Mihai Minciulescu

 

                                                 de Dragoş Dumitru

 

 

          Eram afon în materie de literatură şi nu-nţelegeam că nu pierdeam nimic dacă mă lăsam de scris. Mi-o spuseseră mulţi, toţi, cu excepţia evidentă a femeilor pe care reuşisem să le cuceresc şi care, în cel mai realist caz, în ipocrizia lor, mă apreciau cu siguranţă pentru altceva decât pentru asta. Şi totuşi nu puteam să mă las; dacă nu-i dădeam acolo cu stiloul pe hârtie, cum fac şi în ziua de azi, parcă nu mai eram om. Când mă căpoşam din cine ştie ce motiv închipuit să nu scriu o vreme, reveneam în forţă, ba chiar aveam idei şi mai determinate, aşa că ce rost mai avea să mă las? Era straniu – nu pierdeam nimic dacă mă lăsam, dar… nici nu câştigam. Nu că-i straniu?!

          Şi înseamnă că nu pisasem pe nimeni cu scrisurile mele dacă nu recunoşteam că trecusem mai des decât era admisibil pe la meditatoarea mea. În modul cel mai mişelesc.

Femeia… Totdeauna am avut probleme cu femeile. Veronica, draga de ea, ori spera în mod deplasat în hobby-ul meu, ori mă plăcea pur şi simplu, nu ştiu, dar de fiecare dată se lăsa exploatată cu un fel de originală candoare. Au unii literaţi perversitatea asta de a şi-i adapta pe toţi o vreme. Cu ani în urmă mă preparase pentru admitere şi îmi făcea impresia că nici acum nu renunţa. Aşa-s femeile astea, mămoase, au obligatoriu şi un piept de o formă indulgentă, iar indulgenţa lor le distruge puţin câte puţin tot pe ele. Dar dezastrul pare să nu le facă nici rău nici bine, aşa ca mine cu scrisul. Discutam ore în şir despre toate astea, dar discutam, dar-ar dracii să dea, pentru că nu ajungeam la nici o concluzie. Şi nu era nici rău nici bine.

         Vă daţi seama ce prăbuşire interioară când Veronica mea, cu toată candoarea de care v-aţi dat seama, m-a trimis la Mişelescu ăsta.

          Îi cerusem cu împrumut, cum mai făcusem de atâtea şi atâtea ori, o banală carte – În negura viitorului de Ispsem, iar ea, care ştiam că avea din când în când certe accese de înţelepciune, ca orice femeie la urma urmei –   reuşeşte să pună la punct un bărbat, mă trimite hodoronc-tronc s-o cer de la poetul ăsta mega-mediocru, de care acum auzeam pentru prima oară. Recomandându-mi-l, auzi! câte răcituri! pe motiv că e bun, că ea şi-a dat teza de doctorat din opera lui, şi e chiar tare. Ştiţi tonul ăla prin care până şi un prieten atât de bun îţi poate închide gura! Nu, mai bine nu-l aflaţi de la prieteni. Vă spun ceva asemănător: “bine, dar tu aşa le agăţi pe toate, şi care pică, bine, care nu, nu?” Sau, şi mai clar: “dispari din faţa mea!” – dar calm, cu condescendenţă modernă. Ori un bun amic: “ – Nu te împrumut. – De ce? – Fiindcă nu eşti solvabil” – şi să fie chiar aşa, să nu fii, fir-ar ei ai dracu de bani să fie!

          Şi, ca atâţia alţii, nici eu n-am putut riposta la una ca asta. Aşa că, doamnelor şi domnilor, m-am întors. Am plecat. Cu o adresă pe o bucată de hârtie scrisă la repezeală, str. Mihai Dan Spătaru, nr. 11. Înţelegeţi?

          Veronica, prin de neimaginata ei iniţiativă, mă făcuse să mă întreb: sunt eu nebun? Parcă îmi vârâse în cap absurdul, ce nu se mai scoate. Abia ţinându-mi echilibrul, am coborât treptele părăsind  arcadă elegantă a bătrânei sale uşi.

          Poate că zâmbise cu ironie prietenească în urma mea. Însă eram aşa de tulburat că mi-era teamă şi să mă apuc de interpretări, deci mi-a fost frică să întorc privirea. Şi nici acum nu ştiu altceva mai bine.

          Pentru că acum…

          … Mă aflu pe strada Mihai Dan Spătaru, în plină zi, stors de eforturi, emoţionat de eforturile de luare iar şi iar a inimii în dinţi şi a da faţă cu realitatea, în minte cu veşnica mea obsesie: are sau n-are rost să scriu. Nu poţi înainta în felul ăsta.

          Iar strada era lungă. Al naibii de lungă. Cunoşteam eu tipul ăsta de străzi. Pe care… mergi de-ţi vine rău. Te trec fiorii cei mai necunoscuţi, care-ţi trezesc amintirile cele mai groaznice şi mai incredibile pentru un om în toată firea, ori năzuinţe, vă rog să mă scuzaţi, criminale. Căci citeşti toate numerele şi te asiguri la fiecare plăcuţă că eşti pe aceeaşi stradă şi n-ai luat-o greşit, sau nu s-a schimbat ea însăşi, cum mai fac uneori străzile necunoscute, iar totul devine uşor-uşurel un dans, un cântec, refrenul 99, 94, 101 bis, apoi, odată, o anacruză şi un contrapunct, volte şi code, măsuri alternative şi chei schimbate, ori o pauză de notă întreagă, iar paşii, nu, nu dau în gol, fac tremolo în crescendo. Iar tu îţi aminteşti ce căutai, şi asta intră deodată în rând cu amintirile înfiorătoare, şi atunci parcă eşti în alt decor, unul demoniac. Nu, nu e labirintul labirint, nici vorbă. Dumneavoastră nici nu ştiţi ce înseamnă o stradă fără magazine. Eşti pierdut. Cu atât e strada mai lungă cu cât e mai pustie. Pustiul e labirintul.

          Era o şcoală pe undeva prin apropiere, dar unde erau copiii?

          Şi atunci îmi dau seama…

-         Ce idiot! E şcoala mea. Şcoala Iulia.

          Brusc îmi revin. Toate încep să se lege. Numerele… paşii… copiii, cuminţi, sunt la şcoală… Cartierul ăsta e de fapt aşa mic. Veronica pare iar o fată bună. Scrisul meu execrabil şi monoton o adiere plăcută ca a sincerităţii nevinovate.

          La un moment dat trec ca de o graniţă de limita aventurilor şcolăreşti. Şi iată că viaţa are un sens domestic. De aici încolo începeam într-adevăr să micşorez distanţele Universului. Ceea ce ar fi trebuit să pară mic azi, datorită apropierii, avea proporţiile din copilărie. Intrasem în nişte dimensiuni de basm.

