Cobora o dată cu ceţurile toamnei dinspre munţi şi, la o privire fugară, ai fi zis că este adus chiar de ele. Era înalt şi părea bătrân, nu atât din cauza înfăţişării, cât mai ales pentru că întreba pe toţi copiii întâlniţi în cale:

– Ce mai faceţi, voi, dragii moşului? la care întrebare, copiii priveau fâstâciţi în pământ şi nu găseau niciodată răspuns. Ridicau numai într-un târziu ochii şi se uitau la el cu o fericire mută. Copiii şi animalele se simţeau bine în preajma lui… Şi femeile…

După câţiva ani, unii au aflat că îl cheamă Anatol. Cum nu a spus niciodată nici da, nici ba, oamenii s-au obişnuit să-i spună aşa, deşi mulţi se îndoiau că ăsta ar fi numele lui adevărat. Oricum, de felul lui era tăcut şi rar schimba câte o vorbă cu gospodarul la care tăia lemne.

Ca într-un ritual ciudat, fiecare gospodărie din mica aşezare de munte pregătea o grămadă de lemne, atât cât să poată tăia el într-o zi. Nu lua niciodată plată, dar mânca alături de familie, iar noaptea nu dormea în casă ci, învelindu-se cu sumanul gros, se culcuşea în grajd lângă animale, care îl primeau fornăind bucuroase în mijlocul lor.

Uneori, în câte un an, când întârzia să coboare spre micul cătun de la poalele munţilor, o nelinişte ciudată cuprindea aşezarea. Părea că toată suflarea ei încremeneşte într-o mută aşteptare, că ritmul vieţii se domolea cu fiecare zi care trecea şi că în curând se va opri de tot. Apoi, umbra lui înaltă se ivea cenuşie dintre fuioarele ceţei şi un oftat colectiv îi însoţea apropierea de cătun. Paşii lui mari şi apăsaţi erau urmăriţi cu ochi lacomi şi plini de speranţă de după garduri şi perdele pe jumate trase. Pentru că, deşi nu ştiau multe despre el, muntenii au observat repede un lucru: pe casa unde se oprea prima dată tăietorul de lemne, părea că îşi pune Dumnezeu mâna. Dacă era cineva căzut la pat, când se făcea focul cu lemnele tăiate de el şi după ce fumul se înălţa drept spre cer, omul se scula de parcă nu ar fi avut nimic. Şi asta nu era tot. Fumul făcut de lemnele arse se ridica drept spre cer, oricât de tare ar fi bătut vântul. Ca o tainică legătură între pământ şi cer.

Dacă o familie o ducea greu şi nu se descurca de pe un an pe altul, după ce tăietorul de lemne îi intra în curte, părea că gospodarului i se dezleagă dintr-o dată norocul. Toate vitele păreau din neamul iepurilor, iar viţeii şi mânjii creşteau peste noapte. Cât despre cel care se îndura să le vândă, acesta găsea repede cumpărători, şi încă la un preţ de mirare. Vorbele despre el s-au răspândit degrabă prin alte aşezări, dar cei mai mulţi nu credeau o iotă, pentru că omul se lăsa greu văzut de străini. Apoi, nici gospodarii nu erau dornici să dea amănunte, gândindu-se că dacă şi alţii l-ar convinge să meargă prin satele lor să taie lemne, asta ar însemna să ajungă mai rar pe la ei. Aşa că dădeau din umeri, făcând pe neştiutorii, iar taina tăietorului de lemne era păstrată ca o avere de preţ, ce aparţinea obştii. Şi dacă gospodarii cătunului nu prea vorbeau cu străinii, între ei nu se sfiau să-şi dea cu părerea, mai ales în serile lungi de iarnă petrecute la gura sobei. Soba în care trosneau lemnele tăiate de el.

– E un sfânt! spunea Tănase, dar toţi ştiau că ăsta era bisericos rău şi că în fiecare duminică bătea cale lungă până la aşezarea vecină, să caşte gura la slujbele ţinute de un popă beţiv şi muieratic.

– S-o crezi tu că-i sfânt! îi tăia avântul Trofin. Poate că nu l-ai văzut cum bea vinarsul şi cum mâncă slana. Sfinţii nu beau vinars şi nu mâncă slană. Mâncă numa’ rădăcini şi ierburi…

– Rădăcini şi ierburi aţi mâncat voi când v-aţi pornit la vorbă, punea lucrurile la punct Chirilă, mai umblat prin lume şi mai isteţ ca ceilalţi. Sfânt, nesfânt, omu’ aduce noroc acolo unde pune mâna. De ce despicaţi voi firul în patru? Nu vă merge bine? Vreţi să-l supăraţi şi să plece în alt cătun? Ar fi primit cu braţele deschise peste tot, aşa să ştiţi… Şi, dacă asta nu vă ajunge, ia aduceţi-vă aminte de Grancea…

S-au înfiorat, de parcă ar fi revăzut totul cu ochii minţii. Grancea era un gospodar zgârcit şi cârcotaş care găsea oricui pricină de sfadă. Îi mergea bine, dar nu era niciodată mulţumit. Nu i se părea firesc ca altuia să-i sporească avuţia într-un an cât lui după o trudă de-o viaţă. Într-o toamnă, când a văzut că Anatol trece nepăsător pe lângă ograda lui la fel ca în alţi ani, i-a aţinut calea cu o puşcă retezată pe care o folosea la braconajul mistreţilor. Era băut bine şi vorba i se împleticea în gură:

– Pân-aci ţi-a fost, neicuşorule! Anul ăsta intri la mine sau nu mai intri nicăieri…

Gospodarii care pândeau pe după porţi au încremenit şi şi-au ţinut răsuflarea. După ce întâmplarea şi-a deşirat ghemul încâlcit până la capăt şi au început să se învinovăţească unul pe altul că nu au făcut nimic, fiecare a spus că a crezut că se va deschide pământul şi-l va înghiţi pe păcătos.

– Ba eu am crezut că are să-l trăznească, a spus bisericosul de Tănase, făcându-şi cruci mari cât turla bisericii…

Nu se întâmplase însă nimic din toate astea. Tăietorul de lemne l-a urmat încet pe Grancea în ogradă şi, sub ameninţarea puştii retezate, a început să taie lemne. O dată cu sunetul sec al primului lemn despicat de topor, din grajd s-a auzit mugetul unei vite. Alt lemn tăiat, alt muget de vită. Grancea a fugit ca vântul în grajd şi s-a crucit. Vitele cădeau una după alta cu burţile umflate, ca şi cum ar fi mâncat lucernă proaspătă. S-a întors negru la faţă spre Anatol. A armat puşca, încrâncenat.

– De ăsta îmi eşti tu, neicuşorule? a râs crud Grancea şi a tras, iar puşca i-a înflorit ca o floare însângerată în faţă.

După ce totul a trecut şi Grancea a fost înmormântat, tăietorul de lemne s-a mutat la altă casă, a lui Pamfil, unde a început să-şi facă de lucru ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Gospodarul, care zăcea de câţiva ani buni cu picioarele zdrobite de căderea unui copac, învineţite şi pline de puroi, după ce fumul din lemnele proaspăt tăiate se ridică drept spre cer, se ridică şi el din pat. A ieşit afară din casă, s-a repezit sprinten după Anatol şi a dat să i se arunce la picioare, să-i mulţumească. Cu un gest, acesta l-a oprit şi, deşi nu prea era auzit vorbind, a spus:

– Pentru munca mea am fost omenit cum se cuvine. Iar pentru altele, numai bunul Dumnezeu ştie de ce vrei să-mi mulţumeşti.

