- << RESPIRO >>

Michel Tournier

şi Radu Sergiu Ruba

Introducere

Dialog I

Dialog II

APUSELE SECOLE ÎNTRE CĂRŢI ŞI CORĂBII

de Radu Sergiu Ruba

Cuvânt înainte

la versiunea românească a romanului

VENDREDI OU LA VIE SAUVAGE

de Michel Tournier

Într-un răstimp ceva mai lung de 250 de ani, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până spre zilele noastre, au apărut şase cărţi semnificative, toate depănând povestea unui european ajuns să trăiască pe o insulă pustie din Mările Sudului. Imaginaţia unui scriitor a făcut ca protagonistul acestei aventuri să fie un englez care să poarte numele de Robinson Crusoe. Acest nume l-a scos practic din cursă pe cel al personajului real ce stă la originea întregii istorii. Timpul a lucrat însă şi împotriva lui Robinson: ultimele două romane de valoare construite în jurul aceleiaşi teme, VINERI SAU LIMBURILE PACIFICULUI şi VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ, ambele semnate de scriitorul francez contemporan Michel Tournier, îl pun într-o oarecare penumbră pe albul şi britanicul erou civilizator, proiectându-l în prim-plan pe Vineri, omul de culoare, indigenul, sălbaticul civilizabil.

Aventuri cu file şi cu vele

Întreaga istorie începe în 1704, când marinarul scoţian Alexander Selkirk, membru al unei expediţii dincolo de Ecuator, condusă de William Dampier, se ceartă cu comandantul său şi-i cere acestuia să-l debarce pe o insulă pustie din arhipelagul Juan Fernandez. Grupul celor trei insule vulcanice cunoscute sub acest nume se găseşte în Oceanul Pacific, în largul coastelor statului Chile, la circa 600 de kilometri de portul Valparaiso.

Judecând după cunoştinţele de astăzi, arhipelagul nu are pe hartă o poziţie foarte izolată, nu pare cu totul pierdut în ocean, strivit de jur-împrejur de imensitatea acestuia. Dimpotrivă, există destule temeiuri să se considere că insulele sunt aşezate în zona rutelor maritime, destul de aproape de continent pentru a putea comunica lesne cu acesta şi suficient de avansate în larg spre a-şi păstra tihna. Par a avea chiar o poziţie privilegiată în comparaţie cu Insula Paştelui, aparţinând şi ea statului Chile şi situată la aproape 4.000 de kilometri de coasta continentală.

De bună seamă însă că, pentru începutul secolului XVIII, aceste repere aveau un cu totul alt sens: faţă de Europa, bunăoară, dar şi faţă de regiunile americane mai compact colonizate, arhipelagul Juan Fernandez se găsea la capătul lumii, la marginea geografiei, deci, a cunoaşterii, la hotarele imprevizibilului.

Alexander Selkirk trebuie să fi fost însufleţit fie de un curaj nebunesc, fie de o ură oarbă la adresa lui Dampier ori de amândouă deodată ca să îndrăznească să înfrunte natura neîmblânzită a unei insule pline de capcane. Ar fi putut cădea oricând fulgerat de săgeata vreunui băştinaş invizibil ori de veninul vreunei vietăţi tulburate de prezenţa sa. Nu e mai puţin adevărat că pe scoţian putea să-l atragă spre necunoscut dorinţa sa de aventură neconvenţională, curiozitatea, lehamitea de societatea lăsată acasă, de anturajul ori de spaţiul foarte restrâns, aproape carceral de pe corabie, devenit greu suportabil pe durata unei călătorii atât de lungi.

Cert este că el a avut noroc: a trăit singur pe insulă mai bine de patru ani şi a fost salvat, din întâmplare, de o navă engleză comandată de căpitanul Rogers împreună cu care a ajuns la Londra în 1709. Trei ani mai târziu, căpitanul Rogers a publicat o descriere a peripeţiilor lui Selkirk, aşa cum i-au fost ele relatate de către acesta. Cartea - prima dintr-o lungă şi faimoasă serie pe tema supravieţuirii unui european pe o insulă exotică nelocuită - s-a bucurat de un imens ecou şi a stârnit numeroase comentarii. Se remarcă între acestea cele care aproape că alcătuiesc o nouă carte, semnate de un condei celebru al vremii, acela al eseistului şi publicistului Sir Richard Steele (1672-1729). Fireşte că o atare apariţie nu putea să-i scape cunoscutului ziarist şi pamfletar Daniel Defoe (1660-1731). Autorul, de îndată ce a început să semneze în diverse publicaţii, şi-a schimbat numele din Foe, care în engleză înseamnă duşman, în Defoe. Numai că pseudonimul acesta nu l-a prea protejat, el ajungând să fie tratat, la un moment dat, ca inamic public numărul unu. A scris în 1702, pamfletul CUM SĂ SCĂPĂM DE ERETICI?, propunând soluţiile cele mai dure la adresa disidenţilor de la linia bisericii oficiale. Cititorii înţelegeau însă limpede că, de fapt, limbajul dublu al pamfletarului era un pretext pentru a putea dezvălui atitudinea şi metodele reale practicate de autorităţi. Asta a făcut ca, până la urmă, puterea, dezmeticită şi revoltată de a fi fost atrasă în capcană, să-l condamne pe Defoe să fie legat la stâlpul infamiei pentru a fi supus oprobriului general. Cu câteva zile înaintea executării pedepsei, osânditul a scris şi a distribuit prin Londra un IMN LA STÂLPUL INFAMIEI care a avut un răsunet instantaneu. Aşa s-a facut că, în ziua urcării sale pe eşafod şi a legării la stâlpul ruşinii, cu mâinile şi picioarele prinse în obezi de fier, Defoe a observat că publicul, sosit în număr mare, acoperea întregul eşafod cu flori. Autorul a fost închis totuşi la Newgate, unde în 1704 avea să redacteze primul număr al ziarului său Review, apărut până în 1713. Cum guvernul le interzisese ziarelor să publice ştiri interne, Defoe şi-a subintitulat publicaţia Trecere în revistă (Review) a evenimentelor din Franţa şi din alte ţări. Recurgând din nou la subterfugiile limbajului dublu, el a izbutit ca, sub pretextul unor informaţii iniţial externe, să vorbească, în realitate, despre evenimente din Anglia

Din temniţă, a reuşit să-l scoată Robert Harley, membru în Camera Comunelor. Defoe a citit ca pe o revelaţie relatarea căpitanului Rogers, a aprofundat subiectul, a adăugat elemente imaginate de el, a schimbat date şi locuri şi a scris ceea ce avea să fie primul roman de succes din literatura engleză: THE LIFE AND STRANGE SURPRISING ADVENTURES OF ROBINSON CRUSOE (Viaţa şi nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe), carte aparută la Londra, la 25 aprilie 1719.

Ecoul cărţii a fost enorm şi exploziv, pe măsura subiectului. Era primul roman al lui Defoe, comparat de contemporanul autorului, eseistul Samuel Johnson, cu Don Quijote. Cei doi eroi pot fi aşezaţi uşor alături, dar numai la început de drum. Fiecare aspiră să refacă lumea din temelii, atâta doar că, în timp ce cavalerul spaniol acţionează numai pe baza viziunilor sale interioare, dorind să schimbe o lume, după el, prost întocmită, naufragiatul englez se vede constrâns să reconstruiască, pe o insulă virgină, lumea aşa cum o cunoaşte el. Nu există deosebiri de energie între Don Quijote şi Robinson, fiecare dăruindu-se integral scopului său. Ei se situează, însă, pe poziţii total opuse în privinţa înţelegerii realului: pe Don Quijote realitatea nu-l interesează, deoarece ea este, crede el, fie degenerată, fie vrăjită. Robinson însă cercetează cu atenţie de optician fiecare detaliu al noului său mediu de viaţă. Don Quijote rămâne modelul aventurii visătoare, în timp ce Robinson poate reprezenta oricând un model pentru aventură stiinţifică.