          Amestecul de cocioabe cu vilele gospodarilor locali, împrumutarea unora de la altele, era de o pertinenţă pitorească, ca o prietenie ascunsă. Citisem mai deunăzi într-un articol din The Economist că la periferia oraşului s-au ridicat salutar vilele unei salutare clase de mijloc; aşadar clasa de mijloc era formată din mai multe clase, cel puţin trei, săracii, mijlocaşii şi bogaţii. Părea o foarte rafinată aluzie, pe care nu o înţelegeam şi mă temeam să o înţeleg.

          Dar nu cred că scriitorii şi artiştii au în misiunea lor să-şi bage nasul în treburile politice. Ei au aşa, un fel de lume numai a lor. Nici eu nu înţeleg de ce, dar e adevărat.

          În fine, ajung. Intrarea casei cu numărul 11 e chiar la stradă, despărţită fiind de cinci trepte doar. Treptele acestea şi balustradele lor constituie toată grădina pe care şi-a putut-o permite poetul. Aici el şi-a pus şi două ghivece de lut de-o parte şi de alta a uşii şi nişte jardiniere în pantă pe balustrade. Într-un cuvânt, o intrare cochetă. Casa, cam pătrăţoasă, cu o faţadă searbădă, geamuri înalte şi nu tocmai înguste, are un aspect mai degrabă luminos decât propriu. Şi, în sfârşit, văd o enormitate undeva în dreapta pe după o streaşină: un fel de turn rupt complet de întreg, negru şi cu creneluri micuţe. Mă uit dar nu e de crezut.

          Soneria are un bing-bang agale, grav şi mângâietor, care mă adoarme în emoţie într-atât încât încep să joc pe vârfuri. Mă mai uit o dată la turnul care capătă deodată un profil grotesc, şi uşa se deschide.

          Soţia poetului, o femeie tânără şi mică, îmi zâmbeşte cu un chip răscolitor de drăgălaş. Spune un da pe care îmi trece prin cap să-l interpretez.

-         Sărut-mâna, doamnă. Îl caut pe poetul Minciulescu.

          Dar mă bâlbâi la limita firescului pocind cuvintele dintr-o emoţie grosolană pe care numai un necalificat în ipocrizia sa limitrofă o poate trăi. Mă rog. Şi zău că din interpelarea mea în acest ţipător falset, nu ştiu cum dracului, cel mai clar s-a auzit de fapt “ce naiba caut aici?”, căci îmi venea să fug.

          Femeia râde amuzată şi cu un amuzament pe care poziţia, atitudinea şi întreaga mea fiinţă i-o impută cu cele mai acute tonuri de ură, însă pe care ea o sfidează cu o insolenţă tipică numai bunului-simţ.

-         Poftiţi, mă invită înăuntru.

          Intru.

          Un hol strâmt, un cuier mic arhiplin pe care sunt uitate haine groase, de ploaie, o curăţenie boemă şi zeci poate sute de alte obiecte, hârtiuţe cu scrisuri delicate, pixuri, bibelouri funcţionale, amintiri, glume estetice printre care, inevitabil şi cele de prost-gust, mă ajută să mă acomodez. Trei tablouri, miniaturi sărac înrămate, insinuează însă o certă clasă.

-         Mişu! O clipă, vă rog. Mişule!

          În partea aceea, cu coada ochiului, am ochit şi donjon-ul în haină de iederă prin care abia priveau din umbra camuflată ferestrele. O întreagă structură exotică de acoperişuri intercalate şi ţigle strălucitoare se întrona acolo absentă la mediul înconjurător. Îmi rămăsese în minte.

          Castelul în miniatură! Bineînţeles, îl ştiam! Îl văzusem din copilărie, dar nu îmi trezise nici un interes pentru îmi părea normal să fie acolo, câtă vreme la ora aceea eu în altă parte îmi căutam fantasmele. Acum însă mă cuprinsese febra curiozităţii.

-         Da, dragă, venea omul pe celălalt culoar.

-         A venit cineva. Apoi către mine: dânsul e poetul.

          Şi pleacă distrată de ceva ce nu-mi puteam da seama.

-         Salut, spuse el numai când ea dispăru complet.

-         Bună-ziua, îngaim. Sunt impresionat…, mă scuz, dar el mă întrerupe cinic.

-         Atunci hai înăuntru.

          Şi o şi ia din loc.

          Pătrund prin nişte încăperi devastate de un stil de locuit care s-ar fi putut numi haotic, nişte camere despre care nu ştiai dacă sunt dormitoare, saloane sau altceva. Între timp omul mă întreba dacă vreau o cafea.

          Pereţii erau din cărţi, biblioteci cu cărţi, vrafuri de cărţi, piramide şi coloane, covoarele parcă erau şi ele o broderie mai degrabă de celuloză decât textilă.

-         Sau mai bine o limonadă, că e căldura asta?

-         O cafea.

-         Fumezi?

-         Da.

-         Aida, fă-ne o limonadă! strigă el chiar când trecurăm prin dreptul unui culoar.

-         Da, dragule.

-         Vin tot felul de nebuni în casa asta, păru să explice într-un târziu.

-         E un castel? Nu înţeleg, mă agăţ avid de informaţii. E atât de mare?

-         Nu. Dar le-am unit. E al lui Georgescu. El e arhitect. Aici e aripa literară, dincolo cea plastică. El stă pe altă stradă de fapt.

-         Aici e un cartier într-adevăr liniştit şi foarte frumos, am început urmând să continui ceva despre şcoala la care învăţasem aproape opt ani.

-         Pe dracu. E plin de ţigani, de borfaşi, mă întrerupe puţin ameninţător. Las-o baltă cu delicateţurile, îţi spun eu, zice şi mă priveşte vulpeşte.

          Privirile noastre se încrucişează ca săbiile lui Vader şi Luke Skywalker, dar el s-a uitat urât primul. Ieşeau scântei în sensul bun al cuvântului. El le vedea în ochii mei, eu în ai lui. Cum dracu ajunsesem aşa repede aici?!

          Parcă n-aş fi fost niciodată în Şcoala Iulia, n-am învăţat nimic de acolo. Fusesem cât p-aci să mă fac de râs cum se cuvine, adică să mai şi spun că nu ştiam. Bineînţeles că era plin de ţigani, doar era o şcoală de cartier. Îi văzusem cum se înmulţesc, cresc şi escaladează, cu ochii mei.

-         Unde ţi-e experienţa? Îţi mai trebuie ceva, adăugă, parcă auzind ce gândeam. Să stăm aici.