Pamfil nu a mai spus nimic, l-a petrecut numai cu ochii în lacrimi până nu l-a mai văzut. Apoi, întorcându-se spre casa de unde fumul se înălţa drept spre cer, a tras aer adânc în piept şi a spus ca pentru el:

– Trag nădejde că fumul ăsta miroase a tămâie şi nu a pucioasă…

După un timp, animalele lui Grancea şi-au revenit, iar oamenii şi-au adus aminte că puşca lui era veche şi, zgârcit cum era, nu voia să-şi cumpere alta, deşi multă lume i-a spus că vechitura aia o să-i crăpe capu-ntr-o zi. Cum nu le făcea plăcere să-şi amintească de întâmplare, în curând s-a aşternut peste ea uitarea.

Partea femeiască a aşezării avea altă părere:

– E un bărbat care a suferit mult din dragoste, spunea, pătimaşă, Paraschiva. Aşa simt eu şi la treburi din astea nu mă-nşel. S-a retras ca un pustnic în munţi, da’ bărbatu’ din el nu-i dă pace. Când mă priveşte, mă trec toţi fiorii…

– Lasă, fă Paraschivo, că pe tine te trec fiori şi când te uiţi la sfinţii din biserică, răspundeau femeile, ciudoase.

– Mă trec, e drept, nu se lăsa Paraschiva mai prejos, da’ şi pe ei îi trec, aşa pictaţi cum îs.

– Ptiu, pacatele mele! râdeau femeile cu îngăduinţă şi se depărtau dându-şi coate şi făcându-şi cruci mărunte. Într-un cătun aşa de mic, nu era greu de ştiut că tânăra vădană, de câţiva ani buni, îndruma primii paşi ai flăcăiandrilor pe cărările dulci ale dragostei. Ba şi unii gospodari aşezaţi îi mai călcau prin ogradă la ceas de seară, dar, cum nu se isca niciodată vrajbă, totul era trecut sub tăcere.

Şi se părea că totuşi Paraschiva a avut până la urmă dreptate, chiar dacă multora nu le-a venit să creadă. De vreo câţiva ani buni, după ce alegea din pricini numai de el ştiute o gospodărie sau alta, ca şi cum ar fi scăpat de grija unei îndatoriri ce nu suferea amânare, se îndrepta glonţ spre casa lui Zaharia, om aşezat, gospodar şi chibzuit. Toţi îşi dădeau cu presupusul, dar până la urmă birui părerea Paraschivei:
– Precis aia mică a lui Zaharia seamănă cu femeia pe care a drăgostit-o el mai de mult. Ascultaţi ce vă zic eu: într-un an, doi, când mai creşte mucoasa aia mică, îl vedem aşezându-se la casa lui…

– Eşti bolândă, spuneau toţi cu speranţa că se înşeală. Tu nu vezi ce bătrân este… Şi cât de necoaptă-i Irina lu’ Zaharia…

În anul în care s-a întâmplat, toţi mai sperau ca Paraschiva să n-aibă dreptate, dar faptele s-au petrecut cu atâta repeziciune, încât nimeni nu a avut timp să spună nimic, nicidecum să mai facă ceva.

Când a intrat în ograda lui Zaharia să taie grămada de lemne pregătită ca de obicei, în jurul lui s-au adunat copiii şi câinii. Copiii se aşezau pe lângă el în cerc şi-l urmăreau cu priviri fascinate cum lua pe rând fiecare lemn, îl aşeza pe butuc, apoi, cu o mişcare hotărâtă, îl despica în două sau în patru, după mărime. Şi, dacă pe copii toţi îi mai înţelegeau cât de cât, nimeni nu pricepea ce anume îi atrage pe câini în preajma bărbatului. Se înghesuiau printre copii şi se uitau cu ochi curioşi la omul din faţa lor, de parcă ar fi tăiat cârnaţi, nu lemne. Oricum, este sigur că nu a fost niciodată lătrat de vreun câine. Dincolo de cercul făcut de prichindei şi dulăi, se oprise fata lui Zaharia, Irina. Înaltă şi slăbuţă, stătea rezemată de o magazie şi privea fix pe omul care tăia lemne, rozâdu-şi neliniştită unghiile.

După ce totul a trecut, copiii au încercat să povestească, dar fiecare spunea altceva, aşa că mare lucru nu s-a putut afla. Cel mai sigur părea a fi faptul că, la un moment dat, sprijinind un lemn care nu voia să stea singur pe butuc, Anatol a ridicat ochii spre Irina. Chiar în clipa aceea, toporul a pornit vijelios la vale, copiii au încremenit, şi, pentru prima dată în preajma lui Anatol, câinii au mârâit îndureraţi. Cu ochii ţintă la lemnul pe care cădeau picături mari şi roşii de sânge, Irina s-a apropiat de bărbat. Acesta îşi ţinea mâinile pe faţă şi toţi cei care l-au privit au crezut că plânge, pentru că umerii i se zguduiau cu mişcări ample. Abia când Irina i-a luat mâinile de pe faţă, s-a văzut că Anatol râdea fericit. Iar când fata a rupt o bucată din bluză să-l lege, privindu-l încântată în ochi, ca treziţi dintr-o vrajă, copiii s-au împrăştiat la joacă, iar câinii au plecat hârjonindu-se…

Adio, Efida

Eu sunt Dumnezeu! Am intrat în baie şi m-am uitat în oglindă. Deci aşa arată Dumnezeu! Ştiu că aceste cuvinte spuse într-un loc public mi-ar aduce o internare rapidă într-un loc unde, printre Napoleoni, Cezari şi alţi cuceritori ai lumii ori întemeietori de noi religii, pretenţiile mele nu numai că ar părea banale, ci s-ar pierde, pur şi simplu, în anonimat. Sunt perfect conştient de asta şi nu am de gând să spun nimănui, deşi sunt convins că este adevărat. Briciul lui Occam ne spune că atunci când s-a înlăturat tot ce poate fi înlăturat, ceea ce rămâne este adevărul, oricât ar părea de imposibil. Şi Efida a înlăturat rând pe rând toate celelalte ipoteze până m-a lăsat în faţa adevărului gol-goluţ. Eu sunt Creatorul acestei lumi! Privesc iar în oglindă: un tânăr cu o mutră inocentă căruia cu numai câteva minute înainte i s-a demonstrat fără nici o putinţă de tăgadă că el este Dumnezeu.

Dincolo, în dormitor, eliberată de orice griji, Efida doarme şi sforăie uşurel.

Seara începuse destul de banal şi nimic nu prevestea întorsătura pe care aveau s-o ia lucrurile. Eu scriam un articol despre Michael Drosnin, ziaristul american care găsise un cod secret în Biblie. Acesta, corect descifrat, cuprindea toate evenimentele trecute şi viitoare din istoria omenirii. Subiectul mi se părea atât de interesant încât, după ce am terminat articolul, captivat de posibilitatea ca ceea ce pretindea ziaristul să fie adevărat, am descărcat de pe Internet programul şi am încercat diferite combinaţii. Mi se părea fascinant ca o Entitate, Creatorul, să-şi ascundă într-un mod atât de ingenios mesajele peste vremuri.