Există şi coincidenţe frapante între destinele literare ale creatorilor celor doi eroi: atât Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616) cât şi Daniel Defoe şi-au scris capodoperele, afirmându-se totodată ca romancieri, în deplină maturitate, practic, în pragul vârstei a treia. Primul volum din EL INGENIOSO HIDALGO DON QUIJOTE DE LE MANCHA a apărut în 1604, când autorul său împlinea cincizeci şi şapte de ani, cu doi mai puţin decât mai târziu Defoe la publicarea lui Robinson. Poate fi recunoscut un anume paralelism şi în creaţia celor doi autori, determinat în chip curios dar nu surprinzător, de cariera spectaculoaăa a cărţilor lor. Succesul primului volum din Don Quijote, apărut în 1604, îl determină pe Cervantes să scrie o a doua parte a romanului apărută în 1615, după ce înainte, un autor neidentificat, semnând Alonso de Avellaneda, publicase şi el o falsă continuare a peripeţiilor cavalerului relatate în primul volum. La rându-i Defoe, după ecoul lui Robinson, scrie în 1720 THE FARTHER ADVENTURES OF ROBINSON CRUSOE (Urmarea aventurilor lui Robinson Crusoe), o continuare cam artificială a volumului iniţial. În anul imediat următor, a mai publicat SERIOUS REFECTIONS DURING THE LIFE OF ROBINSON CRUSOE (Reflecţii temeinice de-a lungul vieţii lui Robinson Crusoe), o carte de meditaţii pe teme religioase şi sociale. Dacă adăugăm la acestea, detaliul deloc neglijabil că, asemenea lui Defoe, şi Cervantes a trecut printr-o închisoare spaniolă, dar şi prin teribila ocnă din Alger, paralela coincidenţelor între experienţele celor doi autori este aproape completă. Ar mai fi de evidenţiat mizeria materială prin care amândoi scriitorii au trecut. Daniel Defoe a fost însă ceva mai răsfăţat de soartă: a avut de unde să dea mai multe falimente, deci, a dus-o uneori şi ceva mai bine, dar se spune că a murit în timp ce se ascundea de un creditor. Între timp, faima romanului său depăşise graniţele Angliei. Jean-Jacques Rousseau îl rânduieşte printre lecturile de căpătâi ale micului Emile, personajul central al romanului său pedagogic cu acelaşi nume. Tot scriitorul şi gânditorul de origine elveţiană mai declara cu privire la cartea lui Defoe: "Atâta vreme cât gustul nostru nu se va strica, vom găsi plăcere în a o citi.”

Printre real şi imaginar trece Ecuatorul

Faţă de relatarea peripeţiilor marinarului Alexander Selkirk de către căpitanul Rogers, în romanul avându-l ca erou pe Robinson, apar câteva modificări importante: eroul aventurii nu mai este depus pe insulă la cererea sa, ci ajunge pe ţărm în urma unui naufragiu. Rămâne acolo nu patru ani şi câteva luni, ci mai bine de douăzeci şi opt de ani. Insula nu se găseşte în Pacific, în emisfera australă, ci la nord de Ecuator, în Atlantic, aproape de vărsarea marelui fluviu Orinocco, deci, undeva, între coastele Venezuelei, insula Trinidad şi Antilele Mici, în Marea Caraibilor. Cel mai semnificativ element de noutate introdus însă de Defoe îl reprezintă apariţia întâmplătoare pe insulă a unui tânăr indigen. El este salvat de englez din mâinile canibalilor, botezat cu numele zilei salvării sale, Vineri, educat şi "civilizat" de către Robinson în spiritul mentalităţii engleze a epocii. Asta înseamnă că, automat, tânărul de culoare devine servitorul omului alb. Nu este însă un serviciu obisnuit, expresia unei relaţii strict coloniale, ierarhizate rasial, cu toate că reflexele acesteia pot fi recunoscute mai tot timpul. Între cei doi, singuri în mijlocul oceanului, se stabileşte o legătura solida, bazată pe prietenie, dar şi pe simţământul de recunoştinţă încercat de Vineri faţă de cel care-l smulsese din ghearele morţii, ce coincideau, în cazul său, cu frigările şi incisivii mâncătorilor de oameni.

Istoria nu ne furnizează dovezi foarte sigure cu privire la eventuala antropofagie a triburilor de piei roşii din regiunea caraibiană. E drept că mai spre nord, în Mexic, aztecii se purtau extrem de crud cu prizonierii lor de război: drogat, pare-se, cu o ciupercă halucinogenă, prizonierul era suit pe o lungă scară în spirală până pe acoperişul templului. Întins aici pe o lespede rituală, un preot îi deschidea abdomenul cu un cuţit de obsidian, îşi strecura mâna în cavitate şi-i smulgea sacrificatului inima pe care, încă palpitândă, o ardea spre gloria eternă a Soarelui. Astfel credeau aztecii că asigură, dimineaţă de dimineaţă, ivirea la orizont a astrului zilei şi triumful său asupra demonilor întunericului. Această credinţă îi împingea să poarte razboaie interminabile, pentru a-şi putea împrospăta rezerva de prizonieri.

În regiunea insulară şi continentală de la gurile fluviului Orinocco, nu este cunoscut canibalismul. În insule, astăzi, indienii au dispărut în mare masură, în schimb, jungla din bazinul marelui fluviu este locuită ori străbatută de aceleaşi triburi ca acum două sute cincizeci de ani. Uriaşa deltă este populată de indienii Guaarao (oamenii apelor), locuind în case ridicate pe piloni şi avînd piroga ancorată dedesubt. Se ocupă de cărăuşie, dar nu migrează, asemenea verilor lor Maqueritare, vikingii marelui Orinocco şi ai afluenţilor săi până departe. În pirogile lor uşoare şi foarte rapide, aceştia se deplasează în flotile compacte, cunoscând mai bine ca oricine întreaga junglă şi păstrându-şi nealterată independenţa. Cum cursul de apă Casiquiare asigură surprinzător legătura dintre Orinocco şi Amazon, Maqueritare au fost văzuţi, spre uimirea generală, şi pe apele acestuia din urmă.

Dintre triburile mai sedentare, de remarcat sunt Yanomami, cu aşezările lor lipite ori nu prea îndepărtate de Orinocco, precum şi tribul Piarroa, cel mai ciudat şi mai puţin abordabil. Aceşti indieni trăiesc pe cursurile mici de apă şi se apără de intruşi prin santinele avansate şi tot felul de interpuşi. Ei nu admit să vadă sânge. În perioada ciclului menstrual, femeile se ascund, iar pe copiii îi nasc sub apă. Nu se admite ca sângele să pângărească sănătatea pământului. De aceea Piarroa nu vânează cu săgeţi, ci cu sarbacane dotate cu proiectile ascuţite, muiate în otravă currara. Este o otravă extrem de puternică obţinută prin fierberea unui amestec de elemente vegetale la care se adaugă ulterior alte ingrediente. Tăria substanţei e testată pe femeile care numai ele se ocupă de prepararea sa. Dacă în timpul fierberii, vreuna dintre femei cade ucisă de toxicitatea aburilor, înseamnă că otrava este bună. Un proiectil muiat în currara şi lansat din sarbacană frânge instantaneu zborul unei păsări sau cursa unui animal.

Vineri putea să provină din aceste triburi ori din altele înrudite cu ele. Dar nu apartenenţa sa etno-tribală are însemnătate, ci simbolul pe care apariţia lui îl poartă cu sine.

Căci povestea lui Robinson se dovedeşte a fi până la urmă un mit modern, mitul civilizaţiei europene de a putea migra şi de a se putea reconstrui pe sine oriunde în lume. În temelia acestui mit se cuprinde epopeea individualităţii, mentalitatea Occidentului purtată departe de un singur ins a cărui figură capăta relief numai în măsura în care se confruntă, într-un spaţiu bine individualizat, insular, cu o natură exotică şi virgină, dar şi cu un alter ego, un alt suflet venind dinspre civilizaţia acelei naturi.

