Ultim@ vrăjitoare

 

                                       (fragment)

                               

                                  de Alina Nelega

 

 

Cred că v-aţi prins pînă acuma, dacă nu, vă zic eu, adevăru’ e că nu-s un înger obişnuit, asta pornind chiar de la culoare. Nu-s tocmai alb (nu-mi place că mă suspectaţi mereu, sînt înger, dacă v-am zis, nu-s altceva!), pentru că n-am mai făcut o baie cam de mult, dorm pe unde-apuc şi poluarea e maximă în mileniul ăsta - nu uit ca toţi ceilalţi, nu mă prea supun regulamentului, ştiu prea bine ce se-ntîmplă la Mr. Tawn în ogradă, am legături dubioase cu lumea aşa-zis vie a oamenilor. Ştiu ce gîndiţi. Un înger-boschetar. Cu scîrbă vă-ntoarceţi feţele de la paginilea astea, fuck, încă unul cu probleme de identitate, da’ să ştiţi că n-am minţit foarte mult. Am decăzut, that’s the truth, and nothing but the truth, la început am fost un înger bun, ascultător, uituc şi cuminţel, care nu făcea decît ce i se spunea. Am însă un defect, care, ăsta, a dus la îmbolnăvirea mea gravă. Mă plictisesc. 

Am fugit din heaven, asta e, ce pana mea. Am sărit gardul într-o după-amiază cînd ne strîngeau cu japca la frecat nimburi pentru şefii cei mari, care au cîte douăsprezece aureole, una pentru fiecare lună a anului cică, iar eu n-am mai putut. Pur şi simplu n-am mai rezistat. Mai intru uneori să fac o baie, devorez vreo două kilograme de bomboane gumate şi stau de vorbă cu prietenii mei: Horus, Fama - ajunsă din greşeală pe-acolo, numa’ fiindcă-i nepoata lui Manitu prin alianţă, după tată, care era un Karashishi păzitor de temple în Japan, iar după mamă, cică, bunicu-său era Helios -; datorită ei mă mai ţin şi eu la curent cu latest news - , Morpheus (autorul morfinei, of course, da’ nici azi nu i s-au plătit drepturile, lumea-i rea, Angelina)  şi alţii mai mici şi cu poziţii mult mai nesigure, da’ băieţi de băieţi, te poţi înţelege cu ei, mă ajută să intru şi să ies pe uşile de serviciu.

Nu înţeleg prea bine cum s-a făcut împărţirea asta, de ce Horus e sus, deşi e un tip lipsit de moralitate (să te culci cu soră-ta, really, have some decency, man), iar  pe Bes, un băiat de treabă, chiar şi în varianta lui feminină de Beset, care te apără de deochi, magie neagră şi animale, protejează femeile gravide şi noii născuţi, ei bine, pe el l-au trimis fără şovăire la Mr. Tawn, alături de Priap-caraghiosul, Baubo cea veselă, Pan (ăsta cu ce a greşit, poftim, explicaţi-mi, dacă puteţi) şi alţi şmecheri ca ei, Tlaloc, zeul mexican al ploii sau Padmapana, păzitorul lotusului. Pînă la urmă şi asta e o chestie de familie, reţele de putere, there is no democracy în lumea veche mai ales, poate în America o fi altfel, cert e că ăia de sus n-au nici simţul umorului, nici nu-s în stare să administreze universul, nişte îmbuibaţi conservatori, lipsiţi de orizont, fără deschidere, e timpul să se schimbe ceva, moşule, pe bune.

Pînă una-alta, e o după-amiază de toamnă, călduţă şi simţitoare. Mă iau după Mimi şi Martina, care se îndreaptă, vezi bine, spre revistă. Surdu, prozatorul cel mai postmodern şi redactorul cel mai şef, e întins pe un catafalc asortat alb-negru-auriu. Murise accidental, încercînd să-şi pună capăt zilelor în mod experimental, eşuînd în încercarea lui, căci reuşise, fără să vrea. Miroase a brad şi a lumînări, ca de Crăciun. (Urăsc Crăciunul, atunci trebuie să ne-mbrăcăm toţi festiv şi să cîntăm osanale în cinstea bosului şi a lui fiu-său, iar eu n-am voce, aşa că mereu mi se dau penitenţe: să mătur pe jos, să spăl paharele, să spăl vasele, să duc îngerii mai cheflii la culcare...odată am zis bancu’ ăla stupid cu nevasta lui Moş Crăciun şi m-au băgat în coteţul pentru reciclare, ok. man, înţeleg că nu se rîde, da’ un dram de simţul umorului, ce pana mea!? aud că la separeuri, unde chefuiesc boşii, aduc de Crăciun şi de Paşti chiar şi mutante din grădina zoologică şi le pun să le-arate cum...nu, nu pot reproduce chiar toate zvonurile, deşi, dacă-i pe-aşa, rar îi vezi pe ei la faţă şi n‑am minţit-o deloc pe grif cînd i-am zis că eu, unul, nu l-am văzut pe şefu’ jamais de la vie şi nici nu cunosc pe nimeni care să-l fi văzut, am citit, ok, am învăţat pe la şcoală, dar...cum să-i dau o scrisoare, cui să i-o dau, mai bine zis, ce mă fac?)

Paharele cu vin şi ţuică din arhiva revistei se oferă în zumzetul discret al recepţiei funebre, pe fondul muzicii de cameră interpretate de patru instrumentişti în fracuri lucioase pe la coate şi gulere, stînd cu spatele la îndoliata audienţă şi mişcîndu-şi braţele pe arcuşuri, misterios, în lamento, ca şi cînd ar fi cosit iarba proaspătă a verii, în zori, cu roua aburind în mici curcubee nevăzute, filtrate prin razele decapate ale lumînărilor de ceară aromată.

În chicineta de unde izvorăsc cafele, Traian şade cu o farfurie uriaşă de sarmale în faţă, presărîndu-şi smîntînă pe varza pipărată şi ştergîndu-şi lacrimile cu cîrpa de bucătărie. Groaza şi angoasa îi aiuresc privirea lichidă, mănîncă sughiţînd de aproape două ore, fără lăcomie, constant, reumplîndu-şi farfuria din oala uriaşă de o sută cincizeci de porţii, împrumutată de la cantina de pe colţ a fostului liceu agricol - azi colegiul naţional al fermierilor - de îndurerata văduvă. Citeşte cu gura plină, îngăimînd printre lacrimi, ultima lui poezie, cea care îi va inaugura volumul următor, proaspăt scrisă în cinstea răposatului drag.