– Extraordinar!, exclamam eu din când în când.

– Ce este extraordinar? mă întrebă Efida privindu-mă curioasă din pat, unde citea unul dintre numeroasele ei romane siropoase. I-am explicat în câteva cuvinte.

– Of, ce copil eşti! se pisici Efida. Şi acum o să stai toată noaptea ca să afli un adevăr atât de evident.

– Ce adevăr?, am întrebat eu, nedumerit.

– Că tu eşti Creatorul! mi-a trântit-o sec Efida.

– Ţi-am spus să nu mai mănânci ciocolată seara! Îţi tulbură mintea şi te face să vorbeşti prostii! m-am întors eu îmbufnat spre calculator. În loc să se supere, am auzit-o cum chicoteşte veselă sub plapumă. După un timp, m-a întrebat:

– Dacă te ajut să afli adevărul, aşa cum îţi place ţie: logic, matematic şi cartezian, ce îmi dai?

– Nu-ţi dau nimic, pentru că aberaţiile nu pot fi demonstrate.

– Bineee! spuse ea, alintându-se. Atunci ascultă aici o mică poveste. Să presupunem că undeva, în Univers, există o civilizaţie atât de avansată, încât membrii ei sunt simple cuante de energie. Entităţi incredibil de puternice şi de slabe în acelaşi timp. În ciuda faptului că puteau obţine tot ce îşi doreau, prin fiinţele lor de lumină nu trecea nici o tresărire de emoţie. Nu simţeau nimic. Nici durere, nici plăcere. Nici mângâierea vântului pe faţă, nici buzele moi ale fiinţei iubite. Nimic din ceea ce ne face nouă viaţa atât de plăcută. Bineînţeles că se formau şi acolo perechi. Energia Ying şi Yang este peste tot activă în univers, numai că asocierile respective se făceau mai degrabă pe criterii raţionale. Poate greşesc, dar afectivitatea nu poate exista în lipsa simţurilor… Ei bine, şi într-una din zile, o astfel de Entitate, să-i zicem masculină, atotputernică, s-a hotărât să se joace puţin de-a Creatorul. A creat o lume, a populat-o cu oameni şi animale şi, văzând cât de bine o duc aceştia, s-a hotărât să se amestece printre ei şi să-şi piardă urma, nu înainte de a lăsa un mesaj criptat perechii lui. Ei, cum ţi se pare? mă întrebă Efida.

Am ridicat din umeri:

– Cred că la Hollywood ai face carieră… Ca scenaristă, bineînţeles! Ştii că acolo se poartă alte măsuri, am spus eu cu ochii la silueta ei mignonă şi m-am ferit la timp de perna pe care a aruncat-o după mine.

S-a ridicat îmbufnată şi a venit cu un pix şi un caiet.

– Bine, Toma Necredinciosul, hai să-ţi demonstrez, că altfel nu pricepi! Că tot eşti tu preocupat de codul Bibliei, ia gândeşte-te dacă nu cumva ar putea să existe un cod mai simplu, mai vechi şi mai profund. Uite! Să luam numerele de la unu la nouă şi să scriem pătratul lor.

12 = 1

22 = 4

32 = 9

42 = 16

52 = 25

62 = 36

72 = 49

82 = 64

92 = 81

– Şi acum să luăm literele alfabetului şi să le numerotăm, spuse Efida şi scrise în continuare pe caiet:

A = 1

B = 2

C = 3

D = 4

E = 5

F = 6

G = 7

H = 8

I = 9

Î = 10

J = 11

K = 12

L = 13

M = 14

N = 15

O = 16

P = 17

Q = 18

R = 19

S = 20

Ş = 21

T = 22

Ţ = 23

U = 24

V = 25

W= 26

Y = 27

Z = 28

– Apoi luăm pătratele primelor patru numere: 12 = 1, 22 = 4, 32 = 9, 42= 16, deci: 1, 4, 9,16 şi, conform codului alfabetic stabilit de noi, rezultă :

1 = A

4 = D

1 = I

16 = O,

adică „ADIO”.

Efida îmi zâmbi maliţios.

– Să luăm acum şi următoarele cinci pătrate: 52 = 25, 62 = 36, 72 = 49, 82= 64, 92 = 81, din care vom considera numai ultimele cifre, adică 5, 6, 9, 4, 1. Şi va rezulta, conform aceluiaşi cod:

5 = E

6 = F

9 = I

4 = D

1 = A

adică „ Efida”.

Am privit-o interzis.

– Vrei să spui că…?

– Vreau să spun că de foarte multă vreme mesajul ăsta există ascuns în cifre, dar nu s-a obosit nimeni să-l descifreze. În afară de mine, pentru că-mi era destinat. Când am văzut ce-ai făcut, am luat o înfăţişare umană şi am venit şi eu după tine. Acum, du-te puţin în oglindă şi te admiră, Creatorule, pe urmă vino în pat şi arată-mi pentru ce am preferat noi înfăţişarea umană în locul celei de rază de lumină.

Rafael

Sunt urât! Sunt atât de urât încât întotdeauna am iertat-o pe biata maică-mea că m-a abandonat după naştere. Putea să mă şi ucidă… Probabil că păcatul i-ar fi fost iertat, aşa cum iertate sunt toate crimele săvârşite în numele Domnului. Pentru că oricine mă priveşte o dată, rămâne încredinţat că nu pot fi decât fiul Diavolului. N-o cunosc pe maică-mea. Poate că a fost o ţărancă simplă care, într-o seară înnorată, a întârziat la munca câmpului, iar la întoarcere a fost prinsă în plasa destinului. De unde şi gestul ei de a mă abandona la poarta mânăstirii. Sau poate a fost o tânără orăşeancă plictisită care, în căutare de noi distracţii, a invocat un demon. Acesta, din slugă fidelă şi ascultătoare, s-a transformat peste noapte în amant damnat. Rămân numai ipoteze pe care pot să le construiesc în liniştea nopţilor şi nu pot să spun că una este mai adevărată decât alta. Ce pot să-mi amintesc este că fratele Samuel, cel care m-a ridicat de la poarta mânăstirii din roua care căzuse peste mine şi hainele mele, mi-a spus atunci când am putut să pricep cât de cât:

– Când te-am văzut acolo, la poartă, cum mă priveai încrâncenat şi neclintit, am crezut că eşti însuşi Satana, trimis asupra noastră ca pedeapsă pentru multele păcate săvârşite de unii dintre fraţi. Apoi a venit abatele şi te-a privit în ochii albaştri, dintr-o dată luminoşi, a s-a uitat în sus, a murmurat o rugăciune, apoi ne-a zis: “Să fie botezat în numele Domnului. Şi numele lui să fie Rafael, ca al îngerului celor nevoiaşi!”