          Parcă mă oprise brusc. Poate nu trecusem un examen ascuns.

          Camera era la fel ca celelalte, mică, tixită şi răvăşită de uraganul cărţilor.

-         Ştii, începe, politicienii ăştia-s băieţi de treabă… Ne aduci şi nişte cafea, dragă?

-         Să nu faceţi broaşte în burtă, dragule.

-    Nu ţi-am spus că de curând s-a descoperit că pe căldură sau pe frig se asimilează orice?

-         M-bine.

-         Hai să-ţi dau o ţuică înainte, face în surdină aplecându-se şi lăsându-i deja gura apă. Am o ţuică afumată de Piteşti…, şi scoate o sticlă de doi litri neatinsă. Ăsta-i cel mai bun lucru în România.

          Ia două păhărele de pe margini diferite ale rafturilor bibliotecii, şi le umple dintr-o revărsare de o secundă. Pe amândouă o dată. Deşi uscate şi nespălate, paharele sunt curate, semn subtil că oamenii nu sunt niciodată graşi pe mâini sau pe gură în casa asta şi că oricum sunt folosite des.

-         Ia. Hai noroc!

-         Noroc!

          Femeia apare cu o tavă plină; alune brânză topită, fursecuri etc.

-         Îţi place?

-         Excelentă, zâmbesc încercând un fel de relaxare, îmbiat de gustul răcoritor al băuturii.

-         Dup-aia mâncăm o pizza.

          Înghit în sec nedumerit. Ei nu se prind. Mă fac şi eu că plouă.

-         Stai şi tu, dragă.

          O ia de mână şi o aşează pe sofa lângă mine. Ea agăţase deja din zbor, cu o dexteritate de performer, un alt pahar pe care acum se întindea din spatele ca o coardă subţire şi dreaptă să i-l umple, şi între timp ia un fursec. Merge strună. Aproape că mă speri. Dar mă liniştesc simţind şi fiind sigur dealtfel că, în prostia mea, ceva trebuie că îmi scapă.

-         E cald afară de-nebuneşti, comentează.

-         Da, aici e răcoare, mă bag fără să vreau.

-         În războiul cu turcii, prin 1750, în timpul prădării unui sat românesc, un comandant de oşti turceşti, un paşă, ceva, apare într-un hambar plin, da’ plin ochi, cu grâu. Stă el ce stă, şi când vine un subaltern cu o făclie în mână să-i spună că trebuiau să plece mai departe, comandantul se uită la el cu ochi mijiţi. “Niciodată nu ne gândim la viitor, zice. Vezi rutina acestui război? Te face să te gândeşti la altceva. Nu e de aşteptat din partea unuia ca mine, dar românii ăştia n-or să fie ai noştri niciodată. Nici noi ai nimănui. Alergăm pe aici unii după alţii şi niciodată nu ne gândim. La nimic… Încărcaţi-l!”

-         Noroc! face ea, şi bea tot odată. Ăla merita grâul, se scutură şi înghite un pumn de pastile ca pe pastile.

          Poetul rămâne vag satisfăcut în fotoliul său.

-         Crezi că-ţi spune cineva vreodată ce să faci? ce e bine şi ce e rău să faci? mă întreabă dând singur din cap că nu. Nici când poate şi nu l-ar costa nimic nu o face de fapt, al dracului om. Pare, doar pare, dar n-o face.

-         Nu speria băiatul, dragă, intervine nevastă-se provocându-l în felul ei muieresc, insinuant şi laş.

-         Şi ştii de ce? continuă fără să se ambaleze prea mult din cauza ei. Fiindcă vrea să fie sigur de ceva de la tine. Foarte sigur vrea să fie. Am fost o dată la un depozit, aici, să cumpăr ceva. En-gros-uri le zice acuma. Şi o duduiţă brunetă cu părul strălucind de o negreală nefirească şi trasă printr-un inel de smoală, dar nu era ţigancă –  ţigăncile sunt blonde toate azi, şi toate blondele sunt ţigănci – îmi zice nu că nu are, ci că nici măcar cererile clienţilor cu contract nu le poate satisface. Şi atunci plec şi pe drum mă gândesc, bine-bine, şpagă – şpagă, dar ce şpagă să-i pot eu da, omeneşte vorbind, care luam doar un singur articol, şi-aşa ieftin? Cât mai puteam să adaug? Nimic, dacă e să fim responsabili, absolut nimic. Şi atunci de ce minciuna? de ce complicaţia jenantă pentru sine a minciunii? De ce o minciună ţipătoare care să urle tocmai asta, că e o minciună şi nu cumva altceva, o bere sau un zarzavat? Păi de-asta, pentru că voia să fie sigură de ceva de la mine. Altceva deci aştepta ea. Bineînţeles că mi-ar fi putut da. Dă pe la cunoştinţe şi prieteni, că acum toţi o ducem într-un inconvenient, şi nu câştigă nici un fel de şpagă. Înţelegi ce voia? Un cadou, unul mic. Pare stupid dar nu e. Fiindcă omul nu spune niciodată adevărul, adică nu spune de fapt nimica. Voia cadoul şi atât. Cadoul săracului. Ea nu-şi dădea seama de asta, omul nu e obişnuit nici măcar să-şi dea seama, dar asta aştepta ca pe o minune binefăcătoare parcă pentru întregul mapamond. O cretină! Auzi, cadoul săracului. Ţine minte asta.

          Cam plictisitor gagiul. Îmi pieriseră deja emoţiile – mă şi încinsesem puţin.

-         Pe mine vă rog să mă scuzaţi, se ridică ea. Am treabă la bucătărie.

           Mă ridic şi eu de pe sofa poate că nu putea să plece din cauza fundului meu care îi prinsese fusta. Păru un gest de etică stângace, iar eu un caraghios. Mi se pare totul o enormitate. Ce mă reţine să nu o tai chiar în momentul ăsta e doar faptul că decorul casei e o enormitate şi mai mare. Oamenii sunt de fapt banali, de aceea nici nu-i înţeleg. Asta înseamnă să fii poet semi-mediocru.

-         Ia stai, face el într-un târziu. Te ştiu de undeva, şi tresare. Scrii prost, dar îmi place ce scrii. Nu cum, nici ce, ci de ce.

          Îl privesc încruntat. Îndrăzneşte să mă pună la încercare, sau ce?

-         Mă crezi că nu-mi place palinca, horinca, chestiile astea? schimbă brusc vorba. Ştiu cât de bune-s, însă tot nu-mi plac. Beau ca dracu şi tot nu-mi plac. Nu ca Georgescu. El e ardelean. E în stare să bea o zi întreagă. Se şi îmbată cu ele. Depinde cu cine bei. Dacă bei cu un om deştept n-ai cum să te-mbeţi, ar fi o jignire, decât dacă eşti prost de-a binelea. Pe când ţuica noastră e o răcoritoare. Ia mai ia!

