI IN CE PROPORTIE E FICTIUNE DEVINE IRELEVANT) E
TEXTUL CARE IL REPREZINTA CRED CEL MAI BINE PE STEFAN .
|
|
Mircea Tuglea:
"Când e tragic si
când
nu?"
Caraman
chiar are momente cind e tragic pe bune. Rar
om...
Chiar asta ar fi o problema la Caraman: cind e tragic si cind
nu?
|
|
Adina
Dabija:
Un roman
isteric
Moartea nu e mai
smechera, cu palaria pe ochi, dar
nici cu coasa pe umar. Este si ea o moarte care se defineste
în raport cu muribundul: o moarte-muiere care trebuie înjurata
ca orice femeie adevarata. Stefan personajul are o atitudine
macho în fata mortii. Nu are atitudine de muribund.
De aceea nu este un personaj credibil. Este un fel de
mascarici care face si din moarte un fel de mascarici.
Personajele din Piano man nu se iau în serios. Într-un
fel, nu lor li se întampla ce li se întampla. (Corolar:
atunci cum sa cred eu ca mie mi se întampla ceea ce li se întampla?)
Piano Man este un roman isteric. Îi lipseste, oricat
ar fi el de existentialist, umanitatea, sensul,
cautarea. In ciuda atitudinii macho a personajului
principal, acesta ramane totusi pasiv, de o pasivitate
fundamentala în fata mortii. Moartea, la randul ei, nu
reuseste sa fie un personaj si nici macar o prezenta,
nu se apropie si nici nu se departeaza. Este
arbitrara.
In mod paradoxal, de aici efectul metafizic al
romanului, caci avem totusi de-a face cu un roman
metafizic. Moartea este misterul total, întamplarea
absoluta, la fel ca viata.
Ca de obicei la Caraman, avem de a face cu o tehnica a
manuirii cuvantului impecabila, de-a dreptul fascinanta.
Piano man-ul lui Caraman este romanul perplexitatii în fata
mortii. Romanul dezumanizarii. Din pacate, nu este genul meu si
nu am putut gusta acest gen de scriere. |
|
|
Bogdan
Suceava: "...e posibil ca tocmai acest limbaj sa fie o obstructie
la traducere"
Lui
Stefan Caraman ii place sa injure (sa zicem: ii place sa comunice
natural).
Asta nu e chiar asa de usor de trecut in scris, cat despre naturalete,
ar merita discutat. Editorul, Dl. Adian Rezus (dansul nu e prezent
la aceasta masa rotunda deoarece considera ca rolul editorului se
incheie odata cu publicarea cartii) a optat pentru taierea
expresiilor cu care nu toti cititorii s-ar putea simti
confortabil. (A lucrat cu replace all in sursa LaTeX si, spre marele amuzament
al etapelor preliminare editarii, initial scapasera genitivele.) Pe nadir_latent,
Dl. Lucian Sarbu a contestat stilul prea liber prin care
Stefan Caraman alege sa colaboreze la unele periodice culturale.
(Dl. Sarbu cam are dreptate in majoritatea cazurilor cand se
pronunta.)
In 'Piano Man' ni se pare ca limbajul extrem de violent se justifica
prin natura povestii. Sa lasam deoparte confesiunea autorului.
Povestea sustine utilizarea acestui limbaj.
Pe de alta parte, e posibil ca tocmai acest limbaj sa fie o obstructie
la traducere. Cred ca unele aspecte de jocuri de cuvinte si
violente verbale pline de cod valah sa nu treaca in intregime la
traducere. Daca situatia narativa trece, iar subiectul
intereseaza in plan universal, e posibil ca optiunea de limbaj a
autorului sa limiteze drumul acestei lucrari in circuitul literar. In afara de cazul in care acest text si-ar gasi un traducator extrem
de abil.
Cred ca autorul Stefan Caraman mai are loc de perfectionat in sfera
limbajului. Ar putea sa se gandeasca in veacul ce urmeaza cum se
poate scrie traductibil in romana, daca ai o poveste traductibila
- cum ar trebui abordata asa incat __limbajul_sa_nu_constituie_o_obstructie__
la vreo viitoare traducere.
Cand insa textul are o componenta autobiografica sau confesiva si cand
raspunde unei probleme literare cum este cea pe care Dl. Caraman a
mentionat-o aici, cred ca aceasta sugestie poate sa faca un pas
inapoi. Criteriul traductibilitatii textului poate sa se incline in fata autenticitatii,
si din acest unghi de vedere as aborda problema limbajului din
acest roman plin cu \ldots.
|
Paul
Doru Mugur: Pentru mine romanul lui Caraman este un foarte frumos exercițiu
stilistic. Autorul are o idee pe care o epuizează.
Romanul este romanul înscenării unei morți, este însuși romanul înscenării morții. Dacă
personajele lui Beckett așteptau un neverosimil Godot, personajul
lui Caraman așteaptă o la fel de neverosimilă moarte: am
citit cu plăcere romanul, pentru mine el este foarte apropiat de "Emilia" lui George Vasilievici cu care are în comun mult mai
mult decît tonul și construcția similară: finalul este practic
identic. L-aș reciti? Cu siguranță că nu, pentru că a recititi
"Pianomanul" ține, cred, de necrofilie.
|
Iulia Popovici:
politic incorect la adresa homosexualilor?