 

 

Din ce este compusă lumea

lui Al. I. Surdu

 

globule roşii

zgîrie-nori

haine second-hand

trenuri

patimă soap

BCR

curvele de la Grand-Hotel

ciocolată

astea două

simboluri

maţe crăpate

automate cu jocuri

în

mama beată

răspundere

ciorapii rupţi ai bărbatului din troleibuzul 23

unguri

adn

dimineţi mahmure

psihologie analitică

bad boys

Fata Împăratului Roşu

cancer, ba nu - metastază

autobuzul de Văleni plecînd tîrziu din autogară

computerizare

a urla

remaniere guvernamenatlă

prinde-mă---

Germania

tremurici

greva minerilor din Roşia Montană

iarbă

şoferi

AIDS

foi de dafin

pian

mătase şi catifea

America

liliac liliachiu şi verde

o groapă în mijlocul oraşului

pizza

cerceii nevestei mele

la

cartofi prăjiţi

doremifasollasido

ora 5.00 a.m.

fireşte că

tampax

pe

brahburi

vino-ncoace

scorţoşeli

ribestdbuorpm

Anglia, Scoţia, faxuri

copilul meu care plînge speriat

radio

cocoşel

Colgate

Valentina-Valentin/Ce divin

poenrfujdkrnjcgafsrenvşckdjgfizjzntvbecmaaybdfreoooooooooooooooo

.

Show

 

Lîngă computerul ca un ochi de peşte sălbatic (spre deosebire de peştele domestic, care provine din larvele de muşte, peştele sălbatic se trage din urs şi nu poate fi domesticit), părintele Iustinian, alunecă mereu de pe scăunelul corectoarei, prea mic pentru accesoriile fizice ale sutanei şi îşi toarnă vin alb din bidonul de plastic negru, greşind din cînd în cînd şi umezind chiştoacele fără filtru din scrumierele împrăştiate pe mese, printre file adnotate, listări întîmplătoare.

Martina fumează într-un colţ, rezemată de calorifer, împreună cu nevestele mute ale celorlaţi trei poeţi, încremenite sub portretul uriaşului  gînditor (marcat cu banderolă), rătăcindu-şi privirea pe standul cu vînzare al operelor lui complete, editate în pripă. Din fotografia destul de recentă, Surdu îi priveşte încercănat, cu obrazul nebărbierit sprijinit în palma mîinii drepte, melancolic şi avîntat.  Rujată şi cu cercei mari de aur, Mimi îşi mişcă şoldurile în ritmul respiraţiei părintelui, din ce în ce mai adînci, mai complete.

Îi trag  un cot cu sete lui Surdu, spiritului lui, ca să zic aşa, care priveşte de sus, nebărbierit, încercănat, abstras, cu obrazul sprijinit în palma mîinii drepte, toată pomana organizată-n cinstea lui. E cam derutat, nu-şi dă seama încă ce i s-a-ntîmplat, las’ că vede el peste şase săptămîni, cam atîta durează perioada de acomodare, pe urmă îl ia în primire Peti de la triaj şi hotărăşte la ce-i bun. Adevărul e că, orice-ai zice, sistemul funcţionează. Dacă domnu’ prozator trece testele (şi-s grele, nu se-ncurcă), arată că a fost de folos pe pămînt şi altcuiva decît orgoliului său, trupului său şi ego-ului său inferior, are o şansă. Da’ nu prea cred. Din cîte-am citit eu, face parte din ăia care nu spun decît propria lor poveste, o mint în fel şi chip, iar minciuna...he, he, păcat capital, moşule. Numai dacă nu primeşte o derogare, da’ slabe speranţe. Ultimu’ cu derogare am fost chiar eu şi nu prea cred să se repete istoria o vreme, fiindcă e riscant, la ăştia derogaţii se pot întîmpla tot felul de accidente. Watch me. Anamnesis destrudo e cel mai inofensiv. Dacă totuşi are noroc, îl aşteaptă vreo trei kerjilioane de ani de reciclare-n purgatoriu. Pe urmă trebuie să demonstrezi că funcţionezi în condiţii de stres, de vînt şi ploaie, de temperaturi joase sau înalte. Depinde la ce vor să te folosească. Te trimit la cursuri de matematică, informatică, astronomie, astrologie, chimie, anatomie, limbi străine, geografie, retorică, literatură şi muzică şi după ce le absolvi (dacă reuşeşti, că aici şansele sînt cam de 2 %), te bagă-n găoace, apoi în incubator să te remodeleze (Doctor Michael, of course), după care te trec la refrigerator în aşteptare, pînă se eliberează un post de înger cu studii medii. De-aici încolo, începe greul. Aşa că-i mai trag una lui Surdu, care săracu’ are orbu’ găinii încă, se-nvîrte ca un titirez, ah ce-mi place asta, e prima partidă pentru el, deocamdată amicală.

Şi mă loveşte iar mirosul de lumînare şi brad, simt că mă ia cu greaţă, fiori pe spate şi-mi amorţesc aripile, mi se-apropie o nouă criză, iar n-am fost atent, aşa păţesc de fiecare dată cînd moare proaspăt cineva lîngă mine şi am impresia că mirosul de brad afumat e un fel de madeleină pentru mine, îmi declanşează boala, vin detaliile cu grămada...m-am jucat prea mult cu prezentul şi încep să mă materializez. În ultima vreme vin din ce în ce mai des şi ţin din ce în ce mai mult, poate mă transform odată, în pana mea, că m-am săturat, doare de-nnebuneşti şi vezi tot, de parcă te mai naşti o dată şi doare cumplit, trebuie să fug, să m-ascund o vreme, pînă-mi revin, între timp lumea se schimbă fără mine, îmi pierd şirul şi nu mai ştiu ce se petrece, e ca şi cînd ai dormi după-amiază, ceva ce nu li se-ntîmplă celor ca mine, asta ştie orice copil.

Aşa că îl las deocamdată pe Surdu să mediteze la imortality şi o şterg aproape cu viteza luminii, să nu cumva să mă materializez naibii în tîrgul ăla, fix lîngă sicriul prospăturii şi să-mbogăţesc arhiva de miracole a folclorului local. Slavă Domnului, aterizez, aşa cum îmi doream, pe malul Tamisei, într-o după-amiază, evident ploioasă. În cazuri de-astea îmi pierd parţial facultăţile, zbor mai lent şi lumea mă cam vede şi cînd nu vreau eu, nici o problemă, doar că e din ce în ce mai greu să faci rost de bani în felul ăsta. Bine-i mai merge lui Bambi ăla... Acum am nimerit bine, şi-aşa voiam de multişor să mai petrec o vreme în  Londra.

