1. Patria
3.
Marea
Patria
Patria e durere, e
durere.
Aprilie
deznădăjduit īn suflet.
Patria e cruce, e
cruce.
O ţin şi te
ţin īn suflet.
Patria e pămīntul
promis.
O calci ca dumnezeu dar
nu e sub picioare.
Patria n-are cuvīnt,
doar ochii trişti.
Moare iubirea īn
iubirea ce ucide.
Patria e pīine
flămīndă,
O pierzi din mīini
şi nu te saturi;
Vis şi coşmar
şi speranţă martiră;
Se caută pe sine
oarbă.
Patria e mormīnt
deschis, e mormīnt.
O viaţă
pentru ea e o credinţă tare.
O lacrimă
īneacă lacrima destinului ucis.
O lacrimă şi
libertatea s-a născut.
Patria ta mică,
mică, mică
divină īn nemurire
ca lacrima.
Şi versurile curg
īn ritmuri albastre.
Dintre ramurile lor
figuri verzi
se deschid, - ca
frunzele īn portocali.
Din creanga versurilor
picură figuri
ca frunzele de
măslini īn seara ionică.
Mi-am umplut gura cu
vīntul Mării Ionice
şi simt īn
dinţi granulele de iod.
Privesc cum se
spulberă mirajele īn pietre
Şi sīnt tot
Fărīme de lumini
şi culori.
Mic, cu pantaloni
scurţi,
cu picioare
desculţe şi o cămaşă de chembrică
păstrată
de bunica
Seară de
seară ieşeam aşa pe mal.
Şi printre
degetele de la picioare simţeam nisipul.
Aşteptam ore
īntregi,
pīnă cīnd dintr-o
dată, departe, prin cīmpiile nopţii
apăreau turmele
ciudate, nenumăraţii
cai
albi.
Tăbărau prin
nemărginitele spaţii aiurea
-
aiurea.
Fornăiau.
Cădeau pe picioare
zdrobite,
se rostogoleau gīfīind
prin genunile negre.
Peste ei zburau
ceilalţi.
Coamele
ameninţătoare măturau valuri-valuri
cīmpia
soarelui.
Nechezaturi
īnfricoşate pribegeau īn faţa lor.
Veneau, se apropiau de
mine.
Piepturile
mari şi albe
se zburleau; picioarele
dinainte spărgeau aerul
Ochii le erau īn
flăcări.
Īncă o clipă
şi copitele lor mă vor face bucăţi.
Dar iată că
hărmălaia
ca un urlet grandios se
lovea
de picioarele mele. Din
nările gigante
miliarde de
bucăţi de cristal ieşeau
pentru
ultima dată.
Ceilalţi
nechezau prin lungile
cīmpii ale nopţii.
Cu bucurie şi
teamă, ore īn şir priveam
caii
albi
tăbărīnd prin
furtună.
Īşi frīngeau
picioarele, se rostogoleau
ca să vină
cīt mai aproape
zburau, se călcau
unul pe altul
Iar acum,
oriunde-aş fi,
fantastic şi
grandios, urmez marea
Tu nu mai eşti.
N-o să ne mai
vezi,
Şi nici noi n-o
să te mai vedem, tată, niciodată.
Tu nu mai eşti
Numele tău l-a
luat această piatră.
*
Moartea ca moarte,
īntotdeauna
dureroasă,
īntotdeauna
palidă
Cu o panglică
Buchetul de amintiri de
inimă ni-l leagă.
Buchet de amintiri
şi
elegii.
*
Sīnt trist şi mi-e
dor.
Şi pe
tristeţi şi dor călcīnd
urc strada īngustă
a satului.
Īmping poarta cimitirului
mic
şi vin la mormīnt
*
Ce vorbe nespuse ai
să-mi spui?
Ce veşti mai noi
ai vrea s-asculţi?
Din mormīntul
ăsta,
tată, ce ai a-mi
da?
Īn ziua aia seacă
de gerar:
īn faţa lui Halil
Ali
şi mercenarul.
Īn spate casa-n foc
şi pară.
Mīinile tale īn
cătuşe,
bătrīn
sărman
*
Am venit să iau
ce-mi aparţine din
acest mormīnt.
Amintiri dureroase.
Mīndre suferinţi.
Să nu īmi spui:
Ce trişti sīntem,
băiete
Sărmane tată!
Eu, fără ele,
Aş fi īn
viaţă incă şi mai trist.
*
Şi cīnd o fi
să mor
nu voi nimic
afară de-un
mormīnt modest.
Aici, la malul
mării,
unde prin nopţi
stelele se
sfătuiesc cu chiparoşi.
Şi vorbe-albastre
spune şi
īmprăştie
marea dincolo.
Cuvinte pe care le
ştim,
pe care le
īnţelegem,
eu
şi cu tata
Poezii
de Fatos Arapi
(traducere din
limba albaneză de Octavian BLENCHEA)