Toate miturile moderne dezgroapă, într-un fel sau altul, securea războiului, se construiesc pe o relaţie de mare tensiune, eroul are permanentă nevoie de confirmarea sa prin adversari. Aşa se întâmplă cu Regele Arthur, cu Faust, cu Don Quijote, cu Dracula, chiar şi cu Don Juan. "Civilizaţia europeană, spune filosoful spaniol Josè Ortega y Gasset, este protagonista istoriei câtă vreme nu se naşte o alta superioară.” Spiritul acestui continent se regăseşte pretutindeni: el a trezit Asia din somnolenţă, a smuls Africa din primitivitate, a descoperit şi făurit America şi Australia, a conectat la pulsul planetei Oceania şi Antarctida, iar acum explorează Sistemul Solar pe care în viitor îl va coloniza.

Numai că un Robinson nu se putea naşte în vârtejul de cuceriri al colonizatorilor, printre pârjoluri, persecuţii, exterminări, şi asta întrucât povestea sa transferă într-un alt colţ de lume pozitivul unui anumit tip de civilizaţie, dimensiunea ei luminoasă, un mănunchi de valori profund ziditoare. El este singur, aşa cum şi eroul civilizator al vechilor mituri este unic. Un Prometeu, un Zarathustra, un Zamolxis un Quetzalcoatl le transmit oamenilor chei ale cunoaşterii şi ale credinţei care-i smulg din animalitate şi-i rânduiesc în societate. De aceea aceşti eroi sunt veneraţi ca profeţi ori ca zei. La o scară mai redusă, mult mai târziu, Robinson face acelaşi lucru, dar numai pe o insulă nelocuită şi apoi în prezenţa unui aborigen, dovadă că civilizaţia şi spiritul european nu se pot abţine să nu se extindă. Expansiunea se produce parcă de la sine. Astăzi, când Europa, identificată prea des şi prea stăruitor cu Occidentul, nu se mai poate extinde în afară, iată că decide să-şi descopere în sfârşit interioritatea mai puţin cunoscută şi începe să se dezvolte către est şi sud-est.

Totuşi, Robinson, ca mit, nu putea fi decât occidental, iar ca personaj, nu putea fi decât englez. Toate marile religii ale lumii au izvorât din Orient. Cu excepţia sistemelor politeiste comune tuturor populaţiilor vechi, Europa nu a dat o religie. Diferitele tipuri de morală sunt conţinute de obicei în structurile religioase. Europa a creat însă o morală a sa, pornind de la creştinism, dar autonomă într-o oarecare măsură faţă de acesta, morala cavalerească. Este morala onoarei, a bravurii, a fidelităţii, tenacităţii, carităţii, demnităţii, a respectului şi a sacrificiului de sine, a cultului feminităţii, a egalităţii si a ierarhiei valorilor, a individualităţii. Această morală este destul de exact localizabilă: ea nu se dezvoltă din formula orientală ortodoxă a creştinismului, ci din versiunea medievală, catolică şi occidentală a acestuia. Valorile aduse de protestantism şi ţinând de spiritul de economie, modestie, discreţie şi rigoare s-au încadrat cu uşurinţă în preceptele eticii în discuţie.

Robinson este rezultatul acestei mentalităţi şi a temperării tumultului din epoca Marilor Descoperiri Geografice. În vremea sa, oamenii trec deja oceanul pentru a se aşeza paşnic în hotarele Noii Lumi. Moravurile coloniale nu erau însă deloc roze nici în perioada secolului XVIII, dar Robinson reprezintă începutul unei schimbări de atitudine. Se va spune că el este constrâns de mediul din jur la opţiuni paşnice. Este adevărat, numai că, în evidenţă, iese şi umanismul său în relaţia cu Vineri. Din mai multe opţiuni posibile, Crusoe o alege pe cea a prieteniei ferme, chiar dacă bazată pe un raport de originală vasalitate care este şi ea o relaţie de tip cavaleresc.

Copil al Soarelui

Robinson şi insula sa s-au dovedit a fi imagini pe care conştiinţa noastră le păstrează la mare adâncime, gata să le aducă oricând la suprafaţă. Acest model de existenţă a apărut în pragul epocii moderne, atunci când omul european începea să iasă din limitările mediului său de viaţă statornicite de secole, chiar de milenii. Această insulă pustie, dar întotdeauna exotică, ne urmăreşte mereu. Sunt pline rubricile mondene ale ziarelor de întrebarea: care ar fi cele trei, cinci, şapte cărţi pe care le-aţi lua cu dumneavoastră în cazul autoexilării pe o insulă pustie? Care sunt cele trei, cinci, şapte discuri la care v-aţi opri în aceeaşi ipoteză?

Începem îndată să ne gândim la ceea ce am putea să ducem departe cu noi din ceea ce cultura şi civilizaţia noastră au produs până acum. Nu concepem să ne deplasăm nicidecum aiurea fără această civilizaţie. Simţim nevoia să ne confruntăm, chiar şi în deşert, cu cărţile, cu armoniile, cu amintirile. Astfel a procedat şi Robinson aducând cu sine toate cunoştintele vremii sale, demonstrând că transplantul de Europă oriunde în univers trebuie să se bizuie mai întâi de toate pe persistenţa memoriei.

Numeroase sunt legendele şi miturile ce s-au bucurat de atenţia unor mari scriitori care au aruncat asupra lor priviri clasice ori mai recente şi le-au rescris. Sunt extrem de puţine însă miturile moderne rescrise cu măiestrie cel puţin o dată şi reluate cu aceeaăi măiestrie, într-o viziune nouă, mai târziu. Se cunosc doar două cazuri remarcabile de asemenea reluări în mai multe rânduri, ale unui subiect paradigmatic: povestea lui Faust abordată în secolul XVI de Christopher Marlowe, iar apoi, la un nivel mult mai înalt, de către Goethe, la începutul veacului trecut, pentru ca, în secolul nostru, Thomas Mann să revină strălucit asupra temei. Al doilea caz este cel al lui Robinson pe care, după Rogers şi Defoe, l-a reluat, în două romane, scriitorul francez Michel Tournier, născut în 1924. Viziunea diferită a scriitorului francez faţă de cea a lui Defoe reiese încå din titlurile cărţilor sale: VINERI SAU LIMBURILE PACIFICULUI şi VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ. Aşadar, în centrul atenţiei, intră Vineri, nu Robinson. Cuplul celor două personaje continuă să existe, ducându-şi viaţa nu la nord de delta marelui Orinoco, ci în arhipelagul real al exilului la fel de real al lui Alexander Selkirk, într-o insulă din Juan Fernandez. Ecuatorul desparte din nou imaginarul de imaginar, câmpul de operaţiuni fictive al lui Defoe de cel ales de Tournier. Romancierul francez contemporan consideră chiar că Vineri provine din neamul Araucan al indienilor Costinos aşadar, din limburile Pacificului, prin limburi înţelegându-se în credinţa medievală un tărâm de la marginea Infernului în care ar merge sufletele copiilor nebotezaţi şi cele ale păgânilor virtuoşi.