Masculin oraş, vorba lu’ Mimi, aşa cum îmi place mie. Data trecută am căzut într-un cort arăbesc la nişte beduini şi am fugit trei săptămîni de ei, schimbînd cai pe cămile şi invers, din oază-n oază, pîn-am reuşit să dau de-un jeep, credeau că-s femeie şi voiau să mi-o tragă în schimbul  pensiunii complete. Appointment in Samara, băieţi, le-am strigat din zbor, cînd mi s-a terminat criza. Am jurat atunci că o să fac ceva, mai ales că la scurtă vreme după asta, plimbîndu-mă pe un site cu muzici noi, aflu de la un demon mai mic, pe care-l ajut să-şi desprindă coada dintr-o crăpătură elastică tip capcană-de-draci, făcută de nişte băieţi de cartier, că ar fi undeva rost de-o operaţie. Boala mea, adică, ar putea fi rezolvată, cică. Da’ te costă, ce mă costă zic, păi trebuie să ne dai un suflet, ştii bine că pe noi aşa ne plăteşti, adică la voi se face asta, zic, nu, zice, pe pămînt, e cineva care se ocupă, da’ preţul îl luăm noi, el are un comision. Şi pe deasupra, trebuie să optezi, zice dracul, sugîndu-şi îndurerat coada. Ori mă fac om de-a binelea, zice, şi-atunci memoria îmi funcţionează tot timpul, ca la oameni, ori mă fac înger de-adevăratelea şi o rup în fericire ca toţi ceilalţi, uit şi cum mă cheamă. (Aţi observat, cred, că noi n-avem nume, decît boşii cei mari - eu sînt o excepţie, am mai multe, da’ nu vi le spun, las’că le aflaţi voi cu timpul. Ne mai punem porecle: aguridă, acadea, gulie, ariel, buricel, dar frăţiorii mei, ca nişte orătănii ce sînt, le uită mereu.) Şi de-aici dilema mea. Începe să‑mi placă chestia asta cu memoria şi mă tem că, dacă mă operez, o s-o pierd pe Martina şi pe toţi prietenii mei de pe net, o să mă folosească la cîntat în biserică, la făcut ouă şi cam atît. Dacă mă operez, altă dilemă. Bun, mă fac om, dar ce-o  să fiu, bărbat sau femeie? Zice Dombi, drăcuşorul, că pot alege. Am nevoie de documentare. Zice dracul că sînt un înger cu suflet de om. Iresponsabil bosu’, zice, cum a putut lăsa aşa ceva să existe? Ia te rog, îl reped, poate vrei să-l chem pe Old Gabs, ăla care serveşte legiuni de demoni for breakfast. Îşi cere scuze, păi cred şi eu. Atunci Martina ce-o fi? Un om cu sufletul pe jumătate eliberat de trup, zice. Noi am inventat anamnesis destrudo, Mr. Tawn himself. La popoarele vechi se cunoştea boala asta şi cei care sufereau de ea se credeau pe jumătate îngeri, aşa că bosu’ s-a supărat şi i-a executat pe toţi. Îţi dai seama, aveau tot felul de puteri, zburau, cărau pietre uriaşe (nu degeaba se miră toată omenirea la piramidele alea şi de statuile din Insula Paştelui), provocau furtuni, se dădeau profeţi. O maladie sediţioasă, rînjeşte Dombi, vezi să nu afle, că te aranjează şi pe tine, zice, mai bine hai la noi. Măi! mă răstesc la el, se prinde că m-am prins şi-o şterge chiţăind. Nu-l mai ajung cu aura, pe care mi-o folosesc în cazuri de urgenţă ca pe un bumerang. Mike m-a-nvăţat, cînd eram mai mic. Zice, poţi s-o arunci liniştit, tot la tine se-ntoarce şi mai arde vreo trei draci. Chiar dacă tu nu-i vezi, ei sînt peste tot. Supărat rău, Michael ăsta.

Londra s-a schimbat mult în ultimele secole, numai englezii nu s-au schimbat aproape deloc. Plănuiesc de mult să dau o raită prin teatrul londonez, aţi ghicit poate deja că, înainte de a fi înger, am avut treabă cu teatrul. Nu spun ce treabă, da’ e clar că serioasă, nu? De-aici slăbiciunea mea pentru moonlight, Cristian şi, în parte, grifon. Unul din efectele secundare ale bolii mele e că nu-mi amintesc exact cine-am fost. Cred însă că am fost de mai multe ori. O dată măcar şi în Londinium. Aşa că mă hotărăsc să-mi petrec timpul care mi-a mai rămas pînă mă termină grifon cu scrisoarea ei, într-un hostel, undeva off  Tottenham Court Road, fix în centrul Londrei, quite basic, zice indianul care mă conduce în camera de vreo eight foot pe ten, în care de-abia încape un pătuţ şi o cuvetă de faianţă şi pe fiecare perete creşte cîte-o maximă pacifistă ganddhistă, cam în genul it is nice to be important, but it’s more important to be nice. De parcă m-aş pregăti să devin sfînt. Post şi rugăciuni. N-am făcut asta în viaţa mea şi n-o să-ncep tocmai acum. However, stau acolo numai ca să am o adresă, altfel bîntui zi şi noapte Londra, beau bere, hectolitri de lager şi guiness, cea mai bună bere din lume. Şi merg la teatru, viaţa mea. Cumpăr un What’s On şi le iau pe rînd. La noul Naţional, la una dintre cele trei săli, Cottesloe cred, un Harold Pinter. La alta, Othello. Ce succes mai are băiatu’ ăsta... În West End, veşnicele spectacole comerciale de care m-am îngreţoşat, de pe vremea lui Victor Hugo şi a războiului din Vietnam. Se mai joacă undeva David Hare, o piesă antediluviană (de prin anii ’70), cu o actriţă trendy, la Littleton, un Robert LePage. Mă duc la canadian, of course. Jeeze, un spectacol pe gustul meu, apare din prima scenă unul care-l interpretează pe Mr. Tawn şi se ceartă cu arhitectu’ care-a făcut muzeu’ ăla, Guggenheim din New York. Plec la pauză, m-am lămurit, nu e Mr. Tawn. Vreau ceva cu adevărat nou şi foarte bun, man, aşa că intru la un spectacol irlandez unde se stă, se bea non stop şi se spun poveşti cu stafii. Eu mănînc bomboane gumate şi-l slăvesc pe Domnul, la irlandezi ţine.

