1. TÎRGUL DE OALE

        2. HAREMUL DE PARFUMURI

            3. PESCUITUL LA SOARE

4. IOV SE VINDE BINE LA SUPERMARKETURI

 

 

 

               

TÎRGUL DE OALE

 

Voi muri pe măsură ce voi uita.

Cum n-o să-mi mai aduc aminte de o mînă, ea

va putrezi.

Cum n-o să mai bag în seamă un picior,

ăsta pulbere se va face.

 

Nu voi putea nici măcar aţipi

Fără să nu mă trezesc printre animale sfîşietoare şi dobitoace.

 

Cerul meu se va prăbuşi peste mine

şi va cocli. Căci treimea mea îl ţine.

Ca să aflăm mai multe despre toate chestiile astea,

Vom merge la olarul bătrîn, care aruncă mereu

La lut în vertijul său înfiorat

Dintru amar de rătăcime.

 

Şi lutul rătăceşte-n roata lui,

se-nvîrte

şi se face iar cap şi ochi,

picior şi beregată,

suferindă mulţime.

 

Olarul e orb şi ne va primi

în casa lui care miroase a igrasie şi tină.

Va cînta şi din picioare va învîrti.

Şi să ne spună mai mult nu va şti.

 

 

 

               HAREMUL DE PARFUMURI

 

Parfumuri au fost iubitele mele, gîndea Iov, nimic altceva

decît parfumuri.

 

Io n-am iubit, la viaţa mea, decît parfumuri: ba al nufărului care anevoie se ridică la suprafaţa apei, ba parfumul apei strîns în peşti, ba al norilor, descătuşat sub ploaie.

Şi ele au fost: gracile, nubile ori pline de snagă.

Ori poate că invers: poate că toate

iubitele mele au luat corp de parfum.

Aşa pot să rămînă mereu lîngă mine

şi nu se mai ceartă de la ciorapii mei. Nu se mai gelozesc de la spălatul cămăşilor. Le vine rîndul abia la o lună.

Am, astfel, haremul meu de parfumuri.

Fiecare vine pe rînd şi se strecoară în patul meu, dezbrăcîndu-se de alte izuri, arome şi duhori, iar eu, după cum mă lasă pofta inimii, îmi împing imineii în faţa unei uşi. Apoi mă prefac că aţipesc uşor.

 

 

 

PESCUITUL LA SOARE

 

Cîtă vreme a locuit în blocul nostru – pentru că, nu ştiu cum, cineva l-a adăpostit – pe Iov îl vedeai ieşind adesea cu undiţa pe terasă la etajul opt. Dacă îl iscodea careva, buimăcit de întîmplare, el îi răspundea că pescuieşte la soare. Şi în apa luminii sînt peşti, un fel de păstrăvi, de guvizi ai luminii, peşti regali. Somoni cenuşii. Scrumbii care au prins un luciu ascuns pe solzii de la burtă, o metalică, albăstrie culoare. Culoarea metilicului pur.

Şi peştii ăştia nu-i pescuieşte nimeni; în orice caz, nu prea multă lume.

Aici nu-i mare concurenţă.

Aşa că poţi pescui liniştit.

Orice peşte ai visat să pescuieşti în apă, poţi să-l prinzi în lumina de la soare, cu condiţia să ştii ce momeală să-i agăţi. Şi cea mai bună momeală e umbra sfîrcului sînilor de la fecioare, căci ei cu asta se hrănesc. Numai la asta trag peştii din soare.

 

 

 

 

        IOV SE VINDE BINE LA SUPERMARKETURI

 

Iov s-a-nvăţat cu lepra. N-o mai ocărăşte, nu mai protestează. A făcut din ea un produs de lux. Aspiră cu o seringă lichiorul bulelor sale şi-l trage în sticle. Degetele sale căzute le curăţă de rapăn şi le-mpachetează.

Le expediază la supermagazinele stilate, de peste drum, unde sînt legate cu panglicuţe rozalii şi atîrnate-n galantare, la preţuri exorbitante.

Să se-nfrupte din ele doar cei care locuiesc în Primăverii şi-n alte străzi cu nume de capitale, unde capătă nobleţe

orice rezidenţe şi desinenţe.

Numai cucoanele cu unghii siclam şi cu nurci lîncezind după gîturi au parte

de-asemenea fineţuri, pe care şi le-ndeasă, suspinînd,

în rînjitele rîturi.

Toate le hăpăie ca pe un elixir de viaţă lungă.

Moartea unora curge bine în viaţa altora.

Şi se transformă-n norocul de-a trăi.

Pesemne că sînt într-o dungă. E la modă, e şic, e de bon-ton

să-ţi însuşeşti suferinţele celorlalţi

ca pe un surogat de suferinţă.

Ca pe o blană de vizon.

 

Orice cucoană care se respectă

în lumea asta fericită şi de-a dreptul extaziată

în care euthanasia domneşte

şi-n care durerea a fost eradicată

ar da orice,

orice,

pentr-un potir

cu-o suferinţă cît de mică, însă adevărată.

 

 

 

Poezii din volumul "Cartea lui Iov" de Mihail Gălăţanu (în pregătire în colecţia    Respiro)