Apărut în 1967, VINERI SAU LIMBURILE PACIFICULUI, romanul de debut al lui Michel Tournier, a fost încununat cu Premiul Academiei Franceze. Ca orice scriitor care abordează subiectul, Tournier nu s-a putut opri la acest prim titlu şi, câţiva ani mai târziu, a publicat o nouă versiune a romanului sub titlu VENDREDI OU LA VIE SAUVAGE (Vineri sau viaţa sălbatică), conceput ca o carte pentru adolescenţi şi copii. A avut în vedere această zonă de vârstă, dar, în realitate a izbutit să capteze atenţia tuturor cititorilor, întrucât, indiscutabil, cartea are profunzime şi maturitate. Tinerii o absorb probabil mult mai uşor, fiindcă ea se construieşte în jurul misterului jocului: jocul ca mijloc de adaptare la o realitate inedită, ca principiu de supravieţuire, de cunoaştere, ca o cheie a relaţiilor între oameni, ca filosofie superioară şi împăcare cu natura, jocul în sine, inconştient de consecinţe, jocul ca o capcană a destinului. Spre deosebire de VINERI SAU LIMBURILE PACIFICULUI, acest al doilea roman, Micul Vineri, cum îl numeşte cu tandreţe autorul, prezintă câteva diferenţe importante: nu mai apare aici sobrul şi sofisticatul jurnal al lui Robinson. Dupa ce insula trece prin momentul ei de cumpană, aproape de punctul de a fi distrusă în întregime, după ce Robinson întelege că de acum înainte Vineri va fi cel care va conduce jocul existenţei lor, măiestria indianului se dovedeşte mai amănunţită, iar invenţiile sale mai numeroase. Apare în plus căpriţa Anda, dar şi invazia de papagali care-i urmăresc tot timpul pe cei doi prieteni şi-i imită, obligâdu-i să-şi vorbească prin semne. Nou este şi modul în care Vineri găteşte felurile de mâncare, dar şi întrebuinţarea pe care o dă el prafului de puşcă: "Vezi, explică Vineri, puşca este felul cel mai puţin frumos de a arde pulberea. Închisă în puşcă, pulberea ţipă şi devine rea. Lăsată în libertate, ea e frumoasă şi tăcută.”

Urmărindu-l pe araucan, Robinson întelege că, în lumea acestuia, adică în limburile Pacificului, sub domnia înaltă a Soarelui, hotarele dintre lucruri sunt mai fluide, adevărurile mai elastice, contururile mai vagi: o margaretă poate să-şi ia zborul, deconspirându-şi clandestinitatea de fluture mimetic, luna poate fi simpla proiecţie mărită şi luminoasă a unei pietricele lucitoare din nisipul plajei.

Personaje şi imagini memorabile populează limbul Pacificului ivit din relaţia Robinson-Vineri-insula Speranţa: câinele Tenn, micuţa Anda, marele ţap Andoar, dansul nervos al zmeului printre nori, săgeţile survolând pădurea, muzica adâncă a harpei eoliene, arborii uscaţi arzând în noapte cu pâlpâiri de aur, globul verde prin văzduh a două generaţii de papagali dispărând în zare, silueta fantomatică a navei Virginia eşuată pe recifuri.

De o măreţie unică, dominând orizontul, apare năzdrăvana partidă de pescuit: "Petrecură după-amiaza la pescuit cu zmeul, aşa după cum se obişnuieşte şi astăzi în insulele arhipelagului Solomon. Sfoara lui Andoar fu legată la spatele pirogii, în timp ce o undiţă de aceeaşi lungime pornea din coada zmeului şi se termina printr-un cârlig ascuns într-un smoc de pene. Robinson vâslea încet împotriva vântului, iar departe, în spatele pirogii, smocul de pene mângâia scânteind valurile. Din când în când, câte un peşte mare se repezea la momeală, încleştându-şi fălcile asupra cârligului. Vineri şi Robinson vedeau cum marele zmeu joacă pe cer asemenea plutei undiţei când peştele a muşcat. Atunci, Robinson făcea cale întoarsă şi, vâslind în direcţia vântului, ajungea destul de repede la capătul undiţei pe care Vineri îl apuca. Pe fundul bărcii, se adunau corpurile lucitoare, rotofeie, cu solzi verzi şi coaste argintii ale peştilor care erau aproape cu toţii zărgani.” Pare că aici bolta de azur se apleacă să scoată la lumină comorile mårii. Iar în piroga lor minusculă, oamenii par şi ei o concesie de ultimă clipă a cerului şi a oceanului. Iar aşa cum stau, cu firul undiţei şi cu firul zmeului în mâini, arată că ei sunt, de fapt, axa lumii.

Sensul de căpătâi al romanului VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ este acela că, în realitate, mentalitatea europeană sau oricare alta, transplantată pe meleaguri străine sieşi şi încercând să se impună acolo, îşi atinge destul de repede limitele, iar dacă devine excesivă, ea eşuează. Revelaţiile vin din partea civilizaţiei locului, dinspre eternul Vineri. În relaţia cu Robinson, el intră ca o prelungire a sufletului locului, determinându-l până la urmă pe britanic să se adapteze şi el acestuia. Este adevărat că instituţiile şi legile pe care Robinson încearcă să le impună unei insule nelocuite, acoperite de junglă, au un aer spectral, par capodopera însăşi a inutilităţii. Înså Robinson numai asta ştie să facå şi, dacă nu ar recurge la acest efort, alături de cel de cultivare a pamântului, îmblânzire a animalelor, ridicare de construcţii, el ar risca să se abrutizeze. De fapt, el chiar lunecă pe această pantă coborâtoare, preferând o vreme să vegeteze cufundat în mlaştină. Instinctul său de european îl împinge fie către activitatea ritmicå, fie către dispariţia sa ca om.

În mediul såu din Pacific, Vineri nu se află în aceastå primejdie. El nu se teme de muncă, atâta doar că se apucă numai de isprăvi care îi fac plăcere. Nu suferå de mania europeană a aflårii în treabă cu orice preţ. Pe araucan vieţuirea în mediul său natural nu-l constrânge la un efort continuu, civilizaţia sa se găseşte încă foarte aproape de Mama Natură. Indianul se serveşte de energiile şi darurile ei spre a făuri produse ingenioase ori pentru a dispărea de bunăvoie în sânul ei, a se şterge din peisaj, devenind una cu acesta

Despre raporturile dintre civilizaţii şi dintre popoare, între care unele se cred superioare celorlalte, generalul francez Galliéni, cuceritor al Africii pentru ţara sa, declara: "Popoarele africane nu sunt inferioare. Ele sunt doar diferite.” Rezultă că disfuncţiile din relaţiile între aceste civilizaţii decurg, între altele, din lipsa comunicării. Ierarhizând lumile în superioare şi inferioare, unii au crezut chiar că această comunicare este imposibilă. Nimic mai fals: în pofida tuturor discrepanţelor, ea se poate produce cu adevărat la nivelul înaltelor valori spirituale. Exploratorul francez Alain Gheerbrandt relatează că, în 1950, în Amazonia, a încercat să testeze reacţia băştinaşilor la diverse tipuri de muzică. Jazz-ul, şansoneta, marşurile militare nu au avut nici un efect. În schimb, de la primele acorduri ale lui Mozart, indienii s-au transfigurat, chiar şi femeile, până atunci reticente, au ieşit din colibe ca să facă cerc în jurul cutiei cu sunete a omului alb. Şeful tribului l-a luat pe acesta deoparte: "Fiindcă şi voi aveţi o muzică sacră, i-a spus el, pot să-ţi dezvălui mistere.” Şi i-a povestit un mit teogonic pe care altfel exploratorul nu avea cum să-l culeagă.

Robinson şi Vineri învaţă enorm unul de la altul. Este vorba însă aici de un proces de durată, accelerat în cazul lor de experienţa limită a unei catastrofe, explozia care era să arunce în aer întreaga insulă. Pe măsură ce se cunosc mai bine unul pe altul, ei evoluează în direcţii diferite, fiecare spre lumea celuilalt. Întrucât drumul europeanului este mai scurt, el pare să se afle până la urmă în câştig. Există, spune Andrei Pleşu "o etică a lui Robinson.” Michel Tournier demonstrează strălucit că există şi o etică a lui Vineri. Tocmai aşezarea în lumină a comportamentului indianului, comportament liber, dar nu foarte conştient de sine, egal însă ca valoare cu toate celelalte practici morale, constituie revelaţia pe care ne-o propune romancierul francez. În aprilie 1994, scriitorul îmi mărturisea că în şcolile din Africa unde se deplasase pentru a discuta cu copiii despre cartea sa, aceştia nu manifestau simpatie faţă de Vineri şi nu se simţeau deloc ataşaţi de el ca de unul de al lor. În schimb, se topeau de admiraţie pentru Robinson, fiindcå, spuneau ei, "are o puşcă.”

