Această
īncăpere e mişcătoare.
Ziua,
ca şi noaptea, mă dă cu capul de umbre.
Camera
mea e numai o fereastră
Īn
care ajunge, din cīnd īn cīnd, un greier.
Negru
şi gras, īncearcă să intre īn cameră,
sclifoseli
citadine şi greierul tace.
Stau
la fereastră doi plopi īnsemnaţi, speriaţi.
Ne
ascultăm reciproc.
Ar
trebui să fie sfīrşitul.
Bate
vīntul. Cu şopīrle bate.
Celor
mai slabi de īnger
Le
zboară sufletele
īn
somn.
Dar
eu am muşcat o şopīrlă
şi
coada ei mi se zbate
īntre
suflet şi trup.
De
atunci am pielea rece şi umedă,
de
stradă cu frunze şi pietre mucegăite.
Īn
noapte siluetele au cocoaşe;
umblă
cu gura deschisă,
doar-doar or īnghiţi o şopīrlă īntreagă.
Poem
de Cristina Isal