Bună treabă, teatrul, nu? Arta de a te preface în altcineva, în tine ca altcineva adică. Şi aici gestul contează - expresia corpului, dată de mişcare sau de stagnare, de felul în care astea două se compensează şi se compun. Compoziţia e esenţa. Şi pentru ca travesti-ul să funcţioneze, trebuie să fii o natură contradictorie, adică negînd şi afirmînd totodată, adică niciodată pînă la capăt, să nu fii ceea ce reprezinţi, să reprezinţi doar, ceea ce eşti. Nu să te prefaci, să fii paradoxal. Fiinţarea contradictorie, cea pe care o trăiesc şi eu acum, cînd intru şi ies din lumea pe care încă n-am ajuns s-o descriu. Tot trupul, se regăseşte aici şi, contradictoriu, paradoxal, fiinţa mea e în altă parte, meşterind, amestecînd, căutînd compoziţia potrivită. Cît de aproape sînt cuvintele de obiecte, doar un pas şi ele ar căpăta trup, invocate. Ar putea deveni realitate, prin ritm, tăceri şi armonie. Doar să găseşti formula magică. Şi să te prefaci sincer.  Nu se poate să crezi că te poţi vreodată preface cu adevărat, decît dacă te prefaci sincer, dacă doar acele-celelalte feţe ascunse ale tale, bine şlefuite, ies la lumină, strălucitoare, da, da, trebuia să le ai în tine. Ca să te prefaci în lup, aşa cum pretind vechile poveşti licantropice, trebuie să fii dinainte lup. De aceea am avut întotdeauna îndoieli că teatrul e lucrare divină; spiritul recalcitrant al teatrului (al celui viu, nu al asepticelor  subproduse conservatoare care te plictisesc şi te mortifică), vine din zona unde duduie focul veşnic pe care fierbe smoala folosită la pavaje, în amestec omogen cu intenţiile bune, după cum se ştie.

Tot căutînd ceva nou cu-adevărat, dau întîmplător, într-o Friday night, peste Alison, o veche prietenă, actriţă, care mă strigă peste înghesuiala din pub, cu două beri şi-o apă tonică în mînă. E cu Joseph, critic literar, plecat de curînd de la Cambridge unde se plictisea ca lecturer de poezie. În Londra lucrează în timpul liber ca zugrav şi decorator de apartamente. Se cîştigă mai bine, spune, lucrez incognito şi la the Guardian şi cu americanii (TLS – Times Litterary Supplement, sînt spionul lor în literatura engleză, rîde cinic, satellite critic, zice, pe urmă iar, serios, zice aproape am terminat cel mai bun roman al secolului, gata cu critica literară, după ce mă lansez mă mut în America să scap de vecinii mei antisemiţi, de exemplu Pamela, baba de la etajul I, care nu iese niciodată din casă, she’s agoraphobic, does not like Jews or blacks, but she knits jumpers for all the children in the block, whether they want them or not, and whether they are black or Jewish or not. Societate fără valori, se plînge Joseph, mai bine la americani, acolo măcar ştii că n-ai la ce să te-aştepţi. I disagree, îi spun, dar nu m-aude, mai bine, că tot n-aveam chef să-ncep un argument cu el, mai ales că are impresia că a citit mai mult ca mine în ultimii trei sute de ani.) Cu ei mai e Meredith, o irlandeză autentică, din aia cu părul roşu, ca Martina mea, literary manager într-un teatru de texte noi, ciulesc urechile s‑aud ce spune. Joseph e deja la a patra guiness, zice că teatrul britanic e condus de lesbiene şi gay, Meredith şi Alison susţin că mafia evreiască e peste tot. Are you straight? mă-ntreabă Meredith, I’m sober îi zic, uşor deranjat de comportamentul libertin al lui Alison, care se freacă de mine tot mai insistent, crede că sînt dramaturg, aşa i-am spus la prima întîlnire, e oricum meseria cea mai apropiată de condiţia mea actuală şi, la drept vorbind, mă mai şi pricep cîte puţin. După care încep să vorbească despre playwrighting, Meredith zice că au nişte writers din Europa în vizită, mă cheamă să văd, după care ne recomandă un spectacol bulgăresc cu o casă de nebuni în creierul munţilor, într-o fostă mănăstire ortodoxă şi cu ajutoare paraşutate de la Médicins sans Frontières, în lăzi mari, solide, care conţin uniforme ale armatei americane, printr-un accident, după care toţi nebunii devin normali, zice ea, se înregimentează şi pleacă prin Serbia să se-nscrie în NATO, participă la război alături de Căştile Albastre, ajung la Strassbourg şi acolo se blochează, fiindcă găsesc o catedrală uriaşă  pe treptele căreia se opresc să cerşească, gata, călătoria lor iniţiatică se încheie, ce zici, bună, nu? Est-europenii ăştia...a pain in the ass. Toată lumea e de acord, Joseph mai puţin, fiindcă e deja mangă şi e pus pe harţă. Tot mai bine decît Pinteru’ de la Naţional, zic eu, ca să aflu de la Alison că actriţa aia proastă şi exhibiţionistă care mi-a amintit de vară-mea, Louise, era nevasta regizorului. Nimic nu se schimbă în teatru, îmi zic şi parcă păşesc pe un teren ceva mai sigur. Ne dăm întîlnire a doua zi cu Meredith, fetele pleacă împreună şi eu îl car acasă pe Joseph, am un feeling de Christmas, îi dau drumul cam de sus pe pragul uşii, nevastă-sa aude, deschide şi-l trage în casă. Orice beţiv are un guardian angel, bombăne ea, da’ pun pariu că de fapt habar n-are.

A doua zi întîrzii de la întîlnirea cu Meredith, casc gura la o manifestare a grupurilor gay, se pare că înainte cu o seară explodase o bombă în Soho, într-o crîşmă de homosexuali, nu departe de pub-ul nostru. Dau o raită să văd, nu e prima dată că merg prin Soho - cartier celebru, azi a rămas mai mult reputaţia, mitizat şi, ca şi Quartier Latin, semănînd chiar în spirit cu acesta din urmă, devenit fashionable - chiar mai mult decît atît, turistic, asta însemnînd că mai ales kitsch-ul e bine reprezentat. Deşi în Londra - oraş care te poate păcăli şi surprinde, nu ştii ce găseşti sub suprafaţa strălucitoare a kitsch-ului. Graba şi superficialitatea nu sînt permise, deşi graba şi superficialitatea îi ţin pe londonezi în viaţă.