Aşa se întâmplă întotdeauna la contactele dintre civilizaţii: apar formele fără fond, fascinaţiile înşelătoare, falsele valori, capcanele perfide. Pentru a înţelege măcar o parte din aceste aventuri prin care umanitatea, de vreo câteva secole încoace, trece în mod obişnuit, VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ rămâne o pagină de lectură de neocolit pentru cel care rămâne şi el sincer cu sine.

O carte adorabilå, luminoasă, darul unei stări de graţie. O carte a cărei tălmăcire ne-a fost mult uşurată de excelenta traducere de către Ileana Vulpescu a romanului VINERI SAU LIMBURILE PACIFICULUI, apărut pentru prima oară în româneşte la Editura Univers în 1978.

Se vor împlini, nu peste multă vreme, trei secole de când convieţuim cu povestea lui Robinson şi a lui Vineri, iar de atunci, trecerea timpului a demonstrat cu prisosinţă cå nu putem trăi fără ea. A făcut-o nu numai timpul, ci şi spaţiul, nu numai istoria, ci şi geografia. Străvechii eroi şi profeţii au izbutit, cu spiritul, să mute munţii din loc. Aşa şi duhul lui Robinson, purtându-se în felul său pe deasupra apelor, a reuşit să rânduiască insulele-n mare. Arhipelagul Juan Fernandez - 65 kilometri pătraţi, 600 de locuitori în zilele noastre - se compune din trei insule mai importante. La mijloc, se situează Santa Clara, la est Más a Tierra (Mai spre pământ, mai spre uscat), iar la vest, Más a fuera (Mai în afară, mai spre larg). Se ştie că Alexander Selkirk a trăit pe Más a Tierra, care însă a mai fost botezată şi cu numele de Robinson Crusoe. Vasăzică, personajul fictiv l-a înlocuit pe cel real, l-a dislocat, mutându-l mai spre vest, căci insulei Más a fuera i s-a mai dat şi numele, hispanizat desigur, de Alejandro Selkirk.

Iată că ficţiunea, literatura alimentându-se din realitate, se întoarce în cele din urmă asupra acesteia şi o modifică. Numai că arhipelagului cu trei insule îi mai lipseşte un personaj... şi, deoarece insula din povestea noastra se cheamă Speranţa, fie-ne şi nouå îngåduită tot speranţa că, într-o bună zi, un guvern, un parlament, o academie, din Chile sau din Cer, va dubla numele insulei Santa Clara cu acela de Vineri, în spaniolă, Viernes.

ARBORELE GENEALOGIC

AL LUI MICHEL TOURNIER

(dialog cu scriitorul)

Scăpată de tunelurile zonei pariziene, maşina ziaristei de la Radio France Internationale se aşterne cu dezinvoltură la drum, în direcţia sud-vest. Într-o câmpie întretăiată nu atât de văi cât de repere eufonice, îl căutăm pe Michel Tournier, scriitorul pe care, într-un ceas de popas şi de retrospectivă, întreaga presă franceză îl privea ca pe un punct de stabilitate în peisajul atât de mişcător al formulelor romanului. Neafectate de mode şi de falsele apeluri ale urgenţelor şi aparenţelor, romanele sale aprind mereu entuziasmul criticii, săltând totodată de la sol gustul marelui public. Premiul Academiei Franceze în 1967 pentru VINERI SAU LIMBURILE PACIFICULUI, Premiul Goncourt în 1970 pentru REGELE ARINILOR, Michel Tournier aruncă în jocul literaturii şi alte titluri de romane deja clasicizate în mentalul colectiv, devenite de mult livres de poche între care: VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ, METEORII, GASPARD, MELCHIOR ŞI BALTHAZAR, PICĂTURA DE AUR, nuvele celebre precum COCOŞUL DE MUNTE, PITICUL ROŞU sau AMANŢII TACITURNI şi, desigur, un roman ca MEDIANOCHE AMOREUSE al cărui nume de o savoare ibero-mediteraneeană l-am putea transpune în mireasma noastră valaho-levantină ca MIEZ DE NOAPTE CU DRAGOSTE.

Pe autorul acestor cărţi îl căutam, aşadar, prin câmpia din vestul Parisului, numai că ziarista de la volan a uitat la birou harta regiunii. A uitat-o în focul discuţiei cu câţiva compatrioţi, căci este originară din Madagascar, iar acum, la începutul oscilaţiilor noastre prin Île-de-France, se miră de o ţară ca Franţa unde nu întâlneşti nici un om în stradă în localităţile rurale. “- Cum e la voi, în România?". "- Avem, îi spun, multă lume pe uliţi, copii, animale !". Îi vorbesc astfel, ştiind că, pe scara dintre Infern şi Paradis, România se găseşte pe undeva, pe la mijloc, trăind adevăruri comune multor neamuri şi locuri, şi de mai jos, şi de mai sus.

Aşadar, nici un om pe drum, deşi e clar că ne învârtim prin literatură. Indicatoarele vorbesc despre Chevreuse, Rambouillet, amintind de ducesele lui Balzac şi de marchiza secolului clasic care a făcut faima civilizaţiei saloanelor. Cel dintâi om pe care-l întâlnim totuşi - în dreptul unei porţi, într-o aşezare minusculă, de vreo şase case - este chiar Michel Tournier. Singur, precum personajul lui Defoe, dar şi al său, Robinson, în LIMBURILE PACIFICULUI.

Locuieşte în casa parohială. Preot nu mai există, în mărunta aşezare, de vreo treizeci şi cinci de ani. Cu o natură stenică precum Michel Tournier, discuţia prinde repede aripi, lansată energic ca întotdeauna în cazul unor subiecte ca "rătăcirile şi pustietatea", prinde înălţime conversaţia şi se îndreaptă în curând către alte ţinte.

Strănepot al lui Flaubert şi fiu al lui Thomas Mann

Radu Sergiu Ruba: - Domnule Michel Tournier, ori de câte ori aveţi prilejul, mărturisiţi, cu nedisimulată satisfacţie, că patronul dumneavoastră literar este Flaubert. Curiozitatea mea fiind mai colerică decât onorabila teamă de platitudine, mă las purtat de întrebarea: de ce tocmai Flaubert?

Michel Tournier: - Ei bine, aş putea să dau o mulţime de răspunsuri. Cu câţiva ani în urmă, bunăoară, mă găseam la Rio de Janeiro, la universitate, în faţa studenţilor de la franceză. "- Dacă ar trebui să citim, mi-au zis, o singură operă din literatura franceză, ce ne-aţi sfătui să alegem?". O întrebare cumplită, nu-i aşa, care m-a făcut să mă clatin. Mi-am revenit însă şi le-am recomandat cele trei povestiri ale lui Flaubert: UN SUFLET CURAT, IRODIADA şi LEGENDA SFÂNTULUI IULIAN OSPITALIERUL. Un răspuns uşor trucat, desigur, căci ei îmi ceruseră o singură operă, iar eu vorbeam despre trei piese. Cu o astfel de recomandare însă, mergeam la esenţă, la dubla viziune a scriitorului, prezentă alternativ de-a lungul întregii sale opere şi anume, un Flaubert în alb-negru (cu DOAMNA BOVARY, BOUVARD ŞI PECUCHÉT, EDUCAŢIA SENTIMENTALĂ şi UN SUFLET CURAT) şi un Flaubert în culori, cu SALAMMBÔ, ISPITIREA SFÂNTULUI ANTON, IRODIADA şi LEGENDA SFÂNTULUI IULIAN OSPITALIERUL. Eu sunt mai degrabă de partea culorii. Plasez foarte sus romanul SALAMMBÔ, unul dintre cele mai valoroase scrise vreodată şi care m-a influenţat considerabil. Peste tot poate fi regăsită la mine înrâurirea lui SALAMMBÔ, mai cu seamă în romanul GASPARD, MELCHIOR ŞI BALTHAZAR. Preţuiesc mii de lucruri la Flaubert: şi-a consacrat întreaga viaţă literaturii fără să-i pese de carieră, de onoruri sau de bani. În privinţa banilor, rentier fiind, nu-i revin prea multe merite în aparenţă, deşi, o anume indiferenţă a sa faţă de latura materială poate fi consemnată, de vreme ce nu a scris pentru bani, ci, dimpotrivă, a atacat subiectele cele mai anevoioase. Se ştie că era un artizan extraordinar, cel dintâi care a început să lucreze serios pe bază de documente. Nu-şi povestea viaţa. Niciodată nu s-a lăsat atras de propriile sale istorii, în concluzie a trebuit să se documenteze tot timpul. Se ştie că a înghiţit tone de cărţi de istorie pentru a scrie SALAMMBÔ, că a luat-o la propriu pe urmele Cartaginei în Tunisia, chiar în Egipt. Admir enorm la Flaubert această migală de documentarist. Ea îşi atinge culmile odată cu Zola, care se numără şi el printre maeştrii mei. Iar dacă ar fi să-mi schiţez o genealogie literară aş afirma că Flaubert îmi este străbunic, Zola bunic, iar ca tată îl am pe Thomas Mann.

