1.     Nights in Panciu

2.     Greek Blood

3.     The Story Postponed

4.  Satin,

5.     The end of the road, the beginning of the journey

 

                Romanian version

 

 

Nights in Panciu

 

On a collective farm in Panciu I climbed with a turkey hen

to the roof of the canteen

we looked around it was fantastic I was chortling

she was clucking, a bit frightened

she was a white turkey hen

 

we could hear voices songs loud curses from the dining hall

the long dormitories next door oozed silence

on all sides only grapevines I clutched her to my breast

she was frightened

she was like a book you open for the first time

 

I took her to the canteen I placed her in front of the singers

her shy movements were more graceful than

a ballerina’s

in her whitest tutu

I took her into the dormitories I swallowed the protests

she was whiter than the bed sheets

from the roof of the canteen we’d seen the world together

 

 

 

Greek Blood

 

Badge believed he had Greek blood in his veins

and in consequence

the whole of the world was a fishing boat and the whole of the sky

a bottle of rum

the night was balmy and Hellenic you could pass through it

in just a shirt

Badge walked the streets of Iaşi in shirt sleeves while the frost

bit fiercely

one night while music was dissipating hazily between

the two undivided rooms of his garret digs

while I was befriending a vicious runty dog

his fur half mangy

more than ugly

Badge broke the landlady’s sink with an empty bottle of Russian

vodka

the bottle had to get broken, the bottle as with the Greeks

his Greek blood drained from his body to the rotten wood of the

staircase

the cur G.G. sniffed and licked it

outside the cold was doing its utmost and not until much later

did he come to learn

it had only been through marriage, do you catch the drift? only

through marriage

anyway his short Greek life

had been wonderful

 

 

 

The Story Postponed

 

In this Part of Town a creature was born

small and white, a sweet navel

it began to live

in an Apartment House, on a Floor, in a Room

since it was just a kid it shampooed snakes

or smashed glasses because of tedium

 

the tramps in the Neighborhood adored the creature

the mascot of spume

they would toss it to the Sky in a carpet

the Sky was close to the Apartment, to the Garage and Parking Lot

 

the Building had a Superintendent but no one gave a damn

 

deep below was the Basement and the darkness

outside were the Shrubs and the Corner

everywhere were Mr. Neighbor and Mrs. Neighbor

 

Nearby was the Dragon family

they never had windowpanes in the windows of their Room

but neither does the Sky

                       

Next door lived a Secret Police Agent

at work he had a Swimming Pool guarded by a Soldier

in the Parking Lot he had a Car

 

little by little a story gets pieced together

but we won’t hear about it here

because the hours are congregating over this Part of Town

and it’s getting awfully crowded

 

 

 

Satin,

 

            … dogs keep tailing me lately,

like troubles, like clouds, like a shadow, like night.

A swarm of dogs. They don’t bite, just bare their teeth.

They leap out of a drawer, their eyes the flicker of phosphor dots

on my computer screen.

Whole packs of dogs. I feel kind of happy when they chew up

one of the T-shirts I hang out to dry, or a slipper

stolen from the hallway; I could almost

kiss their wet noses: they help me rid myself

of this rattlesnake’s den of things,

the turtle’s carapace

beneath which our brain boils to mush,

my windowless kitchen, the bulb

on the tip of my tongue,

the mice between my fingers:

how could you understand all this, satin?

 

Satin, your name burns our skin; or rather, our hide,

our tail, our claws. Your red

suffuses our dreams, commands every

second. It’s sort of a copyright,

more or less a brand name,

it corners you in the most unexpected

places.

 

Satin, you can lie on the parapet of my terrace, head slumped between your

shoulders, tons of darkness weighing down your thoughts,

knees clenched together,

and grump at us, endlessly, “Get lost!”:

the next day, likewise,

nothing but gilded night.

 

Like any town in this world, my Iaşi possesses

the usual array of places: a city hall, a train station,

three or four of them, in fact,

a police headquarters, a center, innumerable outskirts,

a McDonald’s, banks, post offices, neighborhoods,

rivers and streams, hospitals. But there’s also something else,

something every other city is deprived of

(or so I’d like to believe, anyway): it’s got you, satin,

with your hopes against the wall, but more fully alive

for that reason.