De obicei, când îmi povestea asta, fratele Samuel era încruntat. Împingea spre mine cu un gest brusc, un nou teanc de cărţi şi continua:

– Oricât mi-ar povesti mie stareţul de îngeri, eu tot sămânţa diavolului te cred. Nimeni, niciodată, nu o să mă convingă că lucrurile stau altfel…

Uneori bănuiam că are impresia asta din cauza cărţilor citite de mine. Din porunca stareţului, pe care nimeni nu o înţelegea dar nici nu o comenta, mă bucuram de un tratament preferenţial. În locul corvoadelor din mănăstire, eu aveam de îndeplinit un alt canon, care celorlalţi li se părea cu mult mai greu decât munca câmpului: trebuia să citesc! Teancuri după teancuri de cărţi îmi erau aduse de fratele Samuel dintr-o bibliotecă ce părea inepuizabilă. Uneori, stareţul mă căuta pe neaşteptate şi, după ce privea mulţumit la grămada de cărţi devorată de mine, mă întreba din cele citite. Prea puţine lucruri păreau să aibă de-a face cu credinţa, aşa cum îşi imaginau ceilalţi fraţi. Întrebările lui erau destul de misterioase şi nu întotdeauna aştepta un răspuns de la mine. Părea că voia să se audă vorbind, deşi, pe măsură ce înaintam în vârstă, dorea să-i şi răspund. Era mulţumit de cunoştinţele mele.

La mănăstire nu aveam nici o oglindă, dar m-am văzut o dată când am coborât în sat împreună cu călugărul care se ocupa de aprovizionare. Aveam vreo şaisprezece ani… Intrasem în micul magazin să-l ajut să care cele trebuincioase. Într-un colţ am văzut un dreptunghi luminos şi, intrigat, m-am apropiat de el. M-am cutremurat. Un fel de monstru, cu o înfăţişare vag umană mă privea blând din apele limpezi ale oglinzii. Şi acum mă mir cum biata oglindă nu şi-a scuturat scârbită apele de imaginea mea pentru că, destul de repede, mi-am dat seama că oroarea de dincolo de apele pure ale cristalului eram eu. M-am prăbuşit în dreptul ei, luminat dintr-o dată de înţelegere: abia acum pricepeam privirile furişate în lături ale celor cu care stăteam de vorbă. Eram cumplit la înfăţişare. Pe lângă urâţenia chipului, cocoaşa şi membrele strâmbe, diforme, aproape că nici nu se mai băgau de seamă. Veneau ca o completare firească a urâţeniei mele şi sunt sigur că, dacă în afara capului aş fi avut corpul normal, contrastul ar fi părut tuturor chiar mai hidos. M-am adunat de pe jos şi am ieşit afară la lumina soarelui. Măgăruşul înhămat la cotiga cu care căram mărfurile a scos un răget scurt când m-a văzut. M-am dus în faţa lui, l-am prins de căpăstru şi m-am uitat adânc în ochii lui. Mă privea la fel ca întotdeauna. O fiinţă căreia nu-i păsa cum arătam. Asta însemna, oare, că eu nu puteam găsi înţelegere şi acceptare decât la animale? Fratele Clement a ieşit într-un târziu din magazin şi m-a cuprins de după umeri :

– Să mergem, frate Rafael…

M-am desprins din privirea măgăruşului care, icnind, a pornit să tragă cotiga spre dealul unde se afla mănăstirea. Înainte de a intra, m-am întors spre tovarăşul meu de drum:

– Frate Clement, de ce sunt eu aşa de urât?

Şi-a ferit privirea.

– Nu eşti urât… Eşti neobişnuit numai… A vrut să mai spună ceva, dar s-a poticnit în cuvintele care nu voiau să-i iasă.

L-am lăsat să descarce singur cele cumpărate din sat şi m-am repezit cu înfrigurare asupra cărţilor. Câtă alinare poţi găsi într-o carte…!

Când a venit circul în sat, îndată s-a simţit în aer o schimbare, ca şi cum oamenii aceia nomazi ar fi adus o dată cu ei şi cu aerul care îi însoţea o nelinişte a cărei vibraţie se transmitea pe nevăzute căi tuturor. Cum? Nimeni nu putea să răspundă, deşi vibraţia aceea adâncă pătrunsese până în cele mai ascunse chilii. Eu i-am văzut prima dată a doua zi după ce sosiseră. Coboram iar cu fratele Clement spre sat după obişnuitele cumpărături, când am întâlnit grupul gălăgios şi vesel.

– Lume, lume, vino să vezi cele mai uimitoare minuni la circul Globus, ţipa din toate puterile o piticanie de om agitând frenetic o portavoce. Femeia cu barbă şi femeia-sirenă… omul-lup şi omul-tigru… magie şi miracol la circul Globus… Deseară primul spectacol...

În urma lui, veneau câteva cuşti pe roţi, unde chiar se putea zări un om cu înfăţişare de tigru, o femeie bărboasă şi un mic acvariu în care o sirenă înota graţioasă.

Când cotiga noastră s-a întâlnit cu alaiul lor, ne-am oprit ca şi cum întâlnirea ar fi fost de multă vreme predestinată. Un observator atent şi imparţial nu ar fi putut spune care din cele două grupuri a fost mai impresionat. Ei au rămas ca loviţi în loc uitându-se ţintă la mine. Omul cu portavocea a lăsat-o brusc în jos şi a icnit:

– Măiculiţă mamă…

Omul-tigru a uitat să mai ragă, iar femeia sirenă a rămas cu mâinile agăţate de marginile acvariului, privindu-mă fix. Nimeni nu mai mişca şi nici un zgomot nu se auzea. Era ca la începutul lumii. Liniştea a fost brusc sfâşiată de o voce cristalină care venea din spatele convoiului:

– De ce v-aţi oprit?

Un înger supărat şi blond s-a ivit de după cuşca omului-tigru, scuturându-şi cârlionţii. Era o fată, o tânără îmbrăcată într-o bluză şi o fustă albastră care scoteau şi mai mult în evidenţă auriul părului ei. În mână avea câteva făclii acum stinse. S-a apropiat şi mai mult, când a dat cu ochii de mine. Aş fi vrut să intru în pământ, să mor, să zbor, să iau foc, orice numai să nu mai rămân acolo profanându-i lumina ochilor. Cum nu mă puteam mişca, am închis numai ochii aşteptând ca Dumnezeu să facă dreptate şi să mă şteargă de pe faţa pământului.

– Oh, am auzit vocea ei surprinsă. Din cauza ta s-au oprit!?

Era mirare şi întrebare în vocea ei. Erau multe în vocea ei, dar nu scârbă şi dezgust, ca în vocea celor care mă vedeau prima dată.

– Larisa, s-a auzit o voce îngrijorată, nu te apropia…

– De ce nu? A întrebat ea alintată… E atât de drăguţ…

Am deschis curios ochii. Fata lăsase să cadă la pământ făcliile stinse şi se apropia cu paşi mici. Se uita la mine zâmbind. Privirea ei era senină şi plină de o mirare ciudată. Când a ajuns în faţa mea, a ridicat amândouă mâinile şi mi-a cuprins faţa în palme. După o clipă cât o eternitate, m-a sărutat pe frunte uşor, ca atingerea unui fluture, şi mi-a şoptit:

Sărăcuţul de tine, cât ai suferit!? Nu-i nimic, acum m-ai întâlnit pe mine. Deseară, după spectacol, să vii să mă vezi.

M-am sprijinit de hulubele cotigii în timp ce alaiul vesel şi gălăgios se scurgea pe lângă mine fără să-l mai văd.

Priveam prin crăpătura cortului la feeria de sunete şi lumini care se revărsa afară în noapte. Când totul s-a sfârşit şi spectatorii au început să plece, am pornit în căutarea ei. Lângă o uşă deschisă mi s-a părut că-i aud vocea şi m-am apropiat.

– Nu se poate să faci aşa ceva, Larisa! spunea o voce răguşită de femeie mai în vârstă.

