Petre Barbu
DUMNEZEU
BINECUVÂNTEAZĂ AMERICA
-fragment-
Volumul Dumnezeu binecuvântează
America a primit în 1995 premiul I al Concursului Nemira, la
secţiunea Purgatoriu. În curând situl http://www.revistarespiro.com va
oferi cititorilor textul integral al acestui roman. Lucrarea a fost
editată în primă ediţie de Editura Nemira în 1996.
1
Cei
doi turişti polonezi, pe care-i învăţasem scăldatul în
nisip, plecaseră în ultima noapte de august, achitându-şi în
grabă nota de plată la hotel şi lăsându-i domnului Remus
trei bancnote de câte un dolar, semn că ceea ce văzuse nu trebuia
povestit. Pentru acest bacşiş dezonorant, domnul Remus ne-a povestit
mâhnit tot ce văzuse: doi polonezi tăcuţi, aruncându-şi
bagajele în Fiatul lor nenorocit şi plecând, fără nici un cuvânt
de rămas-bun. Recepţionerul-şef ne-a arătat cele trei
bancnote murdare. Nu erau false, le-a verificat şi Luiza. Apoi ne
întreabă îngrijorat: “Nu cumva nu le-a plăcut mâncarea?”, dar
acelaşi meniu – cartofi prăjiţi cu friptură de pui,
salată de castraveţi cu oţet, citronadă şi savarine –
a fost şi anul trecut. “Nu cumva n-au mai suportat confortul?”, dar în
ultimii patru ani, câte o lună încheiată, cei doi polonezi
suportaseră confortul singurului hotel de pe coastă, fără
să reclame măcar o dată. ”Nu s-au plictisit de româncele
noastre?” Nu se plictisiseră! l-a asigurat Luiza. “Nu cumva…”
presimţeam că întrebările recepţionerului-şef vor
degenera în supoziţii aberante: ”…i-aţi jefuit în timp ce se
scăldau în nisip?” Sora mea l-a făcut papagal tuberculos (domnul
Remus a râs) şi de atunci am renunţat să mai cercetăm
cauzele misterioasei plecări a singurilor turişti străini
ce-şi petreceau vacanţa pe plaja noastră. Mama a făcut
curat în camera lor, fără să descopere ceva deosebit: sticle
goale de votcă, două deodorante de-ale lor ce miroseau urât, un
săpun rusesc nefolosit, pe care mama l-a adus acasă cu voia domnului
Remus, şi multe pachete de ţigări mototolite.
După
plecarea celor doi polonezi, timp de trei zile, deşi fusese vreme
frumoasă şi am fi putut să câştigăm ceva bani, n-am
avut chef să ne scăldăm în nisip. Eu am citit reviste pe terasa
hotelului, iar sora mea a hoinărit prin discotecile mizerabile ale
oraşul nostru, împreună cu grupul de rockeri, bişniţari
şi minijupiste. Cu ei a mers şi Cristina. Aventurile Luizei o enervau
cel mai tare pe mama, dar nu pentru că sora mea lipsea de-acasă câte
patru-cinci nopţi la rînd, oferind prilejul domnişoarei Puşa
să răspândească tot felul de bârfe prin oraş. Nu aceste
lucruri o enervau pe mama. În loc să-l ajutăm pe tata la culesul
roşiilor, la ferma care aparţinea unei societaţi pe acţiuni
şi care plătea avantajos munca zilierilor, noi preferam să
pierdem timpul. Şi cum timpul înseamnă bani…Tata se întorcea în
fiecare zi cu cîteva sute de lei şi trei-patru roşii mari, dosite în
buzunarele salopetei. Numai tata şi mama mâncau salata de roşii. Cu
banii câştigaţi, Luiza ar fi putut să-şi acopere
cheltuielile de transport până la Bucureşti şi să-şi
plătească pe două luni cazarea în căminul studenţesc,
asta în cazul în care ar fi muncit toata vara la fermă, socotise tata
şi-i amintea zilnic mamei pentru ca, la rândul ei, ea să ne
spună nouă. Tata nu avea curajul să ne dezvăluie direct
aceste calcule, dar de timiditatea lui vă veţi convinge mai târziu.