(I almost forgot; it’s got a huge cemetery, too, and several smaller ones, heaps of stones and trees, God’s plenty of priests, droves of beggars. Dirty kids who want to wipe your windshield at every stoplight, vast churning oceans of potential soccer players – and dogs, more than anything else, dogs).

 

There are spots in the city that look like the Valley of the Kings:

a valley filled with monuments of tin, bricks and spired roofs

(when seen from the right perspective)

as if towering moon vaults sucked everything upward

into groins of dust and light.

The cubic desert of human settlement throbs

shyly, guiltily, asking forgiveness for its

existence. Man’s anthills are

hard to decipher.

 

Satin, there was a time when I imagined life as permanent floating.

Such premature happiness.

I used to say time is a sort of sled run

that packs your pants with snow and your soul with fire.

Satin, it seems many others imagined

much the same thing. When I’d wake up

my mouth was blue with ink,

how about that? –

like a kid absorbed in thought, making believe,

lost between the lines, messing with his Chinese pen

until its nib splits away.

 

You know, satin, this story doesn’t need an ending. Maybe

it’s because of weakness I’m trying to find one,

a gratuitous sort of closure. Nor does it need a period or question mark

to signal its limits. But if I were to round it off,

leaving some rough edges, of course, I’d stick with the image

I can see outside my window: the apartment building from the 50s.

On one of its corners,

a drain pipe. Old, nearly black. To this pipe,

someone has attached an aerial. Very old, too,

nearly black.

What could it all mean, little satin shoe?

 

Satin, I can almost breathe your thoughts caustic with acetone and ammonia,

I feel you so close to me.

The sea salt of your sadness covers your black skin; somehow,

there’s a part of night in it, not well concealed, scarcely hidden from view.

You appear entwined around your own melancholy, satin.

Your clothes are clammy with an aversion that keeps us at a distance,

that drives us away.

You always speak low, in a soft voice; you pretty much had us fooled.

You tell us to bug off, let you be, as you lean against the trees

in the background.

I really believed you. A malcontent. A bundle of resentments.

An oracle of fiction.

“Poetry? Ah, silly things, kid stuff. My father? Love him madly.

Hate him badly.”

Satin, these gypsies in their luxury tour buses, the Gypsy Kings they

call themselves, dispense words of wisdom:

they say,

 

“Tell me,”

(they say):

                       

“tellmetellmetellme” –

and yes, they tell: they tell about love, steamy flesh, intertwined bodies,

things beyond doubt, Nnarrcissuss pretzeled in a self-embrace

that does him in.

 

Satin, your feet smell of plush – a huge blue elephant stuffed with synthetic

down,

an acrylic totem reeking of garlic sausages

and thick bandy-leg goulash,

sort of naive pleading in favor of the real McCoy, the real Mackay,

the real McKie.

 

I know this might sound rather arrogant, but I felt – no, not an impression,

not a sensation, not something I believe –

I really have the “feeling”,

a marshy, cemented, buttoned-up sentiment, a flabbergasted

conviction of mine

 

that I walk like a shadow on the sole of your foot, satin,

little red shoe,

moment,

clock tick,

nanosecond that you are.

Thing, near nothing –

that is to say,

and now I’m serious –

poem.

I’m serious.

 

This frightens me. As if it were the footprint

of greenery, of summer leaves. It’s

the sole of a green devil. Green satin, that’s what it is.

It’s mild intolerance, a sudden beating and sodden beatitude

in a single heartbeat.

As if you sang to the deaf and they heard, that’s how beautiful it is,

in contemplation.

 

About the doves on concrete parapets, as if they could be

your own wings, or illusions, disillusionments.

Gray, filthy, high-collared, resistant; satin,

clearly immaterial, it’s not possible you could fall.

 

Satin, I ask you, with shame and fear, is the sole of your foot

pink? Coral? Blush? Satin,

the soles of your feet

must

be pink; this frailty inspires me, a Bucharest

tumbling into the void above my town, so delicate is

that sole,

satin.

 

Romance, Shelley, Byron, Eminescu, and later on,

Apollinaire, Ovidiu, the Holy Apostles, Nichita,

pas de 8,

de 16, showoffs, cult objects, thingamajigs,

effigies; or

 

thorns, thistles, warm dung,

cold, new, old, riddled with many-legged bugs,

satin,

this word – oh delicate acacia flower –

soothes me.