          Tac chitic. Îl las să vorbească. Între timp mă delectez privind cascadele, Niagarele, volumele. Mă pomenesc că nu îl invidiez nicidecum, mă răsfăţ cu deliciul oferit de Veronica. Nebunia situaţiei stârneşte în mine nebunia închipuirii că toate erau ca şi ale mele, că omul era nebun sau că nu exista, căci era ca şi cum chiar n-ar fi existat. Vorbea singur.

          Nu mai ştiu cum ajunsesem aici. Locul părea atât de ireal. Şi venirea, şi apropierea neaşteptată de şcoală, cu perioada şcolărească ce mă împresura magic dar şi viclean, dublu. Aşa era hainitatea realităţii doar. Crăpa fierea în tine de implacabilitatea realităţii.

          Şi unde mai puteam să fug? Ajunsesem la un capăt, nu era destul de clar? La capăt. Nu ştiu…, ăsta, Mişelescu, trăia, dar într-altă lume, mai densă decât a noastră, însă venisem eu şi parcă i-o înnebunisem de tot. I-o înnebunisem şi pe nevastă-sa şi toţi caii verzi de pe pereţi. Şi ţuica, până şi pe ea, săraca, şi cafeaua. Eram duh, fiere.

          Mă pierdusem şi îmi venea să plâng. Tragedia era efortul acestui om blond şi mare, şi plin de sine, care strânsese cărţi ca un dement din stânga şi din dreapta, ca dintr-o snoabă disperare tinerească, şi acum mă dăscălea pe mine cu acelaşi parapon frustrat.

          “Ce, credeai că nu ştiu? îi comunic în minte. Un adept, un idiot… vrei să mă umileşti înălţându-mă la rangul de adept!…”

          “Şi-acum uite-o şi pe fi-sa cum stă ca o paţachină!…”

-         Marcela, dânsul e primul vizitator pe ziua de azi, mă prezentă cu un surâs bonom.

          Şi Marcela, în cadrul uşii sau al holului, stă saşie şi roşie ca un rac fiert, gata să dea în fiertul zaţului lacrimilor transpiraţiei, îmi zâmbeşte, iar eu încerc din răsputeri să mă liniştesc şi să îi spun “bună-ziua” fiindcă fata, abia la sfârşitul furiei văd, e chiar frumoasă.

          Dar numai răbufnesc pe dinăuntru în ungherul junglei ăleia de salon cu biscuiţi şi limonadă, şi cu coloane vertebrale pe pereţi. “Da, primul vizitator! Încă un cretin care să vă lingă încălţările fine!”

          Fata pleacă, se duce mai departe preocupată cu sacoşele pline cu sifoane şi sticlele cu vin cloncănind spre bucătărie.

          “Să fiu al dracului dacă asta n-a înţeles!” mă trezesc speriat, liniştindu-mă brusc.

-         Se duce să facă o baie, o scuză Mişelescu aşezându-se la loc.

          Şi îl dau dracului în gând pentru că mi se pare că şi el înţelege totul tot timpul, nu mai că din motive de bun-simţ şi imbecilitate snobismul nu-i permite să o mai şi recunoască. Nu e în stare să spună nimic, licheaua. Îi dă cu teoria în schimb.

-         Mai am trei, continuă şi mai al naibii, şi un băiat – Mihnea.

          Îmi vine să-l iau la palme, să îi fac cele mai rele lucruri. Le caut în gânduri.

          Unde mă aflam? Unde era? Unde era realitatea?!

-         De ce se ascunde realitatea de noi? e tot ce îmi iese pe gură.

-         Noi ne ascundem de ea.

          “Mă-ta!!! M-auzi?! Luate-ar dracu cu răspunsurile tale! Nici un pic de strălucire, ce să mai vorbesc de inspiraţie!”

-         Dar de unde ştim că se întâmplă aşa? îl întreb însă cu un glas cât se poate de binevoitor.

-         N-ai spiritul zvelt, amice, mi-o întoarce ca la carte.

          Şi eu ştiu, întâmplător, că asta da, doar am fost întotdeauna de acord cu asta. Atunci unde e şmecheria? În ce e el mai deosebit decât alţii?

          Cu timpul mă liniştesc, slavă Domnului, de tot. Îmi dau seama că m-am cam îmbătat. Nebunul îmi dăduse să beau, nu glumă. Emoţia aia şi emoţia asta m-au dat peste cap cum se cuvine.

          Deodată îmi dau seama care e greşeala vieţii mele, singura, enorma, aşa cum trebuie să fie una ca ea.

          “Nu m-am simţit niciodată la largul meu.”

          Nu conta cum era acest om, putea să fie bun, putea să fie rău, poet mic sau mare, fiindcă, oricum ar fi fost, eu tot nu mă simţeam la largul meu, şi oricât de bine ar fi tot ca dracu era. Mă impresiona cu casa, nu cu opera. Cu reuşita, nu cu asceza. De-asta îl uram, şi îl uram dinainte, ca şi cum ar fi fost instinctiv, premonitoriu, adică incontestabil şi neargumentabil.

          De-aia vorbeam tot timpul mai mult cu mine decât cu el, şi vorbeam cu mine mai ales despre mizeria binelui, de parada grotescă şi meschină a bunătăţii, ridicolă şi ignobilă. De-aia nu uram şi căutam cu tot dinadinsul să atrag asupra mea cele mai grele pedepse ale lui Dumnezeu, şi de-aia, în ultimă instanţă, nu eram normal şi eram nebun. Făceam cele mai îngrozitoare lucruri care îmi treceau prin cap: gândurile.

          Pentru aroganţa şi snobismul binelui, pentru ura asta idioată a binelui faţă de rău. De unde, cum am depistat-o la oamenii ăştia, asta era mai greu de arătat. Pentru că o am şi eu, o simt, şi o ştiu. Mi-era silă de mine şi de faptul că ei îmi erau asemănători. Aş fi vrut să nu fie. Dar nu putem discuta despre silă, noi nu – iată că a avut dreptate! Dar tocmai de-aia nu putem discuta. Se-nchide!

          Apoi a spus că s-a făcut ora patru, şi, cu tot cu emoţie, m-a luat pe sus şi m-a dus într-una dintre sufragerii, unde se strânseseră parcă volumele cele mai grele şi cu coperţile cele mai durabile. Undeva într-o parte era o spărtură în perete.