Faptul
că, în toamnă, sora mea se pregătea să repete anul al
doilea al Facultaţii de Drept, urmare a unor probleme neclare şi
asupra cărora păstra o tăcere enervantă, crease în familia
noastră, fireşte, o anumită tensiune. Domnişoara Puşa
era convinsă că Luiza făcea politică de stânga în facultate
şi repetenţia era doar un avertisment. Mama a sfătuit-o pe sora
mea, în repetate rânduri, să înceteze cu scăldatul în nisip, că
pe seama acestei prostii îi ies tot felul de vorbe, să pună mâna pe
carte, în curând începe şcoala, alţi bani cheltuiţi, şi
trebuie să-ţi faci o diplomă, că tare greu se
câştigă în ziua de azi o bucată de pâine… De obicei, Luiza îi
răspundea răsturnând taburetul de bucătărie şi
ţipa că s-a săturat să i se mai facă morală
idioată, că nu are nevoie de intermediar (mama) pentru a
înţelege vorbele unuia (tata) care ne scoate ochii pentru că ne-a
crescut, ne-a trecut prin şcoli, ne-a întreţinut şi ne
întreţine pe banii lui, foarte bine, o să-mi vină şi mie
rândul să vă plătesc toate datoriile, pâna la ultimul leu, voi
nu ne iubiţi! Pricepi? Nu ne iubiţi, încheia tranşat Luiza
şi se închidea în camera ei. Mama ridica taburetul şi începea să
plângă. Dincolo, în sufragerie, dormea sau se uita la televizor tata care,
fireşte, auzea ţipetele fiicei sale, dar nu îndrăznea să
iasă şi să-i cârpească o pereche de palme.
-
De ce există atâta răutate în casa noastră, îşi
frământa mama mâinile sub prosopul de şters vase. Toată
viaţa mea am vrut sa fie linişte, să fie bine…
Aşa
vorbea mama. Nu reuşeam s-o opresc. Mama pornea ca o barcă
fără vâsle pe valul amintirilor, rememorând cu voce tare scene din
tinereţea-i risipită în căutarea unei slujbe, bătăile
încasate de la tata pe care-l spăla, îl hrănea, îl culca, îl trezea,
îi umplea sufertaşul şi tata pleca la şantier, la vapoarele lui
construite conform planurilor cincinale. Treizeci şi cinci de ani…cum a
trecut vremea! Ştiam câte chiuretaje făcuse mama si cum fusese
ameninţată: ”Dacă nu faci copii, să-ţi legi un pietroi
de gât şi să te arunci în mare!” Şi ne-am născut noi. Prin
bunăvoinţa domnului Remus, mama lucra la hotel cu jumătate de
normă, ca femeie de serviciu. Nu avea mult de lucru. In timpul iernii,
hotelul cu două etaje era închis. Vara, hotelul era ocupat doar pe
jumătate şi domnul Remus o chema pe mama la începutul fiecărei
săptămâni să spele lenjeria la maşina automată,
să şteargă praful prin camere, să măture holurile,
să spele un covor pe care vomase un client beat sau lovit de
insolaţie. Tata nu fusese de acord cu acest serviciu. Domnul Remus îmi
propusese şi mie un post de hamal, să descarc şi să încarc
navetele cu băuturi pentru barul hotelului, dar mama s-a opus.
Barca
amintirilor eşua repede. Mama se resemna, spălând vasele din
chiuvetă. Apoi, îşi lipea urechea de peretele unde era montat
aragazul, să audă ce făcea Luiza. Nu se auzea nici un zgomot.
Camera Luizei era aidoma uneia aparţinând căminelor de
nefamilişti: pereţii tapetaţi cu afişele vedetelor
preferate din muzica disco şi rock, poze decupate din Cinema
şi Playboy, reclame şi abţibilduri lipite pe dulapul de
haine, scrumiere murdare, uitate pe sub reviste şi cărţi
răvăşite în pat, mocheta pătată de cafea, cutii de
conserve şi sticle goale de Coca-Cola… Asta nu e fată, bombănea
tata care nu putea să intre în cameră, pentru că într-o zi Luiza
chemase un gealat din gaşca ei de rockeri, bişniţari şi
minijupiste, care montase în uşă o yală solidă. Tata n-a
îndrăznit să spargă uşa, deşi a înjurat-o, l-a auzit
şi doamna Puşa. Mama intra de două ori pe lună, să-i
facă curat. Eram singurul din familie care putea să intre aici, aveam
şi cheie. De câteva ori am dormit şi în patul Luizei, dar am visat
urât. Peste toată dezordinea încăperii plutea un parfum ciudat, pe
care nu-l mai întâlnisem. Hainele, cărţile, papucii, până
şi pieptenele surorii mele miroseau la fel, un parfum imposibil de
întâlnit sau de găsit, pentru că răscolisem printre deodorante,
creme, sticluţe şi nu-i descoperisem provenienţa. Şi mama
îl remarcase încă de când o născuse. Nimeni din familia noastră
nu mirosea ca Luiza. Dar nici ea nu ştia cum miroase.