I don’t really know why; it clings to my tongue, tingles my taste,

texture of pure

sweetness.

 

Satin,

you’re infinitely small,

so petite

and so beautiful,

endlessly beautiful;

little red satin shoe,

miniature devil whose shadow is as green as a walnut tree’s        leaves…

 

 

 

The End of the Road, the Beginning of the Journey

 

 

Without knowing the bounds, he lives beyond them.

Great green oceans of leaves blanket the sky, the earth is

a blue expanse. The wind is overpowering

in its verticality.

Where is the fir forest floating? Into what valleys does it subside?

In which lagoon of the sky will it run aground?

Schools of whalers navigate the sky. Or is it he who crosses the sky,

flies high over the ocean?

Where does the sailing ship end, where does the road begin?

Where is the end of the road, the beginning of the journey?

 

Not knowing any bounds, he seems boundless himself.

In the sky, without end, the blue whale, blue-winged,

hunts schools of whalers.

In the sky, or in the ocean of fir trees. The forest moves onward,

or the whirlwinds blow away the sky of leaves.

 

 

Poems by Radu Andriescu translated by Adam J. Sorkin with the author

 

 

 

 

 

1.     Sînge grecesc

2.     Povestea ei amînată

3.     Nopţile de la Panciu

4.     Satin

5.     Sfîrşitul drumului, începutul călătoriei

 

 

 

Sînge grecesc

 

Burs credea că are sînge grecesc în vine şi astfel

întreg pămîntul era un pescador şi întreg cerul o

sticlă de rom

şi noaptea era o noapte elenă călduroasă prin care poţi trece

în cămaşă

Burs trecea în cămaşă pe străzile Iaşului cînd gerul

era în toi

într­o noapte cînd muzica se pierdea imprecis între cele

două camere nedecomandate ale hogeagului

cînd mă împrieteneam cu un cîine vicios şi mic

cu blana pe jumătate năpîrlită

chiar urît

Burs a spart chiuveta gazdei cu o sticlă goală de votcă

rusească

sticla trebuia să se spargă sticla ca la greci

sîngele grecesc i s­a scurs din trup pe scările stricate din lemn

gege potaia l­a mirosit l­a lins

afară era un îngheţ pe cinste şi mult mai tîrziu

a aflat

că numai prin alianţă înţelegeţi numai prin alianţă

oricum viaţa lui scurtă de grec

a fost frumoasă

 

 

 

 

Povestea ei amînată

 

în Cartier s­a născut o vietate

mică albă un dulce buric

într­un Bloc la un Etaj într­o Cameră

a început să locuiască

de mică spăla şerpi cu şampon

spărgea pahare de plictiseală

 

golanii din Cartier adorau vietatea

mascota din spumă

într­un covor o aruncau spre Cer

Cerul era aproape de Bloc, de Garaj şi de Parcare

 

Blocul avea un Administrator dar cui îi păsa

 

jos de tot era Boxa şi întunericul

afară era Tufişul şi Colţul

pretutindeni erau Vecinul şi Vecina

 

alături

familia balaure n­a avut niciodată geam la Cameră

dar nici Cerul n­are geam

 

alături mai locuia un Securist la servici avea o Piscină

păzită de un Soldat în Parcare o Maşină

 

încet încet s­a înfiripat o poveste

despre care nu vom auzi aici

pentru că orele s­au strîns peste Cartier

şi e mare înghesuială

 

 

 

 

 

 

 

Nopţile de la Panciu

 

La o fermă din Panciu am urcat o curcă

pe acoperişul cantinei

am privit amîndoi în jur era fantastic rîdeam

gîlgîia puţin speriată

era o curcă albă

 

Din sală se auzeau voci cîntece şi înjurături

dormitoarele lungi musteau de linişte

de jur împrejur numai struguri strîngeam curca la piept

era speriată

era ca o carte pe care o deschizi pentru prima oară

 

Am dus­o în cameră am pus­o pe masă în faţa cîntăreţilor

gesturile timide erau mai graţioase decît

ale unei balerine

în costumul ei cel mai alb

am dus­o în dormitor am aprins luminile am înghiţit protestele

era mai albă decît aşternuturile

văzusem lumea împreună de pe acoperişul cantinei

 

 

 

Satin,

 

... se tot ţin cîinii după mine, în ultima vreme;

ca necazurile, ca norii, ca umbra; ca noaptea.

