Povestea unei poveşti

                                                        de Andrei Soficaru

nu încep cu litera mare şi nici cu alineat, pur şi simplu nu vreau: toata viata, de când am învatat să scriu şi pâna la licenţă, am fost OBLIGAT să pastreaz un spaţiu de la marginea foii şi până unde urmam să încep; ca şi pe cereri… chiar şi madam Jacasse mi-a reproşat ca într-o cerere înaintată pentru semnare am neglijat să păstrez cei 2 cm regulamentari şi alineatul: ete floşc!

povestirea e simplă: un tip se îndrăgosteşte de o puştoaica şi relaţia nu ţine; fiecare o apucă pe drumul lui, care ar fi ăla, nici eu nu-l cunosc înca; pur şi simplu înca nu m-am hotărât

am vrut să scriu o povestire în cel mai pur stil simbolist. Dar nu a mers. Se numea Faubourg, am auzit eu acest cuvânt undeva, când ştiam înca puţină franceză şi l-am reţinut. M-am documenat ce inseamnă şi am zis că se potriveşte cu ceea ce vroiam eu: un loc periferic, de iubiri pierdute, fară viitor. Aici în toata povestirea, conta şi vremea. La început era ceaţă, ca apoi să vină o ploaie maruntă, în vis să apară alt ceva, iar la sfârşit să nu se întâmple nimic

el era pictor şi locuia într-o casa coşcovită, de cărămidă, împreună cu motanul său gri, pe nume Max; în toată afacerea asta trebuia să aiba cineva un nume întreg de la cap la coadă. Seara, dupa ce picta, ieşea la o suta de rom la cârciuma din colţ, unde statea şi privea lumea, pe care o vedea prin fumul de ţigară şi prin aburii alcoolului. Deci, în seara cu pricina, dupa ce a terminat un tablou, şi-a mângaiat motanul cu care a împarţit un pahar de vin roşu şi apoi a ieşit.

nu am insistat asupra introducerii, că nu-mi place. Preferam ceva scurt şi la obiect, dar nu reuşeam sub nici o forma să surprind atmosfera aceea tipică, de ftizic, de simbolism bacovian care te introduce brusc în alta lume. Pentru mine personajul principal trebuia să iasa cât mai repede din casă şi să se duca la cârciumă; am crezut apoi că o să dreg busuiocul prin descrierea drumului pe care îl parcurge până la crâşmă. Nici aici nu a mers foarte bine

“afară era o ceaţă groasă şi felinarele aruncau prin ea o lumina difuză galbenă…” descriere de clasa a noua; nefiind capabil sa creez o asemenea lume am încărcat povestirea cu tot felul de planuri suprapuse temporal şi spaţial, cărora le corespundeau diferite culori, animale şi stări ale vremii. Acum imi dau seama că omul meu nici nu-şi mai avea locul pe acolo, pur si simplu era axfisiat; un băţ de chibrit aruncat într-un mic pârâiaş format de ploaie, dupa ce ţi-ai aprins ţigara

la cârciumă comanda ceva de băut şi facea cunoştiinţă cu muza lui şi de aici începea toată povestea de dragoste. Când i-am spus lui H., prima oară despre povestire, evident că m-a întrebat: „ da’ cine-i gagicuţa?” nu întreba ca un profan, ci din contră, dorea să-mi ştie muza. „E o fată... şatenă, ochii gri-verzi, metalici... uşor mongoloizi.”

Mmmm, facu H.

Iar eu în reveria mea creatoare continuam... „ochii lupului de stepă”

Când purtam asemenea discuţii era pe vremea ultimului an de liceu, în miez de iarnă, dar cu un pahar de vin roşu şi cu polemici simboliste; care erau de fapt completări reciproce la cunoştiinţele fiecăruia. S-au dus acele vremi. Ningea cu fulgi mari si eram la H. În sufragerie, unde priveam prăpădul de afară de undeva de la etajul 10 dintr-un bloc de pe Fane Babanu’. Atunci mi-a cetit H. pentru prima oară nişte poezii mai dure scrise de Bacovia. Pe noi ne încântau peste măsură cele cu descrieri foarte plastice: sânge, ciori, vreme urâtă, morţi... cât mai simbolist.

o fată..., ciudată... poate; nu am vorbit prea multe, decât banalităţi; ne-am mai întâlnit, tot aşa banalităţi, parcă am invitat-o undeva şi m-a refuzat politicoasă că are de învăţat. Am rămas cu o dorinţă ascunsă să o cunosc mai bine, dar nu prea îndrăzneam să o abordez, în primul rând şi nici nu ştiam cum... textul cu învăţatul cam mă speria, o credeam... MARE FRAIER!