          Şi aici era amenajată o sală de repetiţie. Într-un colţ era setul de tobe, în altul o chitară şi o chitară bass, iar între ele un mic maldăr de boxe susţinând un mic amplificator. Două girafe pentru microfon încurcau circulaţia. Prin grotă apăru şi Georgescu. De sus veni Mihnea. Unul luă chitara, celălalt bass-ul. Cum el era deja instalat, începură direct să cânte. În mod curios, fata mai mică, Amelia aflasem că se numea, luă loc rezemată de tocul uşii ascultând.

          Nu mă pricepeam la muzică, dar pot jura că cei trei nu cântau nimic. Şi nu era nici o muzică. Dar spre surprinderea mea, probabil a oricui i s-ar fi nimerit să asculte, îmi plăcu. În ciuda volumului, nu era gălăgie, în ciuda legilor muzicale nerespectate nu suna rău deloc.

-         Nu ştim să cântăm, explică arhitectul între două reprize. Suntem afoni înnăscuţi. Ăsta micu’ ne mai încurcă; a început să le mai prindă fără să vrea. E afon rasă evoluată.

          În altă situaţie aş fi crezut că o să mă tăvălesc pe jos de râs, aici însă am continuat să ascult fascinat ce se petrecea. Era cu adevărat alt soi de desăvârşire. De fapt, ce s-o mai întorc, îmi plăcea la nebunie.

          Şi deodată m-am pomenit cu aia mică oferindu-se ca un fruct proaspăt cules lângă mine, zâmbind ca şi cum “simt acelaşi lucru pe care îl simţi şi tu – mulţumesc”. Simţeam că îmi mulţumeşte prin privirea aia duioasă şi pirpirie, de-abia licărind, că nicidecum nu îmi băteam joc de ta-su, şi că, la o adică, asta desemna pentru ea că s-ar fi putut deja îndrăgosti de mine.

          Atunci mi s-a năzărit că Veronica nu-i cunoştea mai deloc pe Minciuleşti şi toată constelaţia asta de drăgălăşenii, împreună cu cea a lui Georgescu.

          În fine, am tras concluzia logică. Chiar aveam nevoie de revolta asta în registru muzical. Vedeam toate intoxicaţiile din jur, radio, televizor. Aici, nu mai contau. Fantastic! Era o chestie de moment, doar o chestie personală. Tocmai, pentru că puteai să n-o alegi n-aveai de ce să n-ă faci. Genial.

          Am stat aşa câteva ore de ne-am îmbătat ca dracu, sau aşa cel puţin cred eu. Probabil trei.

          În sfârşit ne-am dus la masă.

          În spatele micului castel al lui Minciulescu, se afla un pustiu verde, un maidan îngrijit pentru joacă.

          Mă miram cum acolo pe sofa, fără nici un cuvânt, se înfiripă o întreagă romanţă, cu tot arsenalul ei sentimental, atât de abundentă încât am suspectat că, dacă numai o copilă putea naşte aşa ceva – cele mari demult nu se mai dovedeau a fi în stare, şi numai în relaţia anormală cu o copilă mai puteai simţi măreţia dragostei, numai în inocenţă şi numai înaintea adâncii vine, atunci frumuseţea lumii în sine era ceva cam în neregulă. Trei ore stătusem unul lângă altul, paralizaţi parcă, şi timpul trecuse ca o fulguire lăsând senzaţia că era cu atât mai cert că acolo se întâmplase şi fusese ceva. Până şi eu mă pierdusem cu totul într-un fel de rămânere pe locul acela vrăjit împreună cu senzaţia lăsată de ea, pe care, astfel, o puteam păstra printr-un miracol deşănţat, sau chiar miracolul deşănţării.

          La masa de seară, care nu era cina, ci mai degrabă un fel de petrecere intimă, fata nu mai veni. Era deja unsprezece.

          Mie nu-mi păsa. Trăia pe un alt pământ şi plecase acolo. Eu trăgeam de lume de parcă urma să decedez sau cam aşa.

          În sufrageria micuţă în care se ţineau repetiţiile văzusem ceva ce ar fi putut fi artileria grea a bibliotecii poetului. Paradoxul cu imperfecţiunea omului sugera acum că, deşi nu era deloc de bun-simţ asemenea bănuieli, Minciulescu nu putea citi chiar tot ce avea în casă, asta nestricându-i cu nimic imaginea. Cotoare aurite, ediţii fabuloase, de vis ori de coşmar, care te umpleau de simţăminte eroice, se alintau dulci şi luminoase de la prima atingere ce le-ai fi dat-o. De aceea mi-a fost teamă să vorbesc şi cu fata, ori a fost ca respectul celui posedat de slavă.

          Roşii, obrajii tuturor străluceau în luminile nopţii orbite de nişte sfeşnice cam uzate, unde privirile erau ca nişte lanterne de foc, bucuros adăpându-se din pelteaua comuniunii.

          Băiatul poetului purta ca un nimb de mândrie alambicată, o reţinere stranie şi o tulburătoare nobleţe. Starea lui însăşi îmi furniză parcă singurătatea de a te detaşa de corpul lumesc al civilizaţiei. Privirea aprinsă ciudat din întunericul ochilor lui negri se ghicea chiar şi prin flăcările lumânărilor şi alte umbre care mocneau somnoroase.

          Eu stăteam chiar lângă Mişu, şi în rând cu mine se aflau şi cele două fete, una mai mare şi cea cu vinul, baia şi frumuseţea înfometată de frumuseţe parcă a nestării aceleia a ei prin care se istovea plină de patimă. Soţia lui Minciulescu stătea în celălalt capăt al mesei, chiar lângă fi-su. De cealaltă parte a mesei era Georgescu, semănând leit cu Mihnea, cel negru şi alb. Între cei doi, Mihnea şi Georgescu, o femeie, mai matură, părea nevasta unuia şi sora cea mai mare a celuilalt.

          În atmosfera tulbure cele două fete se interesau cel mai mult de noul şi singurul lor musafir, adică eu. Parcă aş fi fost un vânător vestit de pe alte meleaguri ajuns cu greu şi aici, în această splendidă ţară, şi râdeau la fiecare răspuns cu care le răsfăţam dinadins.

          Mijlocia, cea care îmi plăcea şi care era de departe cea mai strălucitoare, şi care şi înţelesese asta, se aşezase mai lângă mine, după cum sesizase ceva încă de când sosise cu sifoanele şi vinul. Cealaltă, mai mare, care stătea mai spre maică-sa, o susţinea în întregime în toate demersurile ei către mine pe aceasta, cu un fel de amabilitate excepţională; cea mijlocie câştigase şi, dacă tot n-avea ce pierde, ţinea cu învingătorul, abia aşa oferindu-şi sieşi posibilitatea să se remarce printr-o sportivitate demnă de invidiat la rândul ei.