Un roi întreg de cîini. Nu muşcă, doar îşi dezvelesc dinţii.

Sar din sertar, îşi arată ochiul într­un colţ de luminofor.

Roiuri întregi. Cînd mai rod un tricou pus pe sfoară la uscat, sau

vreun şlap furat de pe hol, mai că mă bucur; mai

că­mi vine să­i pup pe trufă: mă ajută să scap

de şerpăraia asta de lucruri,

carapacea ţestoasă

sub care ne fierbe creierul,

bucătăria asta fără ferestre, becul de pe

vîrful limbii,

şoarecii dintre degete:

cum să pricepi tu toate astea, satin?

 

Satin, numele tău ne arde pielea; sau pieile,

cozile, ghieruţele. Roşul

tău ne împînzeşte visele, dar mai mult

secundele, ele

primele. E ca dreptul de copy sau copyright,

e aproape ca un nume de origine,

te urmăreşte în cele mai neaşteptate

locuri.

 

Satin, poţi zăcea pe balustradă, cu capul căzut între

umeri, cu tone de noapte pe gînduri,

cu genunchii lipiţi,

şi spune cît vrei „get lost!“, adică valea:

ziua de mîine tot

un fel de noapte spoită cu auriu va fi.

 

Ca orice tîrg din lumea asta, şi Iaşul are cîteva

locuri obligatorii: o primărie, o gară, chiar trei,

o poliţie, un centru, nenumărate margini, un

McDonald, bănci, oficii poştale, cartiere,

rîuri şi pîraie, spitale, plus,

în plus faţă de toate,

sau aşa vreau să cred, pe tine, satin,

cu speranţa pusă la zid, dar cu atît

mai vie.

(Uitam, un cimitir foarte mare, şi încă vreo două, teancuri de pietre şi copaci, evident cîini, mulţi popi, o grămadă de cerşetori. Ştergători de parbrize şi mulţi, foarte mulţi posibili fotbalişti).

 

Sînt locuri în tîrg care seamănă cu Valea Împăraţilor:

dar cu monumente de tinichea şi teracotă, acoperişe ţuguiate

(dacă le priveşti de unde trebuie)

ca şi cum luna le­ar suge în vintrele ei de praf şi lumină.

Iar deşertul cubic al oricărei aşezări omeneşti pulsează

cu stinghereală, vină, cerere de iertare

că este. Muşuroaiele oamenilor

sînt greu de descifrat.

 

Satin, era o vreme cînd îmi închipuiam viaţa ca o plutire.

Era fericire prematură.

Ziceam că timpul e un fel de derdeluş

care­ţi umple nădragii de zăpadă şi sufletul de căldură.

Se pare că mulţi şi­au imaginat

aproape aceleaşi lucruri, satin. Cînd mă trezeam,

eram numai cerneală pe la gură,

de,

ca puştiul care se tot gîndeşte, îşi închipuie

şi, pierdut printre rînduri, moşmoleşte stiloul chinezesc

pînă­i plesneşte peniţa.

 

Ştii, satin, povestea asta nu­şi caută un sfîrşit. Poate eu,

din slăbiciune, încerc să­i găsesc unul, dar

n­are nevoie de sfîrşit. Nici punct, nici semn de întrebare

la capăt. Dar dacă ar fi să o rotunjesc,

chiar aşa colţuroasă cum e ea, aş rămîne la

blocul din anii `50 care se vede pe fereastră.

Pe unul din colţuri

e un burlan. Vechi şi el, aproape negru. Iar de burlan, unul din

locatari a agăţat o antenă. Veche şi ea,

aproape neagră.

Ce să însemne asta, pantofior de satin?

 

Satin, aproape că pot mirosi acetona şi amoniacul gîndurilor tale,

aşa de aproape te simt.

Ai pielea neagră şi plină de sarea tristeţii;

cumva e şi o parte de noapte, nu prea bine ascunsă, aproape la vedere.

Eşti un covrig de durere, satin.