Singurul
mod de a citi Piano man ca obiect estetic si
nu ca parte a unei biografii personale este sa facem abstractie
de autorul Stefan Caraman limitindu-ne la naratorul Stefan.
Cred ca are prea putina relevanta pentru text faptul ca
scriitorului Caraman ii place sa injure cita vreme limbajul
violent din Piano man se justifica literar - si se
justifica, desi se joaca de prea multe ori cu nervii
cititorului.
Am
insa o alta problema. Credeti ca Stefan, pentru a
convinge ca erou de roman, are nevoie sa fie atras de extremismul de dreapta si sa fie politic incorect la
adresa homosexualilor? Hai sa zicem ca si asta face parte din
in-traductibilitatea textului... |
Re:
Bogdan Suceva:
"...unele scapari in text pot avea efect limitativ"
>Am
insa o alta problema. Credeti ca Stefan, pentru a
> convinge ca erou de roman, are nevoie sa fie atras de
> extremismul de dreapta si sa fie politic incorect la
> adresa homosexualilor? Hai sa zicem ca si asta face
> parte din in-traductibilitatea textului...
Cred ca scriitorul roman ar putea sa fie tentat a opera uneori
cu un bagaj de
prejudecati mostenit din societate. In 'Jurnalul' lui Mircea
Cartarescu autorul
consemneaza intr-un loc, negru pe alb, ca nu-i plac chinezii.
Toate aceste
iesiri limiteaza posibilul drum al cartii mai tarziu. Cred ca va
veni o vreme
cand unele iesiri nu vor mai avea trecere nici in Romania,
deci unele scapari in text pot avea efect limitativ si in sens
temporal: pot sa
si dateze cartea. Sa ne uitam la unele carti scrise in anii '30
si care, doar
din ton, nu mai sunt lizibile azi. Avem de invatat din fiecare
dintre aceste
experiente.
|
|
Re:
Stefan Caraman: "... expresia cea mai idioata a ultimilor 50 de
ani este <politicaly corectness>"
Ma
simt obligat din nou sa intervin... o prima afirmatie - nu sint
extremist de dreapta si nici nu am probleme cu homosexualii or homosexualitatea...
e drept ca imi pun intrebari dar sper ca nu e incorrect politic sa
procedez cum cred de cuviinta cu constiinta mea... in plus am prieteni
homosexuali - ii pretuiesc enorm... va marturisesc faptul ca expresia cea mai idioata a ultimilor 50 de
ani (cu tot cu angrenajul declansat si sustinut observ cu mari
etalari) este "politicaly corectness"... mi se pare o
restringere a dreptului minimal de a fi om si de a gindi... veti spune ca
de aici iata ce drame au pornit s.a.m.d.... va voi spune ca omul este o
fiinta dramatica si indiferent de temele oficiale mai noi sau mai vechi,
tot va comite drame (in orice caz, mi se pare bizar ca pedeapsa cu moartea
sa ramina valabila in tara care a initiat practic expresia incriminata ca
si noul tip de democratie de consum, una care sper ca imi da dreptul sa ma
pastrez critic - dar intram iar in zona miscatoare a discutiilor
politice)... dar sa revin la problema homosexualitatii... ultimul
spectacol pe care l-am scris (si se joaca inca) este un story despre doua
femei homo... a fost lupta mea nu cu tema propriu zisa ci cu mentalul
agresiv si potrivnic cu care traiesc aici in Romania...
Iulia, mi-as fi dorit foarte mult sa vezi nu atit spectacolul cit
reactia celor din sali (unii punindu-si miinile la ochi - desi scenele nu
erau defel violente, ba chiar erau frumoase, pentru ca doua femei care se
iubesc sint intr-adevar frumoase - altii parasind de-a dreptul incinta; ca
sa nu mai vorbesc de reactia d-lui Solomon - o somnitate de pe aici,
pentru cei care au parasit mai de multa vreme tara - care a mimat
interesant de altfel somnul)chiar, sint curios, ai fi scris vreun articol
impotriva lor ? Piano Man... ma mir ca ai omis fara sa vrei probabil, sa
judeci paragraful cu pricina in cheia in care trebuie judecat intreg
textul... un individ muribund si furios... negindu-si pina si ceea ce il
facea om - rudele de singe ba chiar si propria persoana... ajungind
intr-un loc in care umaitatea lui nu mai este obligatorie... scuze acum,
ce trebuia sa fac ca
autor ? sa-l las in continuare sa-si maltrateze mama
si sa tina un speach politic despre articolul
200 ? (in codul penal romanesc exista acest articol care condamna
persoanele homosexuale)? cit de credibil ar mai fi fost ?
desi
ma bucur (!) ca ai atins acest subiect, cred ca, totusi, este unul
artificial si usor periculos atita vreme cit, in subsidiar, pune sub
semnul indoielii dreptul autorului de a-si construi personajul asa cum
vrea el, asa cum il simte, chiar si extremist de dreapta (cit inca mai e
voie)...
|
 |