R.S.Ruba: - Mare păcat iau asupră-mi, întrerupând o clipă bucuria cuvintelor care-l evocă pe străbunic. Nu pot totuşi, să nu observ că romanele dumneavoastră dizolvă într-o singură curgere cele două tendinţe din Flaubert: filmul în alb-negru şi traiectoria multicoloră, aventura curcubeului. De aici, aura exotică ce înconjoară personaje aparent obişnuite, scoţându-le din insignifianţă.

M.Tournier: - Se prea poate, mi-ar fi extrem de greu să vin cu alt tip de calificări. Pentru mine însă, cert este faptul de a încerca să obţin filonul de umor din Flaubert. El nu râde niciodată şi nici nu stârneşte vreodată râsul. Persistă însă în toate scrierile sale, un freamăt umoristic continuu, ascuns, subiacent, un fel de susur freatic. Se simte acest freamăt chiar şi în pagini din SALAMMBÔ care par a se situa la cea mai mare distanţă de orice fel de umor! Dacă, la rândul meu, n-aş avea dorinţa de a-l produce în permanenţă şi nu aş lăsa în desfăşurarea cărţilor mele această urmă de umor, acest efect de siaj, cred că n-aş putea să scriu. Mi-ar fi, de asemenea, foarte greu să citesc. Există foarte mari scriitori lipsiţi de umor: Dostoievski, Albert Camus, Marguerite Yourcenar.

R.S.Ruba: - Admirabil, între altele, este şi optimismul dumneavoastră. Se spune însă că, la acest sfârşit de mileniu, odată cu invazia mesajului electromagnetic audio, dar mai ales a celui vizual, oamenii nu mai citesc sau o fac tot mai anemic. Se scrie mult, dar se citeşte tot mai puţin.

M.Tournier: - Sincer vorbind, nu cred deloc că numărul cititorilor scade. Pentru că ne aminteam de Zola, iată cum el, acum o sută de ani, îşi uimea confraţii cu cifrele sale de vânzare. Nu se mai văzuse niciodată aşa ceva: treizeci de mii, chiar cincizeci de mii de exemplare vândute! Astăzi, aceleaşi cifre sunt foarte importante, dar faptul nu mai miră pe nimeni. Pentru a stârni, în zilele noastre o uimire de ordinul celei din vremea lui Zola, un scriitor ar trebui să vândă trei milioane de exemplare. Cred, aşadar, că oamenii citesc mai mult ca altădată. De ce? Simplu: pentru că ştiu carte, în timp ce acum o sută de ani, mare parte din populaţia Franţei era analfabetă. Apoi, oamenii sunt acum mai bogaţi. Există, ce-i drept, radioul, cinematograful, televiziunea care nu cred că erodează gustul lecturii, ci că, dimpotrivă, aduc o incitare la lectură. Nimeni nu avea altădată nici radio, nici televiziune, nici cinema. Cred unii că acei oameni, în schimb, citeau?! Absolut deloc ! E de presupus mai degrabă că, dacă le surâdea această şansă, nu făceau nimic. Îşi pironeau ochii-n focul din cămin, scuipau în cenuşă, aşteptând să meargă la culcare şi asta era tot. Nu puneau mâna pe nici o carte ! Există apoi astăzi cartea de buzunar, cartea pentru toţi. Constat, la sfârşitul fiecărui an, că, la o carte obişnuită de a mea, se vând o sută de asemenea cărţi de buzunar. Nu costă mult. În ele se pot face însemnări cu creionul, pot fi uitate în tren, în avion, oriunde, căci oricând se pot cumpăra altele. Livre de poche e un progres extraordinar.

R.S.Ruba: - Se vorbeşte însă de o armă redutabilă a contemporaneităţii îndreptată împotriva cărţii şi a lecturii: de imaginea vizuală care operează cu stimuli la nivel subliminal, care e tenace, continuă, se infiltrează pe nesimţite şi surpă fiinţa umană din interior.

M.Tournier: - Există imaginea şi există semnul. Pe de o parte, imaginea de televiziune ca atare şi imaginea sonoră, adică zgomotul, pe de altă parte, semnul, reprezentat de cuvânt şi de scriitură. Celebră a fost, după război, teoria canadianului McLuhan, cu sfârşitul GALAXIEI GUTTENBERG, o dată cu triumful imaginii care urma să ia locul semnului. E clar că omul s-a înşelat total. Privind astăzi lucrurile în faţă, se constată o criză a imaginii, nicidecum a semnului. Fiindcă, iată, bolnav e cinematograful, slabă e televiziunea. Triumful absolut al semnului constă în înlocuirea ecranului de televizor cu ecranul de ordinator pe care se citesc semne. Să încerce oricine să privească la televizor tăind sunetul ! Formula opusă e posibilă, televiziunea poate fi urmărită auditiv, căci cuvintele, limbajul îl modelează pe om. Cred, o dată cu ordinatorul, că nicicând semnul nu a fost mai puternic ca-n zilele noastre.

R.S. Ruba: - Şi totuşi, pustiitoare şi evidentă rămâne criza semnului în sfere precum poezia ! În Franţa, în alte ţări ale Vestului, prea puţină lume citeşte poezie. În Est ea a fost foarte activă. E adevărat că astăzi rolul ei a scăzut, dar în Franţa, starea publică a poeziei pare deplorabilă. Să fi dispărut ea de tot din scenă?