Hainele ţi se lipesc de greaţa asta care mă dă de­o parte, ne alungă.

Vorbeşti tot timpul molcom, aproape că m­ai păcălit.

Zici s­o ştergem cu toţii, să te lăsăm în pace, sprijinită de copacii de departe.

Chiar te­am crezut. Un ghem de nemulţumire.

Un oracol al prozei.

„Poezia? chestie pentru puşti. Tatăl? Îl iubesc la nebunie şi îl urăsc.“

Satin, ţiganii ăştia în rulote de lux, Regii ţiganilor, cum

îşi spun, au vorbe înţelepte:

zic ei:

 

„spune­mi“

(zic ei):

 

„spune­mi­spune­mi­spune­mi“ –

şi spun, spun de dragoste, de cărnuri fierbinţi, de împletituri,

de făr­de­tăgadă, de NNarrciss împleticit într­o strînsoare de sine

care­l sfîrşeşte.

 

Satin, picioarele tale miros a pluş, elefant uriaş, albastru, de puf sintetic,

totemul acela acrilic în care se prinde mirosul de mici,

gulaşul cu picioare strîmbe şi groase,

pledoaria cam naivă pentru adevăratul McCoy, Mackay, McKie.

 

Ştiu că sînt îngîmfat, dar am sentimentul – nu impresia,

nu senzaţia, nu că aşa aş crede, chiar am,

chiar am „sentimentul“,

băltit, încimentat, prins la nasture, încremeneala asta de convingere –

 

că am călcat pe talpa ta, satin,

pantofior roşu,

clipă,

clipită,

clipoceală,

chestie,

adică,

serios acum,

poem.

Serios.

 

Asta mă sperie. E călcătură ca de verdeaţă, de frunză. E

talpă de drac verde. E satin verde, asta e.

E intoleranţă molcomă, bătătură şi îmbătare laolaltă.

E ca şi cum ai cînta surzilor, atît de frumos e,

în proiect.

 

Despre guguştiucii de pe ţuguiele de beton, ca despre

propriile aripi, sau iluzii, sau deziluzii.

Cenuşii, murdari, guleraţi, rezistenţi; satin,

vădit imaterială, tu nu ai cum cădea.

 

Satin, cu ruşine şi frică întreb, talpa ta

e roz? rozalie? Satin,

talpa ta

trebuie

să fie roz, frăgezimea asta mă trezeşte, un Bucureşti care

cade în gol, peste tîrg, aşa de subţire e

talpa ta,

satin.

 

Romanţ, Shelley, Byron, Eminescu, tîrziu,

Apollinaire, Ovidiu, Sfinţii Apostoli, Nichita,

paşi de 8,

de 16, figuri, obiecte­cult, chestii,

efigii;

 

sau spini, ciulini, bălegar cald,

rece, nou, vechi, ciuruit de gîngănii cu multe lăbuţe,

satin,

cuvîntul ăsta, floare nesigură de salcîm,

mă linişteşte,

nu prea ştiu de ce, e pe limbă, e gust, e dulceaţă fină.

 

Satin,

eşti mică,

infinit de mică

şi aşa de frumoasă,

nesfîrşit de frumoasă;

pantofior roşu de satin,

drăcuşor cu umbră verde ca frunza de nuc ...

 

 

 

 

Sfîrşitul drumului, începutul călătoriei

 

Fără să fi cunoscut marginile, trăieşte dincolo de ele.

Oceane verzi de frunze acoperă cerul, pămîntul e

o­ntindere albastră. Vîntul e copleşitor

prin verticalitate.

Încotro pluteşte pădurea de brazi? Spre care văi cade?

În care lagună a cerului eşuează?

Cîrduri de baleniere trec pe cer. Sau el trece pe cer, peste ocean?

Unde se termină corabia, şi unde începe drumul?

Unde sfîrşeşte drumul, să înceapă călătoria?

 

Necunoscînd marginile, pare el însuşi nemărginit.

Pe cer, nesfîrşită, balena albastră, înaripată, vînează cîrduri de baleniere.

Pe cer, sau în oceanul de brazi. Pădurea înaintează, sau

vîrtejurile îndepărtează cerurile de frunze.

 

      Poezii de Radu Andriescu