Eee, eram şi eu mai mic şi mai prost. Figura ei era tulburătoare, mai ales că citisem sau citeam ori urma să citesc, „Muntele Vrăjit”; acolo era o femeie cu un chip asemeni. Al ei? Mmm, o faţă rotundă, buze normale să zicem, şatenă... dar ochii, ochii erau magnifici: verzi sau gri, ori între aceste culori, limpezi şi reci, contrastând cu pomeţii ieşiţi puţin în afară.

 Ca o tătăroaică,

 dar atenuată...

Ce termeni, am ajuns să descriem o femeie prin termeni ştiinţifici, că nu mai avem inspiraţie.

„povestea mea, a ta şi-altora” parcă aşa zicea poetul

o poveste care nu există, ce îi este povestită unui prieten, care apoi a aflat de povestea ce a fost

veşnica problemă, omul de geniu în căutarea dragostei perfecte şi o fiinţă incapabilă de aşa ceva: femeia. Dar şi oamenii ăştia de geniu ce cred că sunt? De fapt şi femeile sunt oameni, nu? Întrebarea asta nu i-am pus-o profei de română în liceu. De ce nu a zis bărbaţi de geniu, că alfel pot exista şi femei de geniu ce îşi caută perechea şi au însă ocazia să dea peste aceleaşi exemplare bovine ca şi aşa zişii „oameni de geniu”. Mda, probleme, mari probleme...

a fost într-o toamnă, ce anume, aaa, o poveste de dragoste; să zicem. Acum nu mai mi se pare poveste de dragoste ce am trăit eu timp de câteva săptămâni (chiar că nu mai ştiu) cu N. (aşa i se zicea): o chestie, un ceva acolo... nesemnificativ, dar atunci cu urmări poetice. Am dat-o în creaţie literară de supărare. Dar să revin, ea avut loc undeva în estul ţării, acolo unde începe marea cea albastră, de care ei îi era foarte frică.

„trebuie să spun unde s-a desfăşurat nu?”

„corect H., corect!” şi D.H. mai soarbe o gură de vin roşu

acum trebuie să o descriu, să povestesc cum ne-am cunoscut, cum ne-am îndrăgostit, cum ne-am simţit bine împreună şi pe unde, de ce ne-am certat, cum şi cât am suferit. Abureli, cum se zice mai nou prin cartiere, basme. Ceva comun şi puţin chinuit, compromisul era prea greu şi prea mare ca să-l fac; nu mai eram eu: începuse să-mi placă lucruri pe care nu le puteam suferi, nu, de fapt trebuia să spun că îmi plac ori să dau această impresie

„aveam ceva gânduri mari...”

„oooo” şi-l apucă râsul pe H.

„nu râde şi mai toarnă”

Care-i povestea? Care-i conflictul? Drama, unde este drama dragostei... suferinţa mea, a ei? Nu ştiu, cred că am pierdut-o pe drum sau am lăsat-o undeva acolo, în aburii cinismului. M-am uitat la ea, am văzut că drama mea s-a înecat în alcool, că a ei a vindecat-o altcineva şi mi-am zis că a fost totuşi o experienţă interesantă (ce nu mai trebuie repetată) ş-am zis: „dragă dramă te las aici că n-o să iau prea mult pe tine”. Şi uite aşa s-a terminat cu totul, în uitare...

„Dar pictorul ce face?”

„Eee, drama lui am intuit-o a priori, dar nu credeam să o trăiesc chiar eu. Faubourg e cu mult înainte să-mi cunosc eu... drama de mai sus.”

Pictorul se îndrăgosteşte, ca şi ea de altfel, dar îşi bagă nasul shogunii ei, mai ales mă-sa care ştia ea mai bine ce pentru fii-sa. Ştiu cum e că sunt păţit. Deci sunt nevoiţi să se despartă... ea rămâne să trăiască în cercul ei strâmt şi rece (inspiraţie de la E.), iar el pleacă.

„unde?”

„în Icikeria”

„da' de ce tocmai acolo?”

„aşa mi-a venit mie cheful, să-l trimit acolo”

„mai bine o lăsai scrisă în dulcele stil clasic, simbolist”

„mai bine...”