        Soho e plin de mirosuri şi cuvinte. Multe cuvinte, multe mirosuri, multă mîncare, exotică în mare parte, dar englezii, britanicii mai bine zis, au o afinitate imperială cu exoticul. Peşte şi frutti di mare, brînzeturi, de la multele variante de Ceddar la Stilton-ul mai gustos decît galicul Roquefort, multe fructe: unele odioase, altele jignitor de familiare - sorturi de pîine sofisticate, plăcinţele - wholegreen olive ciabatta, rosemary seasalt focaccia, champaillon sau cholla - cozonac împletit cu mac sau prăjiturile dense, cu aluat însiropat şi rugos ca praful de cărămidă, dar care-ţi umplu gura de arome şi frustrări: chocolate pecan sau lemon madeira.

        Iată un popor care a călătorit. Şi nici măcar răzbunarea coloniilor, atît de amară la francezi sau nemţi sau olandezi, nu e gravă aici -

        - şi ajungi la ceaiuri: boluri de sticlă în forme dulci şi culori pale, alături avînd întreaga gamă sofisticată, deşi nu întotdeauna rafinată de preparare: ceainicul cu învelitoare de pluş sau fetru, pictată demn sau imprimată vesel, strecurătoarea de ceai închisă eremetic cu lănţug, ceştile cu capac, fără balama, nu ca cele de bere nemţeşti, mult mai mici şi din porţelan, decorate cu motive chinezeşti. De altfel, ceştilor de ceai sau cafea, din porţelan, li se spune pe-aici “China”. Şi preparatul, un paradis al iubitorilor de înţelepciune, adjuvant al conversaţiei mondene sau pur şi simplu hrănitoarea băutură în care, spre a o face şi mai nutritivă, englezii pun lapte, alterînd-o definitiv, cu asumată lipsă de gust, - are şi el nume, evocînd marea dragoste de călătorie a acestui popor de navigatori: Sencha Fukujyu, Lapsang, Souchang, Kocheicha, Quangxi, Guilha, Assam Bop (japoneze, chinezeşti, turceşti, dar şi Russian Caravan - să fim drepţi), culminînd cu celebrul şi, deci, popularul Darjeeling, ceaiul ceaiurilor, în diferite calităţi şi proporţii. Formosa Oolong...     

        Dar nimic nu se compară cu magazinul algerian de cafea din Soho. Cafeaua şi rudele ei, ciocolata şi cacaua, laolaltă cu micile - şi marile - complicatele şi misterioasele instrumente de amestecat, încălzit, filtrat...Esotico, Velluto Nero, Columbian San Augustin (oferta zilei), Mexican marago, Caramello, Ferrari, Amaretto - soiuri cu nume italieneşti: ei, italienii, o altă mare dragoste a britanicilor vreme de mai bine de un secol, mari prelucrători de cafea - îşi combină erotic parfumurile, atît de puternic încît doar mireasma îţi dă dependenţă. Vînzătorii, doi la număr, par şi ei drogaţi: îşi clatină capetele zîmbitori, săltăreţi, meditativi. Par scufundaţi în ei înşişi. Monkey nuts, Mecadamia, Butterscotch, palide încercări de aclimatizare ale Albionului, nu reuşesc să îmburghezească răsuflarea cafelei, adăpostită în saci de iută, inscripţionată şi etichetată pe categorii şi valori, esenţe şi comori. Peşteră a lui Ali-Baba, magazinul algerian de cafea, în emanaţii afrodiziace, trezeşte pofta gustului: amărui sau acrişor, treptat crescînd spre columbiană, mocca sau arabica. Nuanţa - spre negru sau maroniu-şocolatie, cana în care o bei, temperatura...întreaga ştiinţă a magiei de a bea cafea.

        Cafeaua: adulmecată, preparată, gustată, încorporată. Să pui zahăr în cafea: ca şi cînd ai pune apă în vin. Parfumul ei...ca toate parfumurile adevărate, acelea care aduc aminte de fructe sau, mai mult, asociază în subconştient edibilul cu frumosul. Şi cu obţinerea satisfacţiei: relaţia omului cu hrana sa. Canibalismul inerent naturii umane, care face posibilă iubirea - nimic dincolo de asta. Nici chiar discretele scări de lemn, urcînd în camere, direct din stradă, cu notiţe de-o palmă: 19 year old bustist in Soho, looking for adventure. Şi, mai puţin discretele, dar deloc ostentativele peep-ins sau dance bars: Escape, Madame Jo-Jo sau Amsterdam (only for adults - 15 quid). Intru şi -

        - şi iar m-am rătăcit, am uitat de mine, iar Meredith a plecat de mult, e

seară, aşa că intru deocamdată să văd o piesă a unui dramaturg francez de origine română, o mică nostalgie, ce vreţi, unul Eugène Ionesco, cu care mă mai întîlnesc duminica după-masa la orele de canto gregorian şi care nici acuma nu crede că e unde e, avem lungi discuţii teozofice şi de fiecare dată ajungem să ne certăm şi zburăm de la repetiţiile de cor. Şi el e cam anamnetic, aşa că precis o să mai auziţi de personaj. I se juca un text imposibil, unul cu nişte scaune, nu mă aştept la prea multe. Şi văd ceva ce mă uluieşte, n-o să ghiciţi ce. Mr. Tawn era acolo, în carne şi oase, nu ca în spectacolul lui Le Page, era peste tot şi încă în ziua lui bună, îmi face cu ochiul cînd mă vede intrînd, cred că el regizase povestea, sala vibra ca o coardă  întinsă, erau cu toţii complici, într-un teatru al complicităţii, complici la ce se-ntîmpla pe scenă, dar nu ştiu ce se-ntîmpla pe scenă, nu ştii cum o făceau, ardea tot şi la sfîrşit s-a urlat, publicul era în delir ca la meciurile de fotbal. Şi eu care crezusem că piesa e plicticoasă. Cred că Mr. Tawn are un plan ascuns cu amicul meu, o să-i scap o vorbă la repetiţia de săptămîna viitoare. Acuma însă, abia pot să-mi revin, mă duc să mă-mbăt. Teatru! Anglia asta ‘i-o ţară de fotbalişti, bine zicea Keyserling ăla.