– Eşti nebună, mamă! Cât crezi că ne vor mai ţine aici, pentru talentele noastre… vezi că nu se mai uită nimeni la numărul nostru… pe când el… Ai mai văzut de când eşti ceva mai hidos?

– Ce-i drept, nu… recunoscu cu jumătate de voce femeia mai în vârstă.

– Şi pe deasupra mă place, chicoti veselă Larisa. O să facem o avere, mamă, o să vezi!

Am plecat fără să mai văd nimic în faţă mea, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Am intrat în cortul circului, acum întunecat. Am văzut scara pe care o folosise ea ca să ajungă la trapez şi am început să urc. Părea că mai păstrează mirosul trupului ei… Am ajuns sus. Lumea părea atât de mică privită de aici, încât, atunci când Larisa şi un bărbat au intrat în arenă, am crezut mai întâi că sunt două păpuşi.

– Nu se poate acum, Paul, înţelege-mă! Trebuie să aştept pocitania aia de la mănăstire, poate că o conving să vină cu noi…

Paul, aruncătorul de cuţite, nu prea părea să aibă nici înţelegere şi nici răbdare, pentru că a trântit-o pe maldărul de frânghii de la marginea arenei.

Părea să fi uitat şi ea de mine, pentru că în curând, dinspre arenă, nu se mai auzea decât un suspin înăbuşit întrerupt din când în când de gâfâiturile bărbatului. M-am apropiat de marginea platformei. În cărţile pe care mi le dădea stareţul să le citesc scria despre cocoaşa oamenilor că nu este altceva decât locul unde îşi ţin îngerii aripile, ca să poată trece neobservaţi printre omeni. Mi-am dezbrăcat încet hainele... Şi că, uneori, atunci când au nevoie, ei le pot scoate ca să zboare… Sub mine gemetele erau tot mai sacadate şi mai profunde. Acum aveam să aflu dacă în cărţile mele erau şi lucruri adevărate, nu numai “cuvinte bune să-ţi scrântească mintea”, cum spunea fratele Samuel. Un suspin prelung venit din întuneric mi-a anunţat că cei doi s-au eliberat de fierbinţeala sângelui. Acum era rândul meu… M-am aruncat în gol şi am simţit pielea de pe cocoaşa mea trosnind şi desfăcându-se. Aveam să zbor şi să o răpesc pe Larisa şi să o păstrez numai pentru mine.

– Priveşte! am auzit eu o şoaptă sau poate că era un ţipăt şi pentru mine totul s-a luminat. Din înălţimi se revărsa peste mine o muzică divină şi, uitând de Larisa, am început să zbor spre ea, desfăşurându-mi larg aripile…

Vânzătorul de poduri

Cu ghinionul care mă caracterizează dintotdeauna, am observat, atunci când m-am apropiat de vamă, că şirul de maşini din faţa mea se întindea departe, până la ieşirea de pe pod. Nimic nu este mai enervant decât să fii ultimul la o interminabilă coadă, aşa că mi-am oprit maşina în parcarea micului local din apropierea vămii. Preferam să aştept la o cafea scurgerea lentă a şirului de maşini. Am căutat o masă undeva, la umbră, de unde să pot supraveghea şoseaua. Am găsit una singură aşezată suficient de convenabil, la care un bărbat între două vârste îşi savura în linişte paharul cu vodcă. Cum nu mă dau în vânt după conversaţii cu oameni care beau votcă înainte de amiază, i-am cerut scurt permisiunea să iau loc la masă, apoi, sorbind alene din cafea, am început să privesc şoseaua şi podul.

Clădirea vămii era aşezată chiar la intrarea pe pod şi vameşii controlau meticulos maşinile care treceau. Erau mai atenţi ca altădată, şi părea că un fel de comisie venită de la Ministerul Vămilor se hotărâse să afle modul în care intrau în ţară cantităţi importante de cafea, băutură şi ţigări. Singurul efect vizibil al acestui supracontrol părea să fie doar încetinirea exasperantă a fluxului de maşini şi exacerbarea tendinţei vameşilor de a se crede vedete în filmele de prost gust de peste ocean. Sub ochiul atent al celor care supracontrolau, mişcările lor, altădată sigure şi eficiente, se transformaseră într-un adevărat balet din care mai lipsea doar lacul ca să-i crezi cu adevărat lebede. Prins cu totul de artificialul gesturilor lor, am auzit numai într-un târziu că omul de lângă mine îmi spune ceva. M-am întors încruntat spre el, privindu-l nemulţumit:

– Aţi spus ceva?

– V-am întrebat dacă nu doriţi să cumpăraţi un pod.

Am făcut ochii mari:

– Un pod?… Am înţeles bine? Vreţi să vindeţi un pod?

– Da, a confirmat el liniştit. Podul ăsta din faţa noastră. Şi a arătat spre podul unde maşinile păreau că şi-au căpătat un pic din fluenţa de altă dată, semn că supracontrolul s-a plictisit şi s-a retras să scrie procesul verbal cum că totul este în regulă.

L-am privit ceva mai atent înainte să-i răspund. Nebunii şi beţivii trăiesc într-o lume a lor din care este bine să nu îi scoţi prea brusc sau, dacă poţi şi nu ai un interes anume, să nu îi scoţi deloc. Omul din faţa mea nu părea nici nebun şi nici beat, aşa că scăpa clasificării mele fugare. Avea într-adevăr un pahar de votcă în faţa lui, dar nu părea să fi băut prea mult din el. Era îmbrăcat destul de bine, avea ochii limpezi şi nu părea deloc a fi unul dintre cerşetorii care împânzesc vămile în speranţa unui chilipir de la contrabandiştii de ocazie. Şi din câte speram, nici eu nu arătam a contrabandist. M-am hotărât să nu îl contrazic şi să nu îl trezesc din reveria lui în care era un bogat proprietar de poduri.

– Nu, am răspuns eu cât de politicos am putut. Nu sunt interesat de ofertă. În primul rând, am finanţele cam zdruncinate şi, apoi, tocmai plec din ţară pentru o perioadă mai lungă de timp… Şi nu ştiu cum aş putea avea grijă de investiţia mea în aceste condiţii…

Se părea că nimerisem tonul corect, pentru că omul s-a înclinat politicos spre mine.

– Înţeleg, a murmurat el uşor deprimat.

Părea că se obişnuise cu ideea, pentru că mai luă o gură de votcă şi se întoarse spre pod, resemnat.

Cum şirul de maşini se subţiase binişor, iar dintre cei de la supracontrol nu se mai vedea nici urmă, am dat să mă ridic.

– Nu l-aş vinde… se confesă omul din faţa mea, văzând că vreau să plec. Dar m-am săturat de el, zău aşa… Să îi port de grijă, să văd zilnic dacă totul este în regulă…

– E greu… vă cred, am intrat eu în jocul lui fără să mă las însă prins.

– Nu plecaţi! insistă el.

Am privit precaut în jur: şeful vămii tocmai se aşezase cu cei din echipa de control la o masă ceva mai retrasă, să pună la punct ultimele amănunte. Cu ochii la ei şi cu gândul la portbagajul plin de ţigări fine pe care trebuia să îl trec prin vamă, am acceptat să continui discuţia, în speranţa că nu voi atrage atenţia prea mult. M-am aşezat înapoi pe scaun şi am sorbit din cafeaua care între timp se răcise.

– Vă ascult… i-am spus eu omului din faţa mea.