Dupa
astfel de izbucniri violente, dacă aş fi intrat în camera Luizei
aş fi trezit-o din somn (sunt sigur că se prefăcea), spunându-i
că s-a purtat urât cu mama, că aşa cum sunt, ei sunt
părinţii noştri, alţii nu avem, Luiza s-ar fi întors
şi cu ochii închişi mi-ar fi aruncat: ”Impotentule!” Apoi şi-ar
fi ascuns în pernă hohotele de râs. O singură dată îndurasem
această umilinţă şi de atunci n-am mai îndrăznit
să-i fac reproşuri. Luiza visase cândva să ajungă o
cântăreaţă de muzică rock. Avea voce de ţipat în microfon.
În ultima clasă de liceu, câştigase un concurs de interpretare,
fază locală. Sărbătorisem evenimentul între noi: Luiza,
Marius şi eu, pe plajă toată noaptea. Fratele meu s-a
îmbătat. Eu am fumat pentru prima dată Marlboro. Şi
Luiza, cherchelită, ne-a povestit, repetându-se, cum fusese: cum cântase
(deşi ne numărasem printre spectatorii plătitori), ce cuvinte de
felicitare îi adresase în particular preşedinta juriului, o
cântareaţă celebră din Bucureşti care-şi petrecea
concediul pe coasta noastră, ce flori primise de la admiratori,
aplauze…Luiza adormise pe plajă.
Cheltuise
toţi banii de premiu pe ţigări şi băutură,
deşi mama o sfătuise să-i pună la C.E.C. Diploma o aruncase
la căldarea cu gunoi. Mama a salvat-o şi a ascuns-o în punga ei cu
amintiri. După acest succes, Luiza se hotărâse să dea la
Conservator, dar tata i-a spus mamei că nu va întreţine pe banii lui
o artistă. Domnişoara Puşa a contestat reuşita Luizei: se
culcase cu un membru al juriului, un compozitor tânăr, de mâna a doua,
şi de aceea câştigase marele premiu. În acel an, Luiza n-a dat la
nici o facultate. Tata spera că o va angaja la Şantierul Naval ca
desenator tehnic. De la un concurs desfăşurat la Bucureşti,
Luiza s-a întors cu o menţiune. Mi-a arătat diploma şi apoi a
mototolit-o (mama a recuperat-o de la gunoi). După acel concurs, n-am mai
auzit-o cântând sau vorbind cu însufleţire despre muzică.
Domnişoara Puşa m-a oprit pe scara blocului: ”Vezi că nu i-a mers figura acolo?” Tot
de la vecina noastră am aflat că domnul Remus îi propusese Luizei
să-şi facă o formaţie de rock şi să cânte în
restaurantul hotelului, dar sora mea l-a refuzat. După trei ani,
fără eforturi deosebite, Luiza a reuşit la Drept. În tot acest
timp, sora mea a preferat aventurile cu grupul de rockeri, bişniţari
şi minijupiste. Colindau discotecile, mâncau şi dormeau în vagoanele
din gară, pe plajă, cântau pe stradă, în cinematografe, nu le
lipseau sticlele de votcă. Astfel de experienţe se terminau fie cu
bătăi între ei şi ţiganii care se dădeau la fetele din
grup, fie fără nici un motiv, grupul se risipea din plictiseală.
Cristina
cânta la pian. Deşi picase de trei ori la Conservator, toată lumea
era convinsă că va ajunge o stea, mai ceva ca Dan Grigore. Tatăl
ei era contabil la Bancă, iar maică-sa era directoare la Abator.
Cristina era curtată de mulţi băieţi. O dată, a fost
pe punctul de a se mărita cu un ofiţer de marină
comercială, îmi şoptise domnişoara Puşa, dar tipul a
dispărut într-o catastrofă navală, un submarin britanic lovise
nava logodnicului şi povestea de dragoste s-a terminat, nici doliu n-a
purtat Cristinuţa!, oftase vecina noastră. Luiza şi Cristina
erau bune prietene. Sora mea îi lipise poza, alb-negru, între un afiş cu
Madonna şi unul cu Samantha Fox. Cristina ne trecuse pragul casei de
două ori. A două oară, a făcut cunoştinţă cu
Marius şi mama a servit-o cu dulceaţă de vişine.
Dacă
aş fi intrat în sufragerie, să-i spun tatălui meu că a doua
zi am să merg la fermă, că n-are rost să-i reproşeze
mamei, zi de zi, lucruri pe care ar putea să ni le spună direct,
că vom ajunge şi noi la banul nostru, Luiza o să ajungă
juristă şi o să se mărite, că Marius se descurcă
şi fără noi, că nu trebuia să înlocuiască becurile
de 60 de waţi din la baie, hol şi sufragerie cu becuri de
lanternă, lumina lor ne afectează vederea, dacă i-aş fi
spus toate acestea, tata mi-ar fi aruncat o privire grea: ”Ofticosule! Asta e
casa mea!”
Avea
dreptate, era casa lui.