Şi mă-ntîlnesc cu Joseph, în acelaşi pub, singur de data asta, care mă-ntreabă de unde vin, îi zic la-ntîmplare că din România şi mă pupă fericit, zice că are şi el o străbunică pe-acolo, pe urmă trebuie să stau să beau cu el vreo zece litri de bere şi el  îmi explică în detaliu cum se scrie o piesă de teatru, fii atent zice, îţi vînd secretul pe trei beri şi poţi deveni cel mai mare dramaturg român la Londra, că acolo la voi, am aflat şi eu că marfa asta n-are căutare, ce să-i faci, gena valahă, zice, uneori simt şi eu aşa, o slăbiciune metafizică în creier, aia de-i spune popular prostie, da’ pe urmă sămînţa supravieţuitoare a evreilor învinge şi iată-mă-s din nou, la datorie. Cu Six kinds of logical characters - aşa-i zice teoriei mele despre piesa de teatru, nu dai greş, fii atent zice, există şase tipuri de logică (corespunde tipurilor de personaje şi felului în care ele acţionează), anume: 1.deductivă (de la general la particular); 2. inductivă (de la particular la general); 3. causal logic - aceea care urmăreşte firul acţiunii, succesiunea cauză-efect, ca într-un scenariu hollywood-ian întrebînd şi pe urmă? şi pe urmă?; 4. random logic - întîmplătoare, adică, spune el, apariţia fortuită, nejustificată de nimic din text, a unui eveniment care răstoarnă aşteptările. Ca la Ionesco, spun eu, fericit că m-am prins. Nu mă-ntrerupe, zice, fii atent la următoarele două, funcţionează în perechi de opuşi: al cincilea tip de logică e cea dialectică, iar al şaselea, cea poetică. Decretează apoi că partea stîngă a creierului răspunde de deducţie, cauzalitate şi dialectică, ea fiind cea care organizează, iar partea dreaptă de celelalte trei tipuri: inductivă, întîmplătoare şi poetică. Aha, carevasăzică de-aia mă doare pe mine cumplit partea stîngă a capului, mai tot timpul... Da, zice, ai o problemă, eşti cam bolnav, se vede pe tine, arăţi din ce în ce mai rău, parc-ai îmbătrînit cu cinci ani de cînd stăm de vorbă, da’ nu contează, aşa sînteţi voi scriitorii, vă consumaţi repede. Fii atent aici, îţi dau şi-un exemplu, poţi să-l foloseşti dacă vrei, nu mă supăr, după ce conştientizezi toate astea, îţi alegi un subiect zice, de exemplu războiul din Israel sau societatea de consum sau integrarea europeană, na, că la voi se poartă. Iei nişte personaje, da’ fii atent, cu grijă, cam aşa: un negru mahomedan homosexual, o babă care face speculaţii la bursă, un albanez canibal, o femeie-aviator nimfomană, o adolescentă addicted, care şi-o trage cu frate-său, care-i un junkie care-a spart o casă de bani. Şi tot aşa. Nu strică un băieţel de şase-şapte ani, serial killer, traumatizat de poveştile Fraţilor Grimm (ăsta apare şi dispare, în momentele cheie ca Hamlet, tatăl lui Hamlet, fantoma, ştii tu, n-are cuvinte). Şase personaje, şase tipuri de logică. Fiecare acţionează după una din cele şase logici, le ţii minte, inductivă, deductivă, cauzală, întîmplătoare, dialectică şi poetică. Neapărat trebuie să ai o felaţie, pe undeva, poate chiar două. O scenă de canibalism nu se exclude, dimpotrivă, că doar de-aia l-am adus pe albanez. Pe urmă îţi trebuie un pachet de cărţi de joc. E un pic de cabbală în asta, zice modest, numa’ fii atent aici, asta aşa se face: îţi alegi un spaţiu, tre’ să ai vreo trei variante, din care tragi la sorţi una, pe urmă tragi cîte o carte din pachet, fiecarui simbol îi ataşezi o temă, iar numerele reprezintă gradul de intensitate care să se regăsească în subiectul pe care ţi l-ai propus, de exemplu: cupă - dragoste, treflă - violenţă, inimă neagră - muncă, iar caro - bani. Zece de cupă înseamnă aşadar dragoste, dar fără multă pasiune, as de caro - un sac uriaş de bani, dar doi de caro - de-abia cît să-ţi duci zilele. Pe urmă, zice, să găsim două personaje care să dezvolte tema într-o scenă. Ai grijă la început să creezi un conflict, asta-i simplu, să vedem, zic, păi uite, zice: albanezul e fratele geamăn al negrului mahomedan, amîndoi pierduţi într-un bombardament în războiul arabo-israelian, baba speculantă e mama lor şi fondatoarea unei reţele internaţionale de spionaj, al cărei scop e să-i caute copiii, gata, pe urmă restul vine de la sine, cei doi junkies nu ştiu despre ei că sînt fraţi, fiindcă băiatul e al femeii-aviator care s-a emancipat şi a fugit din harem, revenind să bombardeze Irak-ul în Golf War, dar era gravidă cînd fugise de la primu’ bărbat, care era negru’ ăla pe-atunci criptohomosexual, găsit şi adoptat de Saddam Hussein şi nu era tăiat împrejur, îţi dai seama, copilul babei, şi ăsta o violase pe femeia-aviator, pe cînd era doar o lolită, că aşa se mărită fetele la ei, da’ era beat şi nu-şi dăduse seama că era fată şi nu băiat, ea fiind cam hirsută (poţi să arăţi asta pe scenă, cu detalii naturaliste chiar, e foarte gustat) şi de-aici se naşte drama, dă fetiţa într-un orfelinat şi ea se mărită de supărare cu un pilot american onest, tată de familie, care moare într-un exerciţiu aviatic, experimentînd noul tip de avion ecologic şi mai are un copil, băiatu’, de care nu se ocupă fiindcă e tot timpul în cazarmă şi care ajunge să şi-o injecteze şi să spargă maşini de bani. E uşor să-i întîlneşti, in the street, la un dealer, oriunde. Totul e să decizi, în legătură cu cei doi tineri, care se sinucide şi care e seropozitiv, iar copilul serial killer e din ăla cu nevoi speciale, cum se zice şi se costumează în Scufiţa Roşie, evident un simbol al societăţii noastre damnate (Roşie, te-ai prins, nu?) şi aşa mai departe, înţelegi cum vine, da? Pe urmă repeţi figura, pînă epuizezi personajele, şi la sfîrşit rezolvi conflictul cît mai simplu, de exemplu apare bunica-spioană şi gata, toate se ordonează de la sine. Nu uita de cele şase logici, pe care le atribui pe rînd, celor şase personaje. Whadyaknow, zice, uite c-am găsit şi autorul. Ce zici, o scrii? Şi albanezul, zic. Cu el ce faci? Eh, cui îi pasă de albanezi, zice şi se duce la toaletă.