– Îl dau ieftin, la preţ de chilipir, numai să scap de el, a oftat el cu obidă.

Am respirat uşurat: omul nu era totuşi decât un subtil cunoscător al contrabandiştilor şi al zicalei lor: “Fă bine dacă vrei să-ţi fie bine!” Poate este numai o superstiţie, dar de fiecare dată când treceam vama cu o cantitate mai mare de ţigări, obişnuiam să dau ceva unui cerşetor. Ceva mai consistent, bineînţeles.

– Cât? am întrebat eu, îngrijorat totuşi că, dincolo de aspectul meu de turist onorabil, tipul reuşise să mă citească.

– Nu mult, murmură omul încet, de parcă nu ar fi vrut să fie auzi de cei din jur. Cât să-mi iau o sticlă de vodcă. Să îmi fie despărţirea mai uşoară… totuşi, după atâţia ani… Îl am moştenire de la bunicul…

– E normal, am răsuflat eu uşurat, şi am scos o bancnotă din buzunar. Totul se potrivea cum nu se poate mai la fix. Făceam şi eu un pustiu de bine unui cerşetor şi profitam, totodată, de relaxarea generală de după fiecare control vamal.

Am dat să plec, liniştit de data asta.

– O clipă numai, a spus el şi a scos o hârtie din buzunar. Semnaţi aici, şi după asta sunteţi proprietar…

Cu ochii la vameşii care începuseră deja cheful, am semnat hârtia pe care era desenat schematic podul din faţa noastră.

Am luat peticul de hârtie în mână şi m-am ridicat cu ochii la pod. La podul meu. Gândul mă amuza puţin, dar eram prea grăbit să prind momentul pentru a-mi trece în tihnă şi siguranţă ţigările.

– De-acum va trebui să staţi cu ochii pe el, murmură omul şi se ridică să plece.

– Hei! Ce faceţi voi acolo? strigă deodată cu o voce autoritară şeful vămii care, de altfel, se şi îndrepta cu paşi mari spre noi.

Mi-am luat ochii de la pod şi l-am privit neliniştit: oare totul nu a fost decât o capcană abil pusă la cale?

Nu am avut timp să îmi duc gândul la capăt, pentru că dinspre pod s-a auzit un fâşâit metalic, ca şi cum cineva ar fi tras un fermoar gigantic. De sub maşinile care cădeau cu un plescăit sonor în fluviu, podul se retrăgea uşor ca şi cum o mână de uriaş l-ar fi tras spre noi.

– V-am avertizat să staţi cu ochii pe el! a spus vechiul proprietar al podului pe un ton uşor acuzator, îndreptându-se spre ieşire.

– L-ai vândut până la urmă! i-a reproşat cu năduf şeful vămii când a ajuns lângă noi.

– L-am vândut… confirmă acesta şi trecu nepăsător mai departe. Dacă voi nu aţi vrut să îl cumpăraţi… De ani de zile mă rog de voi să îl luaţi şi nu aţi vrut. Eu, unul, m-am săturat de el! mai aruncă el peste umăr şi păşi spre şoseaua unde maşini de pompieri şi de salvare începeau deja să se adune, încercând să-i scoată pe nefericiţii şoferi din apă.

Arena

Somnul îmi încleiase gura, făcându-mă să simt un gust amar şi, pentru a nu ştiu câta oară, să jur că nu o să mai pun băutură în gură. Ca de obicei, o să uit de jurămintele astea cum o să ajung cu băieţii la club.

Am dat să mă aşez mai bine şi atunci, brusc, am înţeles că nu sunt în patul meu. Am întins mâna şi am întâlnit un păr aspru. Înainte de a deschide ochii de-a binelea, m-am întrebat cât de beat am putut să fiu aseară, încât să intru în pat cu o asemenea femeie. M-am întins şi am vrut să mă întorc: poate că ar fi mai bine să mă fac că dorm în continuare, şi ea o să aibă bunul simţ să plece fără să o mai văd. Puţine şanse: femeile cu cât au părul mai aspru, cu atât sunt mai nesimţite, m-am trezit eu formulând una dintre legile pe care aveam să le uit o dată mahmureala trecută.

O izbitură de picior în coaste m-a făcut să deschid ochii spre o scenă incredibilă: eram culcat pe jumătate peste coama stufoasă a unui leu care sforăia uşurel, iar puţin mai încolo se zărea şi o leoaică. Mâna mea i se odihnea pe coamă şi, o clipă, peste tot absurdul situaţiei, am scăpat un oftat de uşurare: oricât aş fi de beat, nu intru în pat cu o femeie care are părul aspru! Sub mine, ca şi sub leu, de altfel, era un nisip auriu, iar când am ridicat capul, la câţiva metri de noi am văzut apa albastră a unui lac din care îşi scotea, somnolent, capul un crocodil. Sau un aligator, că niciodată nu i-am deosebit prea bine. Ce nu îmi plăcea în toată povestea asta era că, aşa adormit cum părea, privirea lui era fixată cu lăcomie pe mine.

“O gradină zoologică”, mi-am spus eu. Asta era explicaţia! “Cineva, şi am să aflu eu cine, a profitat de beţia mea cumplită de aseară, mi-a dat un somnifer sau un drog şi m-a băgat aici, între fiarele astea.” Tocmai mă gândeam că în nici o gradină zoologică din lume leii şi crocodilii nu sunt puşi în acelaşi loc, când am mai primit un picior în coaste:

– Ai de gând să te trezeşti o dată?

Am privit spre posesoarea vocii. O femeie bine făcută, ca desprinsă din reclamele care te îmbie spre mările sudului, goală-goluţă, mă izbea insistent cu piciorul undeva între a doua şi a treia coastă. Cu mâinile încerca fără succes să-şi acopere ba sexul, ba sânii exagerat de mari. Încercarea mea de a închide ochii şi să tratez toată problema ca pe o prelungire firească a beţiei de aseară nu a făcut altceva decât să atragă o nouă lovitură.

– Hei, astâmpără-te! m-am răstit eu la superbul meu vis.

– Trezeşte-te! mârâi ea şuierat, cu o voce ce părea a pluti pe culmile exasperării.

Cum singura mea reacţie a fost să mă întind mai bine a continuat:

– Trezeşte-te tu, înainte să se trezească leul de sub tine!

Am privit mai bine leul. Deja respira mai rapid şi încet-încet părea că începe să se dezmeticească.

La un moment dat a clipit şi ochiul dinspre mine s-a fixat asupră-mi. Hotărând că visul deja începe să fie puţin cam prea realist, m-am ridicat uşurel, urmărit de privirea lui oarecum curioasă. Deocamdată numai curioasă, deşi nu aveam nici cea mai mică idee despre momentul în care această curiozitate avea să ia o formă mai agresivă.

– Of, a dat Domnul să te trezeşti! a răsuflat uşurată femeia de lângă mine. Credeam că se va trezi el înaintea ta.

M-am privit nedumerit. Şi eu eram la fel de dezbrăcat ca şi ea. Amândoi eram pe malul unui lac cu ape limpezi şi albastre, iar pe plaja din jurul lui se vedeau o sumedenie de animale adormite. Unele începeau să caşte prin somn, iar altele deja se mişcau şi încercau să se ridice. Am călcat cu precauţie peste leu, am prins-o pe femeie de mână şi am tras-o mai departe, apoi am întrebat-o:

– Îmi spui şi mie ce naiba se întâmplă aici?