M.Tournier: - Poezia a suferit o criză comparabilă cu cea a muzicii. A existat, pe de altă parte, o poezie populară pusă pe muzică, ilustrată de autori precum Charles Trennet, Georges Brassens, Jacques Brell. Nu s-a scurs încă intervalul psihologic de un secol, ca să ne putem pronunţa în linişte asupra valorii sale. Cam aceasta era poezia pentru marele public. Alături de ea, persistă poezia savantă, venind dinspre Mallarmé, pe care în general, oamenii nu o citesc. Se adaugă la aceste tendinţe un fenomen surprinzător: obiceiul multora de a nu citi poezie scrisă de alţii, ci de a o scrie pe a lor. Directorul unei reviste de poezie mi-a spus odată că manuscrisele primite de la autori sunt atât de numeroase, încât, dacă fiecare din cei care expediază la redacţie un poem pe an ar cumpăra nu mai mult decât un singur număr al revistei în acelaşi an, publicaţia s-ar îmbogăţi cu siguranţă. Există, cred, o nevoie profundă de poezie în zilele noastre, dar pe care mulţi şi-o împlinesc scriindu-şi propriile versuri. Trebuie să se resimtă însă aici o insatisfacţie în privinţa necomunicării dintre autor şi public. S-ar putea da vina din nou pe Mallarmé. Oricum, eu eram pe punctul de a-l incrimina pe Paul Valéry pe care-l consider a fi cel mai mare poet francez. Asta deoarece, tot la Rio de Janeiro, aceiaşi studenţi mi-au cerut nonşalant să le dau exemplul culmii atinse de lirica franceză. Primul meu gând a fost să le citez: "Un arbuste et l’air pur font une source vive/Qui, délicieuse, arrose, de sa perte de fleurs, le jardin de loisir.” (Paul Valéry - LA FILEUSE). Este culmea preţiozităţii... M-am răzgândit însă şi le-am recitat altceva: "Dans un chemin montant, sablonneux, malaisé,/ Et de tous les côtés au soleil exposé,/ Six forts cheuvaux tiraient un coche.” (La Fontaine – LE COCHE ET LA MOUCHE). Am subliniat că niciodată nu s-a scris ceva mai bun în poezie decât în această fabulă a lui La Fontaine. Oricum, avem, pe de o parte un record de preţiozitate şi de sofisticare, pe de alta, culmea simplităţii şi a forţei. Cred că poezia ar trebui să revină la simplitatea şi la forţa sa de care ea pare să fi uitat. În nici un caz însă, nu se poate vorbi de o criză reală a literaturii. Cărţile se scriu, apar, se citesc. Există, desigur, deturnări de ordin comercial, propaganda continuă a derizoriului, a lipsei de valoare, numai că fenomene similare au bântuit toate epocile civilizaţiei omeneşti. Iar apoi, criza acestor forţe ale mediocrităţii este mult mai adânca decât criza valorilor. Ne apropiem de momentul în care nesemnificativul îşi va fi epuizat resursele, va fi inventat totul, momentul în care nu i-ar mai rămâne decât să distrugă umanitatea. În schimb, linia orizontului în lumea valorilor nu cunoaşte recul. Ea rămâne pe loc, numai în momentele de rezistenţă. Altfel, acest orizont este în expansiune. Se pot spune multe: că ar exista în Franţa, de pildă, o criză a nuvelei. Se prea poate, numai că fenomenul nu este universal, câtă vreme în spaţiul anglo-saxon se practică un adevărat cult pentru short story. Să ne gândim însă că, o dată cu ordinatorul, omul va putea să rămână din nou singur, cucerind în plus, posibilitatea de a comunica cu restul lumii. Oricum, individul nu va mai fi supus unor constrângeri colectiviste şi se va putea izola fără să sufere de claustrofobie. Ştiu că se bate monedă pe ideea crizei literaturii. Este însă o stare întreţinută artificial, un efort defetist, spre a descuraja raporturile dintre om şi visele sale.

Micul Vineri

R.S.Ruba: - Începând din 1967, aţi publicat numeroase romane şi nuvele. De care dintre cărţile dumneavoastră vă simţiţi mai ataşat sufleteşte şi, dacă se poate, de ce?

M.Tournier: - Fără îndoială, de VINERI. Sub acest nume, invoc atât romanul pentru adulţi VINERI SAU LIMBURILE PACIFICULUI, cât şi versiunea pentru tineri VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ. Este prima mea carte şi apoi, mai ales varianta pentru copii şi adolescenţi mi-a adus satisfacţii extraordinare. În 1984, bunăoară, am fost invitat la Institutul National al Tinerilor Orbi din Paris care avea pe atunci 130 de elevi interni. Se împlineau în acel an două secole de la întemeierea şcolii, prima de acest fel din întreaga lume. Conducerea şcolii voia să dea semnalul de punere în funcţiune a unei tipografii electronice în alfabetul braille. În principiu, se introduce cartea scrisă în litere obişnuite, vizuale într-un aparat de scanat conectat la un ordinator, acesta îşi culege textul şi dă comanda de tipărire în braille pentru numărul de exemplare dorit. Au decis să inaugureze această maşină ingenioasă de Crăciun, cu VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ. Invitat fiind, am asistat la întreaga operaţiune foarte rapidă de altfel şi, personal, le-am distribuit copiilor volumele în chip de cadouri. A fost, efectiv, una din culmile carierei mele de scriitor!

Un alt exemplu: cînd Estonia a început să clatine jugul sovietic, ea a dorit să se manifeste şi în plan editorial. A hotărât să publice o carte fără autorizaţia Moscovei, deci, o ediţie pirat. Pentru motive care pot fi lesne bănuite, a ales VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ. Am trăit o imensă bucurie fiind invitat la Tallinn de către Lenart Meri (care avea să devină preşedinte al micii republici nordice) la un act de piraterie, pe care însă îl înţelegeam şi care avea ca obiect romanul meu pentru cei mici.

Recent, am primit o versiune a aceleiaşi cărţi în limba arabă, dar tot o ediţie-pirat, fără contract, deci, ilegală, publicată prin grija Ministerului Învăţământului din Irak. Fiind vorba de un episod de piraterie editorială, nu-mi revine nici o centimă în urma acestei apariţii, dar ce imensă onoare pentru mine să ştiu că guvernul lui Sadam Hussein a apreciat că trebuia ca mulţi copii irakieni să poată citi cartea mea !

Apoi, acest roman se găseşte în toate şcolile din Franţa. Astăzi, tirajul său atinge trei milioane de exemplare, iar apariţiile continuă. Iată numai câteva motive pentru care MICUL VINERI rămâne cea mai îndragită carte a mea.

Destinul limbii franceze

R.S.Ruba: - Susţineţi că lumea nu citeşte mai puţin ca altădată, deşi invazia televiziunii pare atotcuprinzătoare. La fel se întîmplă, în planul relaţiilor internaţionale cu limba engleză ca mijloc de comunicare. Nu vă este teamă că, în reculul său, limba franceză ar putea antrena şi literatura?

M.Tournier: - Ei bine, limba franceză nu e ca engleza Aceasta din urmă, engleza, devine, pe zi ce trece, un wolapük internaţional, un esperanto pe care oamenii îl folosesc ca instrument de schimb. Limba franceză însă face parte integrantă dintr-o civilizaţie care mai cuprinde peisaje ca această vale a râului Chevreuse, ca Provenţa, Bretania sau Valea Loarei. Ea mai înseamnă o anume bucătărie cu vinurile şi brânzeturile sale, un anumit stil al politeţii, şi toate acestea formează un ansamblu. Franceza nu riscă nimic tocmai pentru că este legată de acest ansamblu care va fiinţa, probabil, veşnic. Cunosc străini care vin aici în fiecare an pentru că iubesc peisajul, gastronomia, ambianţa franceză La început, nu-şi băteau capul cu învăţarea limbii, mulţi dintre ei nefiind intelectuali. Până la urmă, au deprins-o fiindcă le plăcea să trăiască la noi. Franceza este mai degrabă o limbă de civilizaţie decât una de schimb.

R.S.Ruba: - Cărţile dumneavoastră sunt traduse şi apar în ritm susţinut în limba română. V-ar face plăcere să veniţi la Bucureşti cu ocazia publicării unei cărţi sau cu oricare alt pretext?