Ce zici dacă Milosevic e albanez, zice cînd se-ntoarce. N-ar fi o chestie? Şi de fapt e evreu, al doilea fecior al babei. Şi baba e unguroaică, o cheamă Georgia Soros, zice. N-ar fi o lovitură de teatru? Şi în final, femeia-aviator devine cosmonaut, cu ajutorul babei care-i plăteşte testele, că administrează şi banii Mossadului. Ce zici? Succes pe Broadway, după lansarea fulminantă în West End. Do it, work internationally, conquer the world! Şi eu să fiu agentul tău, ce zici? 15% şi batem palma. By the way, cum te cheamă?

E rîndul meu să mă duc la toaletă.

Ai fi crezut c-a obosit după asta, da’ de unde, gena semită e indestructibilă, ştiu şi eu asta, trage o bere în care răstoarnă un whisky dublu şi îmi face teoria mutaţiei tragediei. Stau şi mai departe, că mă interesează, pe bune, cred că ăsta-i şi scopul ascuns al venirii mele aici. Zice Joseph că din tragedia care trezea milă şi frică, două categorii de bază în teatru, care duc la katharsis, n-a mai rămas mare lucru. Mila s-a mutat în melodramă şi frica, în horror. Odată cu inventarea romanului gotic şi a foiletonului, toate categoriile estetice care fundamentau teatrul, ca artă, s-au dus în...las’ că aproape concomitent cu instituirea speciilor burgheze, secundare, cu apariţia dramei psihologice şi a impostorului ăluia de Ibsen, a apărut şi regizorul. Nu sînt de acord, zic, a mai încercat unul să demonstreze că tragedia a murit şi uite că nu prea i-a mers, ba da, zbiară el, uită-te la Hollywood, ce filme fac băieţii, uită-te la televiziune, cea mai spectaculoasă mutaţie a teatrului, soap-uri şi horror, porcării cu gospodine, french kisses în America Latină şi filme cu îngeri. (Aici mi se cam pune pata şi sînt pe cale să-i arăt aripile, dar îmi trece repede, mă mai duc după o tură de bere.) Unde-i teatrul, unde-i tragedia? mă înterpelează la întoarcere, cu ochii holbaţi, Joseph. A, spectacole violente, mersi, violuri şi sex on the stage, asta-i tragic, zici tu? Încerc să-i sugerez că, ceva mai înainte, tocmai el era cel care... Dar poezia, unde-i poezia? A murit poezia, suspină, plînge cu lacrimi mari, apoi în hohot, atrage atenţia celor din jur, încerc să-l liniştesc, îi spun că poezia n-a murit, ştiu eu un tip care mai scrie, unul Traian, în Transilvania, poet bun, mare poet, ce pana mea, da’ n-am succes, aşa că-i suflu uşor peste creştet şi el adoarme cuminte pe masă. Îl iau uşor de subsuori să-l duc iar acasă. Nu rezist tentaţiei şi mă piş din aer pe West End, dar vîntul bate înspre sud şi nu reuşesc decît să ud vreo doi vaporeni pe Thames.

Nu mă simt mult mai bine, a doua zi dimineaţă sînt mahmur, vreau să ies din oraş şi dau o fugă la Stratford, pe Avon. Zi ploioasă, un tîrguşor turistic, dar - în afara sezonului, foarte liniştit. Pe Avon, gîşte şi raţe, în piaţă - porumbei, parcuri şi mici dumbrave peste tot. Mă plimb mult, nu intru în muzeul Shakespeare pentru că mi-e silă de împăiaţi. În schimb intru în teatrul Swan, mor de curiozitate. Renascentist şi totuşi atît de riguros britanic, teatrul e o bijuterie. În interior, scena tip arenă, cu scaune simple, confortabile, fără a fi totuşi fotolii. E cald, arhitectura e simplissimă, deasupra grilaje pe care, aproximez, se lăfăie vreo cinci sute de reflectoare. Se repetă. Pe jos - nisip auriu ca în Furtuna lui Peter Brook, în mijloc un paralelipiped scund, din marmură roşie sau travertin. O actriţă exersează mişcarea delfinului.  Împreună cu alte două teatre, Swan e proprietatea companiei Royal Shakespeare, faimoasa trupă condusă (onorific, desigur) de însăşi regina Angliei. Director executiv e moştenitorul, fiul ei, Prinţul de Wales, apoi se înşiruie artisticul. Dar politicul primează. E drept, treaba grea tot artiştii o fac.

        Intru la un spectacol etnic, text nigerian, pe baza unui text de Aphra Benn, prima femeie scriitor la englezi, recunoscută ca atare. Nu rezist pînă la sfîrşit şi o pornesc pe jos spre Londra. Ajung spre dimineaţă în Kensington Gardens. Vreau să revăd Elfin Oak, un loc preferat de-al piticilor mei. Albert Memorial, peste drum de Albert Hall, marea sală de concerte a Londrei, îmi iese pur şi simplu în cale. Uitasem de mausoleul înălţat de regina Victoria soţului ei, prinţul consort, o risipă de aroganţă şi inteligenţă şi, mai ales, de bani. În patru colţuri, incredibile grupuri statuare didactic-alegorice, reprezentînd în stil neoclasic cele patru continente: Asia, călare pe un elefant, Europa, încoronată şi aburcată pe o vacă, ridicînd în mînă o spadă, America: îmblînzind împintenată un bizon şi Africa, de curînd urcată pe o cămilă care încearcă să se ridice, cu unul din componenţii grupului alegoric mîngîind tandru Sfinxul, micşorat la proporţie, asemenea unui căţel de promenadă. Se credeau într-adevăr englezii stăpînii lumii - şi poate-au şi fost cîndva. Urmează gărduleţul şi treptele urcînd piramidal spre statuia poleită în aur a prinţului. Coloane duble de marmură roşie şi albă susţin un acoperiş de chiosc chinezesc, straniu dantelat. În afara lui, supraînălţate, aproape la nivelul statuii consortului, cele patru puncte cardinale ale existenţei britanice, alegoric reprezentate şi ele: comerţul, agricultura, manufactura şi ingineria. Totul tivit jur-împrejur de un basorelief înfăţişîndu-i pe demnitarii vremii (sau poate donatorii?). Spre liniştirea sufletului, deasupra acestui monument al gloriei (Rule, Britannia!), tronează crucea creştină. Urc şi eu puţin acolo, după care, ca să mă distrez puţin, că e mare plictiseală pe-aici, strig jos briţii! trăiască Irlanda, fuck you all şi-mi dau drumul în cap, după care dispar, în timp ce sirenele poliţiei şi ambulanţelor se aud tot mai tare. Le-am stricat cheful, ce să-i faci. Las’ să mă caute.