– O să îţi spun, dar nu ai vrea să facem câţiva paşi mai încolo… De asta te-am trezit… Nu prea mai este timp… în curând se vor trezi…

Ne-am îndepărtat de animalele de pe plajă.

– Acum spune! am somat-o eu.

A privit nehotărâtă în jur, ca şi cum ar fi căutat o bancă unde să ne aşezăm. Nu se vedea nimic de genul ăsta prin apropiere, aşa că a început să vorbească.

– Cred că m-am trezit cu zece minute înaintea ta, a spus ea iritată. Ar fi trebuit să te trezeşti şi tu să auzi…

– Ce să aud? Am întrebat eu nelămurit… S-a dat un anunţ sau ceva de genul ăsta?

– Nu tocmai un anunţ, a zis ea confuză, dar abia mă trezisem când deodată am auzit, aşa, ca un fel de bâzâit în cap. Apoi o voce, sau un gând, şi-a făcut simţită prezenţa în mintea mea. Spunea ceva de genul că de multe ori natura nu ştie prin mutaţiile ei genetice întâmplătoare să aleagă pe adevăraţii stăpâni ai unei planete. Şi că ei, dar nu ştiu cine sunt ei, vor remedia această situaţie. Vor lua câte un animal din fiecare specie şi ne vor pune pe toţi în această… cred că a folosit cuvântul sau, mă rog, conceptul de arenă. Pe care nu o vor mai deschide decât atunci când nu va mai rămâne decât specia care merită…

Am privit mai atent în jur cu ultimele rămăşiţe ale somnului alungate. În depărtare se zărea ceva ca un zid translucid, care ocolea de jur-împrejur locul unde ne aflam. Părea un cerc cu diametrul de vreo trei, patru kilometri, pe suprafaţa căruia fuseseră îngrămădite, din câte îmi dădeam eu seama, aproape toate animalele de pe pământ. Ca într-o monstruoasă arcă a lui Noe. Cu mica diferenţă că eu nu eram Noe, ci un simplu animal. Sau cel puţin aşa considerau cei care ne închiseseră aici. Am privit mai bine spre femeie. Frumuşică, puţin impertinentă, genul pe care l-aş fi ales fără îndoială să-mi pigmenteze o seară obişnuită, dar nicidecum o parteneră egală pentru a înfrunta lei. Dar poate că la fel îi păream şi eu ei…

– Ai avut timp să priveşti mai atent în jur? am chestionat-o eu. Un adăpost sau altceva de genul ăsta există pe aici? Altfel nu avem nici o şansă împotriva leilor… sau a crocodililor… am mai adăugat eu văzând ochiul reptilei din lac privind, cu o fixitate care tot nu îmi plăcea, drept spre mine.

– Nu ştiu, nu am apucat să mă uit, a răspuns ea neajutorată. Cum m-am trezit, am început să caut oameni. Apoi, când te-am găsit pe tine, s-a auzit anunţul şi am încercat să te trezesc… Crezi că vom reuşi? a întrebat ea pe un ton scâncit şi tot aplombul ei părea că s-a topit dintr-o dată.

– Trebuie să reuşim, am încurajat-o eu, forţându-mă să zâmbesc. Altfel toată lumea va ajunge să fie populată numai de lei... sau de crocodili.

Am luat-o de mână şi ne-am îndreptat spre zidul translucid din zare. Pe lângă noi mergeau împleticindu-se animale. Din câte se părea, animalele de talie mică îşi reveniseră primele din efectul drogului, sau ce anume o fi acţionat asupra noastră. Oricum, majoritatea păreau încă somnoroase şi scuturau din cap ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge ameţeala.

Am ajuns lângă zid. Era ca un ecran lăptos care lăsa să treacă lumina dar nici o imagine. L-am împins cu mâna. Avea consistenţa unui cauciuc dur şi părea complet insensibil la încercările mele de a-l zgâria sau străpunge cu o creangă. Am început să sap la baza lui, dar am întâlnit acelaşi material dur peste tot. Oricum, nu aveam unelte să sap. Şi nici timp. Cel puţin nu până când aveau să se trezească marile carnivore. Sau până să li se facă foame.

– Ce facem? m-a întrebat femeia îngrijorată.

– Deocamdată căutăm un loc unde să ne adăpostim ca să fim în siguranţă, am răspuns eu şi am pornit de-a lungul zidului. Trebuie să găsim ceva… un loc unde să stăm până ne hotărâm ce facem.

În depărtare, se zărea un pâlc de copaci. M-am îndreptat cu speranţă într-acolo. Deşi nu părea o soluţie să stăm cocoţaţi în copaci până ce animalele se vor mânca între ele, cel puţin ne vor oferi un adăpost provizoriu. Şi dintr-o dată, după copaci, am văzut ivindu-se două forme cilindrice uriaşe. Păreau rezervoare sau aşa ceva, dar oricum era primul lucru care spărgea monotonia arealului nostru. Da, răpitorii noştri se gândiseră la toate. Erau două rezervoare imense, şi când am ajuns mai aproape am văzut că din unul curgea apă. După ce se aduna într-un fel de jgheab, se revărsa peste marginile lui în lacul pe malul căruia mă trezisem eu. În celălalt era un terci gălbui care se golea tot într-un jgheab a cărui formă mi-a adus aminte în mod neplăcut de o troacă. M-am grăbit să îl gust: avea un gust dulceag, destul de plăcut, dar lângă mine s-a aplecat să îl guste şi un maimuţoi în timp ce ne urmărea din priviri. Nu avea ferocitatea unei gorile, dar dacă vreodată hrana din jgheab avea să se împuţineze, nu mi-ar fi plăcut deloc să mă lupt cu el. Şi totuşi nu asta era acum, urgent, problema, ci leii. Şi tigrii, şi crocodilii care, nu ştiu de ce, nu eram foarte sigur că se vor mulţumi cu terciul rozaliu din jgheaburi, deşi probabil că avea în el tot ce îi trebuia. Mai întâi trebuia rezolvată problema adăpostului…

– Putem încerca să construim o colibă şi să… a sugerat femeia timid, apoi, privind spre leul care între timp se sculase şi se holba buimac în jur, a abandonat ideea.

Nu se putea construi nici o colibă care să reziste unui leu flămând. Şi nici o plută să ne retragem în mijlocul lacului. Arme: o creangă solidă pe care o găsisem ceva mai devreme pe jos, sub copaci. Bună la o adică pentru un câine, dar nu pentru un leu sau un tigru siberian care adulmeca deja pe malul lacului.

“O idee! Trebuie să îmi vină o idee, altfel suntem pierduţi!” îmi repetam eu, şi atunci privirile mi s-au oprit pe cele două rezervoare. Erau lipite unul de altul şi între ele era un spaţiu de câţiva centimetri. Când am trecut printre copaci am văzut un trunchi căzut. M-am repezit înapoi, sperând să nu fie prea târziu şi să găsesc leul tolănit peste el. L-am luat pe umeri şi, încovoindu-mă sub greutatea lui, l-am sprijinit de cele două bazine. Până la marginea de sus mai rămâneau cam doi metri. I-am făcut semn femeii să urce înainte şi apoi m-am târât şi eu sus, trăgând şi craca după mine. Platforma de pe bazine avea vreo şase metri diametru şi, la o adică, ne putea servi destul de bine de adăpost o vreme.