          Toate femeile se îmbrăcaseră în rochii lungi, vrând parcă să se evidenţieze printr-o demodare aparte şi plină de farmec personal. Erau toate apetisante, în special admirabila lor mamă, şi păreau dispuse.

-         Nu sunt scriitor, îi spuneam sobru fericitei alese. Sau sunt, dar foarte prost, însă, ceea ce mă remarcă, ştiţi că nu contează asta?

-         Cum nu? tresări ea fâstâcită.

Avea un ton grav, provocator, profund insinuant, iar prin asta sincer şi simplu. Numai că pe mine mă depăşea emotiv. Cu toate astea încă nu mă alarmasem că la numai 19 ani reuşise să întrunească toate astea.

          Cealaltă, despre care aflasem între timp că avea 21, aplecându-se cu interes prin faţa soră-si, zâmbea cu un soi de neîncredere care mă instiga să fac cât mai multe dezvăluiri. Era şi mai experimentată, pe cât îmi puteam da seama.

-         Foarte simplu, răspund, în timp ce le las să întrevadă gluma. Pentru că ştiu asta deja.

          Şi naturaleţea e toată poanta. Le face într-adevăr să râdă.

-         Scrii şi despre iubire? mă întrebă repede cea de 21, făcându-i mai mult un serviciu soră-si.

-         Aproape numai despre iubire.

-         Şi poţi să ne reciţi? tresări deja asigurată aleasa.

-         Mi-ar place, cândva…

          Şi atunci privirea îmi alunecă spre un geam sus. La etaj se afla Amelia care stă şi mă priveşte în rochie de noapte.

          Îi fac cu mâna fără să vreau şi zâmbetul ei dulce mi se întoarse în chip de înnebunitor răspuns. Parcă noi nu trebuia să ne mai întrebăm; ne dădeam numai răspunsuri.

          Şi simţeam cum ea avea un zâmbet pe care nu-l încercase până acum niciodată, distins şi năucitor. Iar eu parcă l-am oferit spre admiraţie pe al meu şi celorlalte două, să vadă şi ele ce putea face vârsta din bărbat.

          Apoi fata dispăru şi lumina se stinse cufundând întreaga noapte de vară parcă în întunericul camerei ei.

-         S-a culcat, îşi spun între ele, şoptind parcă liniştindu-se.

-         Nu e deloc stranie sora voastră, încerc să anticipez răutatea lor.

-         La vârsta ei numai obişnuită nu poate fi o fată, face tristă aleasa.

-         De ce ne spui nouă asta? întreabă însă înţepat cealaltă părând jignită.

-         Pentru că e sinceră. Sinceră aproape ca un bărbat.

-         E vârsta la care de obicei fetele sunt mai reci decât pare că ar trebui să fie, insinuă amar cea de lângă mine, sugerând ceva tragic din propriul ei trecut.

-         Oricum nu-ţi plac băieţii, aşa-i? încearcă să îndepărteze discuţia de subiect cea de 21.

-         Glumele care au ceva în pas cu moda sunt la fel de proaste ca ea, nu ştiaţi?

-         Nu ne permitem să ştim moda, taxă.

-         Apropo de asta. E ceva ciudat cu camera aceea unde se cântă.

-         Ce anume? se interesară entuziasmate amândouă.

-         Nu ştiu. Mă gândeam că poate îmi spuneţi voi.

-         Camera aia, începe cu însufleţire cea de 19, soră-mea zice de când suntem mici că e Camera Galbenă, sau Camera Aurită. Nu pare chiar aşa?

-         Poate, răspund precaut simţind că aici ceva nu era în regulă. E culoarea deşertului. Iar nisipul e adevărul.

-         La arabi –  cu siguranţă.

-         Nisipul este formula tuturor formulelor, grăuntele a dat naştere cifrei şi formulei, a oricărei formule. Este ispita Universului, deci a adevărului.

          Mă privesc zâmbind uşor cu teama emoţiei, în timp ce eu reuşesc să nu mă pierd şi eu în ceea ce îmi pare.

-         Un pustnic în pădure nu e în meditaţia lui mai evlavios ca un pustnic din deşert. Aşa cum bogăţia contrastelor e marea avere a lumii noastre, în pădure nu prea avem loc de contraste ci mai degrabă, cum spun şi poeţii, de armonie. Pentru a afla ceva e nevoie de gol. De mult gol.

-         Noi doi suntem nişte contraste, ţinu să completeze aleasa.

          Cealaltă se iţi atentă, reacţionând la o inflexiune mai specială din glasul soră-si. Mă privi pentru prima oară deschis, descoperindu-se. Între timp aleasa tocmai băgă de seamă şi ne privi pe amândoi triumfător.

-         Spune-ne acum poezia, pretinse ea cu un răsfăţ.

-         Ia, ia, ce discutaţi voi acolo? interveni cu un lătrat Mişu.

          La adăpostul conversaţiei lor, care trata un subiect plin de savoare cum era cel al politicii creşterii preţului la ouă sau ceva asemănător, văzuse pesemne că de partea noastră se înjghebase deja ceva mai mult, o relaţie bazată pe concurenţă. Ori nu-şi dădea seama de nimic. Intuise ce avea să se petreacă de acum încolo, sau nici măcar atât, dar se impacienta ca un tată autoritar.

          Intervenise şi intervenţia, nu ştiu de ce dracului, acuza un fel de vină a mea. Ca şi cum, cu toată bună-voinţa de care omul putea da dovadă într-un astfel de moment, o sfeclisem totuşi, ori era cine ştie ce sentiment pitoresc de poet îmbătrânit în vise şi vechi inadaptări. Căci întrecusem măsura. Aşa că acuma, eu, cu orice preţ personal şi sentimental faţă de oricare din ele, trebuia să trec taman peste semnele lor disperate care cereau promisiune şi continuare.

          Fetele râdeau. Deodată m-am trezit cu ele că râdeau, fâţele dracului. Râdeau fiindcă ele nu puteau fi învinuite nicicum, niciodată, şi ştiau exact asta şi de-asta râdeau aşa. Dar cu toate acestea, ele nu-şi dădeau seama şi de ce se întâmpla aşa. De mine, de ele, de viaţa întreagă. Mi-e teamă că ele râdeau doar fiindcă aşa le stătea al dracului de bine şi nimic mai mult. Toată filozofia. Şi pentru că hlizeala asta a lor ne îndulcea şi pe noi la fel de mult ca şi pe ele, dansatoarele naibii. Iar eu acuma trebuia, iată, să dau socoteală pentru asta.

          Pentru că scârbosul de Mişelescu, aşezat în capul mesei, gafase toată seara din gelozie, sau din vreo bolnavă de gelozie părintească, sau din orgoliul lui de poet semidoct ce era.