        Exact aşa am păţit deunăzi, adică altfel, dar tot aşa nu m-am putut abţine. M-am băgat într-un grup de funcţionari bancari care vizita Peleşul, fosta casă a primului rege român, care de fapt era neamţ. Criză de identitate, how typical. După ce-am văzut sala de arme, practic intrarea în conac (fiindcă, să fim serioşi, ce palat, ce castel, e o casă mai mare, teribil de încărcată, pe alocuri de un gust îndoielnic, greoi, cam nemţesc, uneori chiar morbid), înţeleg de ce-i plăcea lui Carol să intre pe-acolo. Mă tot minunez la oglinzile veneţiene, n-am văzut în viaţa mea oglinzi aşa frumoase, nici măcar la Veneţia. Lambriuri din lemn de trandafir şi tapet din piele de Cordoba. Una din femeile din delegaţie aproape că-l linge de extaz, recunosc că şi eu l-am mirosit puţin. Uşi secrete în dulapuri, really, e cam...creepy. Toate ca toate, pînă la veceul regal. Oh, asta a fost ultima picătură, ok, înţeleg study-ul regal, camera de oaspeţi, ok, chiar şi bedroomul regal, pînă şi bideul regal, dar...bucăţele de caca regal conservate pentru a fi admirate de urmaşi, colectate cu veneraţie de pe conductele din cupru prusac erau cu siguranţă următoarea atracţie. Etichetate pe zilele săptămînii în flaconaşe sterile din sticlă de Boemia pictată cu scene din cele patru anotimpuri, de Carmen Sylva şi cusute cu mătase albastră şi roz de doamnele ei de onoare pe un peretar oltenesc. Nu m-am mai putut abţine, a fost rău de tot, am şterpelit statuetele de jad de pe etajere, am bălăngănit ameninţător lampadarele de cristal, am mişcat uşile secrete, toate odată, m-am plimbat zăngănind în armura completă a călăreţului la care toţi ţineau ca la sfintele moaşte, una din cele trei armuri complete din Europa, am behăit şi am scos limba din tablourile de pe pereţi şi, regăsindu-l pe Dürer cel întunecat (preferatul meu, vă amintiţi? lipit pe geam, undeva pe la pagina 2 sau 3) într-o copie destul de reuşită, i l-am scăpat în cap ghidului (am avut grijă să nu stric pînza), după care am recitat tatăl nostru în nemţeşte, le-am comandat stînga-mprejur, pas alergător, marş şi le-am scos pe pajişte la păscut pe toate cucoanele alea cu pantofi cu tocuri băgaţi în papucii de pîslă obligatorii. Aleluia!  

Cred că-s de stînga, asta e. Şi mai e ceva, cel mai mult şi mai mult urăsc în lume trei lucruri: muzeele, teatrele de repertoriu şi cimitirele. Ca să fie clar.

        N-am trecut Serpentina, braţul mort al Tamisei, ca să ajung în plebeul Hyde Park, ci am rămas printre flori, plante exotice, superb colorate, pomi îmbobociţi. O veveriţă m-a cercetat şi s-a aruncat spre mine într-un elan prietenos, speriindu-mă. Micile maşini ale îngrijjitorilor Parcurilor Regale trec pe alei, fără ca cineva să se sinchisească. Lumea patinează - pe role, de la copii la bunici, Unii fac jogging, alţii, mai sedentari, fac fotografii. O lume relaxată. Mă întorc şi intru într-un Budgen's să-mi iau nişte fructe din alea oprite pe la noi. Sunday Times titrează: Ruşii ameninţă cu al treilea război mondial, Observer - la fel, din Kosovo au dispărut 50,000 de bărbaţi, ba 60,000 zice Guardian. Şi un analist politic susţine că în timpul săptămînii au murit în toate raidurile aeriene din lume, statistic vorbind, mai puţini decît în accidentele de circulaţie. Ce bucurie pe capul bosului!

  Seara, din nou în pub. Joseph e precis mahmur, că nu-i acolo, dar mă întîlnesc cu Alison şi Meredith care au făcut o nouă achiziţie, un sîrb bosniac, Branko îl cheamă, care e complet ameţit, nu prea vorbeşte englezeşte şi zice tot timpul: Vai du ze Frenci heit as? Vat ui du tu ze American tu heit as? Vai ol Iurop heit  as? Vai ze Ingliş, Germăn, Csechs, ze Poles (scuipă cu scîrbă), vhy ol heit as? Vai ui not gud? Vai, tel mi, vai?

Meredith e puţin supărată pe mine, zice că arăt rău, am cam albit şi crede că i‑am tras clapa, îmi povesteşte de programul de comisionare pentru străini şi mă întreabă dacă nu vreau să particip. Îi zic că nu, dar am un text interesant al unuia, Peter Anghel, Alison sare şi zice că vrea să joace, dacă-i bun, eu i-l promit în ziua următoare şi ştiu deja ce-o să fac. Adică, aşa cred. Alison a înfiinţat o şcoală alternativă de actorie şi acuma face experimente cu texte noi. Mă gîndesc al cui suflet aş putea să-l dealeresc pentru al meu, oamenii ăştia par uşor de cumpărat, nu mă pot hotărî, mi se duce încet-încet orice lust for life, mergem la Alison şi fumăm nişte iarbă, poate-mi revin, dar nu, e deja prea slabă pentru mine. Meredith zice că are ceva mai bun, şi vine cu nişte e-pills, n-am luat niciodată, dar e bună...

...am uitat să vă spun, dacă încă nu v-aţi prins, că, în afară de net, mai există o cale, accesibilă şi ieftină, cunoscută de multă lume, că e veche, cea mai veche, hombre, pomenită peste tot, pînă şi în textele sacre: visul, tot aşa, un fel de spaţiu virtual, ca şi net-ul, pe-acolo se poate intra şi ieşi mai uşor decît de pe net, numa’ că e ceva mai riscant, sînt necesare unele măsuri de precauţie, adică e absolut nevoie să te trezeşti, să ieşi pe unde-ai intrat, că, dacă nu, o iei pe uşa din dos, care nu mai e nevoie să vă spun unde duce, atîta cred c-aţi înţeles şi voi pîn-acuma...

 

Fragment din romanul "Ultim@ vrăjitoare", editura "Paralela 45", 2001