Ah, nucii, nucii erau la Temesvar în grădina imensă a mătușii mele, a
unchiului Genu, Dumnezeu să-i aibă în grija lui supremă. Priveam
cochilia lor umedă, cu vinișoare albegălbui avortată de acum de capsule
verdeobositedetoamnășideașteptareamea...toată vara, cu fratele meu,
cocoțați pe cele mai înalte crengi, printre codobaturi, măcăleandri,
ciori si turturele am vegheat rotunjimea amăruie a fructelor ce or să
ploaie în toamna cu sunet de oase seci albite de un soare de mult
uitat,
dar totul este acolo pe tăpșanul sufletului meu, bântuit de amintiri în
miros de paradaise încinse și prune căzute în iarba dospind sub armate
de furnici, catifeaua piersicii ce am s-o găsesc mult mai târziu atunci
când îți voi săruta sânii sau am să-ți ling ceafa jos până între
omoplați, când copilul din mine este închis într-un sertar cu păsări
măiastre, nuci maiestuoși, mătușa și unchi ca doi buddha bănățeni,
fratele meu pe creangă, costeliv, cu pielea arsă de soare și ochii
verzui de la mama, atunci poate am să înteleg de ce Toamna...oare ?
Poem de Stephen Jackson