          Iar Georgescu, afumat bine de acum de palincile lui rău mirositoare, nu mai era capabil să-l mai convingă încă o dată că nu e doar părintele lor, animalul acela stupid, ci un prieten, adică un tată-model…

          În timp ce în colţul cel mai îndepărtat de mine împăiatul nu făcea nici măcar efortul să ne spună “uite ce deştept sunt”…

          Numai Aida pricepea, prin trăirile ei naturale binevoitoare de înţelegere maternă şi deplină, că în acelaşi timp ne-a l-l-luat apa pe toţi şi că alea nu mai erau demult fetele ei.

          Cât despre Angela, acum cred că dibuisem fără să vreau exact secretul ascuns cu atât rafinament al fantomei ăsteia: o femeie îmbătrânită în mojicia masculină care violase tinereţea-i încă în curs.

-         Arta înseamnă estetică. În prezent ea se rezumă numai la estetica greşelii…

-         E vorba, dacă înţelegem bine, de o grohăitură, urmată numai de o senzaţie plăcută de greaţă lungă, întrerupe vibrând de beţie Georgescu. Şi tot ce intră în subconştient…, face o pauză împiedicându-se într-un sughiţ reprimat in extremis, acolo rămâne, o scurtă el cu noroc la înţelegerea noastră.

-         Georgescu, dacă ai terminat ce aveai de spus, înseamnă că te şi duci să te culci? Ar fi păcat, îl ironiză Aida, părând mai mult să se pună la mintea lui decât să vrea să-l expedieze.

-         Bine, da’ înţelegi ce spun!… Aici nu e vorba de curaj ci de subconştient, şi de faptul că mizeria, odată intrată în subconştient, nu se mai distinge, nici o minune n-o mai scoate de acolo şi totodată nimic nu-i mai ajunge. Să vă păzească Domnul de mizerie, se adresă deodată laturii noastre.

          Şi taman când ar fi fost timpul să urmeze o drăgălaşă mărturisire în stil dostoievskian, tipul o şterge nemţeşte.

-         Vă rog să mă scuzaţi, se ridică în picioare. Aido, adio!

          Iese printre scaunele şi aşa bine îndepărtate unul de altul, dar se loveşte şi se duce.

-         Dacă vă daţi voi seama, urmează poetul, ce a putut el să facă. Să se concentreze. Ştiţi ce înseamnă să te concentrezi? Ia poză adresându-se stelelor parcă. E ceva oribil. Să faci abstracţie de minte. Abilitatea de a da restului organismului, tuturor celulelor, o întrebuinţare precisă şi unică, o comandă pe care bietul de el s-o execute pe o perioadă eventual exactă de timp, ca şi cum n-ar fi conectate la un creier, tocmai pentru că acesta poate fi ocupat, de obicei, cu o durere. Fascinant, nu? Un automat ideal şi dovada ideală a automatismului cel mai cras.

-         Sau că nu-ţi convine…! vorbea mai departe de unul singur Georgescu care încă nu ieşise complet din scenă, amărât de beţia lui. Mare satisfacţie au oamenii când nu-ţi convine… Aoleo, ce mare!…

-         Nu e supărat, căută să-l absolve Angela şi se ridică. Mi-a spus mie ceva… Mă duc să-l liniştesc şi vin imediat.

          Plecă şi ea cu un fel de grabă, şi alergând îşi flutură rochia cu un fel de bucurie, singura care îi mai rămăsese dealtfel. Abia acum i-am zărit nebănuit de tânărul trup, cu frumuseţea-i zbătându-i-se în strâmta frustrare textilă.

          Pentru asta respira bucuria, ca o glazură pe prăjitura docilităţii ei sfinţite, naive, aproape copilăreşti.

          Când se întoarse era proaspătă şi încântată de reuşita promisă parcă de sus din cerurile ei divine. Numai că ce îţi promite Dumnezeu tot El trebuie să-ţi şi dea, şi nu oamenii sinceri. Dar în mintea fetei ăsteia lucrurile astea nu încăpeau amândouă. Femeia asta prospera odată cu răutatea avariţiei sale habotnice, aşa cum creşte răutatea orgoliului în cel orgolios, şi răutatea aroganţei şi răutatea încrederii în sine în general, automat, ca o concentrare şi o putere superioară ce nu mai are nevoie de confirmarea nici unui muritor.

-         Nu e supărat, urmă ea senină. Şi-a adormit conştiinţa.

          Între timp poetul îşi dezvoltase cu un oarecare succes expunerea.

-         Şi totul se întâmplă aşa, escaladând numai şi numai estetica nevinovată a blestemăţiei greşelii. Inspiraţia. Greşeala e nevinovată, dar ca s-o mai şi diminuezi, cu frica pe deasupra adică, asta deja pute a revendicare omenească asupra supraomenescului. Gândiţi-vă că toate mizeriile astea de care vorbea Georgescu pot fi exprimate şi într-o formă înţeleaptă, care să vă dumirească profund. Şi gândiţi-vă că o veţi găsi. Voi gândiţi-vă, că o veţi găsi. Şi anume o veţi găsi în sinceritatea lor. Omul îşi schimbă pe parcurs, adică în mijlocul drumului, mai pe româneşte, funcţia critică. Toate descoperirile noastre pornesc de fapt de la o contradicţie fundamentală. Şi eu vorbesc de funcţia critică pe care omul o are de mii şi mii de ani. Ei bine şi-a schimbat-o. Pe ce? Pe una anti-critică, adică pe una apocaliptică. Adică noi am devenit în sânul lumii noastre propriul nostru apocalips, ce ne mai trebuie altul?! Necredinţa e atât de mare încât, critic, Dumnezeu nu mai are nici un sens. Ca să nu mai punem la socoteală că toate aceste aparenţe capătă caracter firesc şi din cauza a ceea ce eu numesc doar o indispoziţie a muchiei de mileniu. Aici e conflictul dintre inspiraţie şi falsa inspiraţie. Ascultă, dragă, se aplecă. Ştii care e diferenţa între inspiraţie şi falsa inspiraţie?

-         Nu, răspund incredibil de stânjenit.

-         Falsa inspiraţie e aia care îţi vine atunci. Adevărata inspiraţie e aia pe care o ţi demult. Cu alte cuvinte falsa inspiraţie e chiar inspiraţia, dar acrită, murată, îngălbenită. Atenţie, aşadar!

          Numai că ce truc! mă gândesc imediat, obişnuit cum eram aici să mă ascund. Eu eram beat. Ea era doar o copilă, ceva ce totuşi nu prezenta nici o oportunitate sexuală sau măcar erotică. Şi de-aia siguranţa aceea a ei nu putuse, biata, decât să mă facă praf de şi acum mă mai gândeam. Arunc o privire la fereastra întunecată.