Am întins mâna spre femeie:

– Acum putem face în sfârşit cunoştinţă. Mă numesc Paul…

– Şi eu, Laura, a spus ea.

M-a privit circumspect, apoi a adăugat:

– Şi aş mai vrea să îţi spun că nu mi-a plăcut cum m-ai pipăit când m-ai împins pe capacul rezervorului. În ciuda condiţiilor în care ne aflăm, vreau să păstrăm o atitudine civilizată… Ţin să îţi spun că am un prieten foarte bun, cu care mă voi căsători în curând, şi căruia vreau să-i rămân fidelă indiferent de situaţie…

Am rămas siderat. Cu leul fornăind pe la picioarele mele, numai de ea şi de formele ei apetisante nu mi-ar mai fi ars.

– Crede-mă că nu este momentul să te gândeşti la aşa ceva…

– Aşa spuneţi voi bărbaţii, “că nu este momentul”, dar tot timpul vă gândiţi la aşa ceva, a spus ea îmbufnată şi a sărit pe bazinul cu apă.

– La noapte am să dorm aici, ca să fiu mai în siguranţă, a mai decretat ea, şi s-a apucat să rupă crengi din copacul care îşi întindea frunzele până deasupra bazinelor.

Am ridicat din umeri şi am început să privesc la peisajul de sub mine. Se părea că toate animalele, fără excepţie, se treziseră. Nu ştiu cum fusese receptat de ele mesajul de luptă pentru cucerirea supremaţiei asupra planetei, dar nu se vedea încă nici o încăierare. Nu eram zoolog şi nici biolog, dar nu mă îndoiam că o asemenea aglomerare, pe numai câţiva kilometri pătraţi, avea să ducă în curând, cu sau fără îndemnuri războinice, la un adevărat masacru. Leul pe care îmi odihnisem capul se plimba leneş pe sub bazine. Deşi din jgheab apa se scurgea în lac, nu exista nici o urmă de îndoială că în curând locul se va aglomera. Lacul avea malurile abrupte, iar acolo unde mă trezisem eu şi era mai accesibil se vedea cum stă la pândă crocodilul.

Nu s-a mai întâmplat nimic până a căzut întunericul şi ne-am culcat într-o atmosferă mai degrabă încordată, fiecare pe bazinul lui. Am dormit un somn agitat din care m-au trezit ţipetele ascuţite ale Laurei. Abia se luminase de ziuă, dar am văzut destul de bine bazinul cu apă pe care dormise ea. Maimuţoiul din ajun, cel care ne privise lung la jgheabul cu mâncare, încerca să o violeze pe fată. Cel puţin aşa părea din locul de unde eram eu, pentru că de mâncat mă îndoiesc că avea asemenea intenţii.

– Ajutor! Ajută-mă, la naiba, să dau chestia asta oribilă de pe mine! ţipa Laura disperată şi îl pocnea cu sete pe maimuţoi.

Am luat o creangă şi, folosind-o ca pe un ciomag, l-am lovit pe maimuţoi în tâmplă. S-a întors clătinându-se şi a vrut să se repeadă spre mine, dar s-a împiedicat de una dintre crăcile întinse de Laura pe post de pat şi s-a prăbuşit peste marginea bazinului. S-a auzit o bufnitură seacă şi când ne-am repezit să vedem ce se întâmplă, a mai zvâcnit de câteva ori din picioare, apoi a rămas ţeapăn.

– De ce nu ai venit mai repede? a strigat ofensată Laura. Stăteai acolo şi te uitai la bestia aia cum mă maltrata…

– Speram să îl convingi să te lase în pace dacă îi spui că vrei să îi rămâi fidelă prietenului tău, am răspuns eu muşcător. Şi poate că o să-i ceri şi lui să se poarte civilizat…

Deşi maimuţoiul a fost primul mort din acest ciudat război, a fost şi un fel de semnal de începere a măcelului. Dacă leul s-a păstrat într-o regală expectativă, tigrul siberian părea că ucide numai pentru propria plăcere. Sau ca şi cum ar fi ascultat de îndemnul glasului de care spunea Laura. De parcă ar fi vrut să rămână singurul stăpân al planetei…

După cinci zile, mai rămăseseră numai marile carnivore în viaţă. Şi crocodilul, care aştepta în lac, răbdător, deznodământul. Coboram tot mai rar după apă şi după terciul acela rozaliu, trăgând apoi, precauţi, trunchiul de copac lângă noi. Uneori mă gândeam că, fără bazine, am fi ajuns şi noi de multă vreme pradă marilor carnasiere. Între timp, relaţiile mele cu Laura au devenit mai normale, şi chiar s-a obişnuit cu ideea că, dacă vom supravieţui acestei încercări, probabil vom fi părinţii noii lumi. Un fel de Adam şi Eva, presupunând că vom fi lăsaţi să refacem mitul…

Aşa au trecu mai bine de două săptămâni şi din mulţimea de animale, din foişorul nostru de observaţie, mai vedeam numai trei: leul, tigrul siberian şi crocodilul. Se pândeau reciproc şi amânau cât se poate de mult deznodământul, ca şi cum şi-ar fi dat seama că erau ultimii reprezentanţi ai regnului animal de pe Terra.

Finalul a venit oarecum brusc şi ne-a uimit pe amândoi. Tigrul, mereu flămând, mereu în căutare de hrană, după ce a încercat zadarnic să se înfrupte din cadavrul pe jumătate descompus al unui coiot, a trecu ceva mai aproape ca de obicei de teritoriul crocodilului. Acesta, cu o mişcare lentă, mult încetinită de postul îndelungat, s-a repezit la tigru. L-a prins de o labă din faţă şi a încercat să îl tragă în lac. Numai că marele tigru siberian nu era chiar ca o căprioară. Ars de durere, s-a smuls din gura crocodilului şi, pe malul lacului, s-a pornit o bătălie cumplită. Atras de zgomot, s-a apropiat şi leul, dar s-a păstrat la o distanţă prudentă. Stârnit de mirosul sângelui, a intrat în cele din urmă în luptă, deşi de la distanţa la care eram, nu vedeam prea bine cine pe cine sfâşie. Alianţele s-au făcut şi desfăcut rapid, dar singurul care a mai putut părăsi malul lacului a fost tigrul siberian. Oricum, a murit şi el în cursul după amiezii… şi din câte se părea la o primă vedere, rămăseserăm singurii supravieţuitori ai arenei.

– Crezi că ar trebui să coborâm în arenă ca să ucidem şi micile crustacee sau ce o mai fi în viaţă pe acolo? m-a întrebat a doua zi Laura, văzând că victoria noastră nu este încă luată de nimeni în considerare.

– Sau poate că ar trebui să strigăm, să audă şi arbitrii…

În noaptea aceea, învingători fiind şi strângând-o în braţe, mi-am amintit cum sunase anunţul: “până ce va rămâne ultimul exemplar din cea mai dotată specie”.

Oare ce mai aşteptau de la noi paznicii noştri? Un gând cumplit m-a fulgerat dintr-o dată: dacă ei sunt cumva asexuaţi? Dacă ei nu ştiu nimic despre dimorfismul sexual? Nu ne-ar considera pe mine şi pe Laura ca făcând parte din specii diferite, aşteptând să ne ucidem unul pe altul?

Nuvele din volumul « Carte de magie » de Sergiu Someşan

respiro©2000-2002 All rights reserved.