-         …!?!…

          De fapt asta e singura descoperire, singurul curaj şi singura evoluţie a femeii.

          Iar Mişelescu, jos, îi trage mai departe:

-         Eu cred că cineva ştie tot ce facem, dar foarte precis, cu o precizie de vreo 7 cm, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva, însă, oricât de sincer şi de bine-intenţionat ai fi, nu ne poate mărturisi cât de exact ne urmăreşte, pentru a ne ajuta şi pe noi să ne controlăm mai bine, ca să nu ne îngrozim, doar fiindcă, în tâmpenia noastră, l-am linşa, nu, dacă am şti cât de bine suntem urmîăriţi? Fiindcă odată îngroziţi în halul ăla în care ne-ar îngrozi, ar dispare şi bruma de onestitate făţarnică care de bine de rău încă mai există la scară planetară, şi mai ales la artişti. Închipuie-ţi artiştii… când văd drăguţii de artişti siguranţa Criminalului; liniştea apocaliptică a acelui Domn – duhoarea unui diavol oarecare în somn…

-         Eu cred că totul se bazează totuşi pe bani. Ei rezolvă tot totuşi.

-         Uite, eu îi am, dar nu vreau să-i am.

-         Din ce?

-         Te-aş şoca. Omul trebuie să nu aibă cu adevărat nevoi ca să fie sfânt.

          Şi, odată ce am scăpat de sub observaţie prin trucul ăsta, fac un tur de orizont să-i mai văd odată pe toţi, şi nu ştiu de ce asta îl jigneşte tocmai pe liliacul din partea opusă a mesei, căci se ridică.

-         Îmi pare rău. Eu trebuie să vă părăsesc. Mâine am oră cu domnul Negraru.

          Şi în mod lamentabil, poetului îi cade brusc moralul odată cu privirea în pământ. Se pare că mica noastră discuţie se auzise totuşi destul de clar. Oricum, fusese rănit în cel mai sensibil colţ al amorului propriu.

          Fetele par şi ele puţin uzate de grosolănia genială a aluziei liliachii.

          Eu mă simt ca picat de pe pământ pe lună pentru a nu ştiu câta oară. Nu prea prind iţele acestui teatru absurd, punând impresia pe seama faptului că sunt străin, de unde reieşea cu prisosinţă că eram mult mai câştigat şi poate chiar mai edificat asupra faptelor dacă nu-mi băteam capul cu ele.

          Le întreb pe fete cu jumătate de gură ce poet le place cel mai mult, şi ele râd iar cu gura până la urechi de gluma mea, sub încântătoarea ocrotitoare Aida care probabil că nici nu auzise bine dar care îşi înţelegea mai mult decât perfect copiii. Îmi părea rău că nu îi puteam adresa nici un cuvânt demn persoanei aceleia de o smintită strălucire sufletească, plină de misterul cel mai deplin. Angela se juca între degete cu picioruşul unui pahar rubiniu visând în veşnica ei uitare prin sine de lume într-o magnifică ipocrizie faţă de întregul mapamond (ce noroc pe fata asta că încă se mai avea!). Alături încă îl mai auzeam pe poet, revenit în forţă, zicând ceva despre pedeapsa idealismului şi a tuturor absolutismelor care e aroganţa şi îngâmfarea.

          Deodată sunt mangă. Băusem fără să-mi placă. O gură dacă mai luam totul se vărsa. Am început discret să-i dau de înţeles frumoasei că trebuia să plec, dar ea se juca între buricele degetelor cu o boabă de alună. Începuseră să-şi facă simţit rânjetul fisurile temporale specifice celei mai crunte beţii şi gaura ocheanului de realitate. Îmi venea să mă duc în şcoală, pe terenul de sport, unde să mă revărs.

          Era clar cel puţin pentru mine că vizita se terminase. Şi cu o privire spre dulcile mele gazde, ca o dedublare, m-am prelins alături şi m-am ridicat în cele două picioare. Şi cea de 21, încă nebună, aruncă o privire într-o parte prin care părea să o gelozească pe soră-sa cu o plăcere făţişă pentru o iubire de care nu era capabil decât un suflet calin, deci nu eu, cu un devotament care cu toată ora cea târzie mă devasta şi pe mine. Aşa că în aceste ultime clipe cu ea am avut cele mai dense schimburi de priviri şi cele mai multe semnale schimbate. Dar nu m-a speriat, fiindcă de fapt amândouă erau atât de frumoase că nu mai conta pe care din două o iubeam, eu le iubeam deja pe toate.

          Atunci am ieşit în stradă. Mă delectam cu mersul pe şapte cărări, urmând din nou în calea vieţii mele drumul spre Şcoală. Fugăream nu ştiu ce dracului, noaptea, zilele anului. Strada era pietruită nu asfaltată, taman bună să-ţi zdrobeşti genunchii, amintind de copilărie, sau de partea asta de copilărie cu genunchi făcuţi zob. Dar în spatele meu era o lumină care mă privea şi îmi lumina şi mie drumul, iar eu simţeam foarte exact cum nu mai pot să mă întorc, fizic nu, din cauza poftei de a respira aeriseala de pe terenul de sport.

-         Da… m-a luminat, îmi ziceam. A fost o minune… Iată! Am şi uitat să iau cartea!… Nici măcar nu am cerut-o. Dar şi asta a fost vrăjit… A reuşit imposibilul cu mine, imposibilul meu… Să scoată ceva din mine. M-a iubit şi mă iubeşte. Sunt absolut sigur… Chiar dacă e un dobitoc în speţă… La fel întreaga lui familie şi prietenii lui… Am şi o întâlnire cu o gagică!…

-         Şoaptele ei… ce dracului… nebuna dracului… ar fi vrut să mă culc cu ea, să o înghesui în vreun cotlon… şi eu ca un dobitoc… nu am mai avut timp…

-         Ah! Şi am uitat să-l întreb ce nu înţelesesem. Am tot vrut şi iată că am uitat. Chestia aia ciudată cu conspiraţia.

-         Şi totuşi…

          Simt deodată cum încetinesc mersul, nedumerit parcă de luciditate, până mă opresc de tot.

-         Nici nu m-au întrebat de ce am venit… ce căutam în casa lor. O seară întreagă nu m-am întrebat nimic despre mine. Ce frumos. Dar ce straniu! Nici n-au ştiut cum mă cheamă măcar. Cum se explică asta? Aaa, mă ştiau foarte bine… Nici nu mai era nevoie… Foarte bine, atunci, cine sunt?