M.Tournier: - Am cunoscut bine mulţi scriitori români: pe Eugen Ionescu, Emil Cioran, dar mai ales pe Constantin Virgil Gheorghiu şi Martha Bibescu. Am lucrat împreună cu aceştia din urmă. Înainte de a răspunde la întrebarea propriu-zisă, doresc să-mi amintesc de prinţesa Bibescu ale cărei cuvinte, la un moment dat, au avut o însemnătate specială atât pentru destinul ei, cât şi pentru al meu: ea locuia într-un apartament somptuos, în unghiul ascuţit al insulei Saint-Louis. De acolo, spre stânga, se vedea Catedrala Notre-Dame, iar spre dreapta, Biserica Saint-Gervais şi, desigur, întreaga Senă. Realizam cu ea emisiuni pentru radio şi de aceea o vedeam cu regularitate. Fusese frumoasă, foarte bogată, mult omagiată, iar acum era bolnavă, singură, îmbătrânită, pe punctul de a-şi pierde vederea şi lipsită de bani. Ca să aibă din ce trăi, închiria acel fabulos apartament unor americani, pentru o bună parte din an. Nu o mai vizita aproape nimeni, iar eu dădeam mereu pe acolo. Mi-a spus într-o zi: " Ia te uită, dumneata încă mai vii să mă vezi! Eşti mereu original !". Ar mai fi multe nume de români de amintit. Prinţul Bibescu, fireşte, o mare personalitate a Parisului, un arbitru al eleganţei, de opiniile şi de gusturile căruia se ţinea întotdeauna seamă. Am citit de asemenea mulţi scriitori români, atâta cât au fost ei traduşi în limba franceză sau cât au scris ei înşişi în franceză. Şi astfel, mi-am dat seama de un lucru pe care nu-l spun din curtoazie şi care ţin neapărat să poată fi citit în ţara dumneavoastră: mi-am dat seama că nu există în lume altă ţară mai apropiată de Franţa, ca România.

Choisel, 26 aprilie 1994

MICHEL TOURNIER

ÎNTRE MITURI ŞI DOCUMENTE

(dialog cu scriitorul)

Pe Michel Tournier nu l-am mai întâlnit de şase ani. Am tradus între timp cartea sa preferată, VINERI SAU VIAŢA SĂLBATICĂ, apărută la Editura Univers în mai 1999 şi am purtat cu autorul o bogată corespondenţă. Toate acestea fiind de acum istorie, am coborât nu demult, într-o după-amiază de început de vară, împreună cu soţia, în gara terminus a Reţelei Expres Regionale ce străbate Île-de-France, de unde scriitorul ne-a luat cu maşina. Astfel am ajuns la casa lui de pe lângă Choisel, o aşezare măruntă şi verde din valea Chevreuses, la vreo 50 de km sud-vest de Paris. Tournier ne-a arătat îndată un mesteacăn tânăr. Cel vechi de 33 de ani, de când se mutase el aici, în casa parohială, a fost smuls de furtuna din zilele Crăciunului anului trecut. Aflând de la radio că în acea urgie, Michel Tournier, membru al Academiei Goncourt, a pierdut un mesteacăn, şeful unei pepiniere l-a sunat îndată ca să-i trimită un puiet. Prozatorul regretă că nu a apucat să cunoască numele acelui om ai cărui lucrători au operat cu atâta măiestrie încât, la întoarcerea stăpânului grădinii acasă, micul arbore era deja sădit.

La 75 de ani împliniţi, scriitorul e jovial, plin de umor, are un râs degajat şi exuberant despre care García Márquez ar spune că e în stare să alunge porumbeii. În asemenea împrejurări, conversaţia se leagă firesc, pornind de la reperele româneşti ale memoriei romancierului.

Ultimul musafir al Marthei Bibescu

Michel Tournier: - Când te văd pe dumneata sau când îmi parvin cărţile mele traduse la Bucureşti, îmi amintesc întotdeauna de prinţesa Martha Bibescu. Am cunoscut-o bine mai cu seamă în ultimii ei ani de viaţă. Fusese o celebritate a lumii mondene şi literare pariziene, se bucurase de notorietate internaţională înainte de 1939, dar după război lumea a uitat-o. Trăia singură într-un somptuos apartament din insula Saint-Louis, la Paris. Sărăcise şi n-ar fi putut să întreţină acel apartament dacă nu l-ar fi închiriat unor americani bogaţi pe timpul verii. Îşi pierduse vederea în mare măsură, dar se afla alături de ea o tânără femeie care o îngrijea. Ei bine, această femeie mi-a povestit că într-o zi, prinţesa i-a spus că nu are de gând să-şi facă siesta fiindcă aşteaptă o vizită. În consecinţă, s-a aşezat în fotoliu cu o carte în mână, uimindu-şi interlocutoarea care nu fixase nici o întâlnire pentru acea zi. Ba chiar la un moment dat, prinţesa a rugat-o să meargă şi să deschidă pentru că cineva a sunat. Tânăra nu auzise nici o sonerie, dar s-a dus, a deschis uşa, nu a văzut pe nimeni, iar când s-a întors a găsit-o pe Martha Bibescu în fotoliu, cu cartea deschisă în braţe, dar fără viaţă. Nu ştiu dacă întâmplarea e autentică, însă acesta e felul în care mi-a fost ea relatată de acea femeie.

M-am ocupat de editarea la Plon unde lucram pe atunci a ultimei cărţi a Marthei Bibescu, un text pe care nu a izbutit să-l termine, dar care poartă un titlu incitant: NIMFA EUROPA. Volumul avea o dedicaţie: “Abatelui Munier, canonic la Notre-Dame”. Numai că tocmai în această dedicaţie, a apărut une coquille - o eroare de tipar absolut savuroasă: în loc de chanoine, stătea scris chat noir , desigur, tot de la Notre-Dame.

Acest abate Munier la rândul său a fost un personaj de mare valoare, un cleric monden care cunoştea toate saloanele literare, pe membrii Academiei Franceze, întreaga lume bună. Era invitat peste tot şi apărea în nişte bocanci enormi, cu o sutană ţesută grosolan, avea o înfăţişare mai degrabă rustică. El a spus un lucru foarte frumos pe care l-am reluat în volumul meu CÉLÉBRATION, în capitolul despre Sfântul Apostol Paul: “Iisus, spunea abatele Munier, pornind de la simbolistica creştinismului auroral, Iisus este peştele, dar Sfântul Paul e scheletul peştelui”. Iar fără schelet, un peşte e o moluscă.

R.S.Ruba: - Referindu-se la acelaşi raport dintre Iisus şi Sf. Paul, Cioran, vizând alte ţinte, a spus un alt lucru: că apostolul e nici mai mult, nici mai puţin decât “un agent electoral”.

M. Tournier: - Cioran, pe care eu îl iubesc foarte mult, a spus ceva şi mai grozav: “Dacă e cineva care-i datorează totul lui Johann Sebastian Bach, acela e Însuşi Dumnezeu!”

Unde se află cerul îngerilor?

R.S.Ruba: - Apostolul Paul reprezintă o creaţie a Spiritului Sfânt, rezultatul acţiunii acestuia după pogorîrea sa asupra Pământului. Aţi scris un roman în care vă preocupă dramatic problematica Sfântului Spirit, dar care carte poartă numele de METEORII.

M.Tournier: - Titlul acestei cărţi a fost ratat. Ea se chema iniţial VÂNTUL PARACLET, adică suflarea pe care au resimţit-o apostolii la Ierusalim, la 50 de zile de la Învierea lui Iisus, când Sfântul Spirit,sub chipul limbilor de foc, a pogorât asupra lor. În greacă, paracletos înseamnă mângâietor. După ce am terminat însă romanul, mi-am dat seama că nu mi-a izbutit o carte a suflării Duhului, ci că am făcut doar meteorologie. Dar în reprezentarea oamenilor, întotdeauna, cerul a fost mai degrabă unul meteorologic, nu unul divin. Întreaga pictură confundă cele două ceruri: pe cel atmosferic cu cerul lui Dumnezeu şi al îngerilor. Aceştia din urmă sunt închipuiţi ca având aripi ca şi cum ar trebui să se menţină cu ele în aer. Romanul meu însă a rămas la nivelul meteorologiei, nu am fost destul de tare ca să mă pot ridica la înălţimile Spiritului Sfânt.

Misterul magilor

R.S.Ruba: - Observ că vă preocupă evenimente produse la sfârşitul şi la începutul vieţii pământene a lui Iisus: la zece zile după Înălţare şi în primele ceasuri ale existenţei sale. De la acest moment unic pleacă romanul GASPARD, MELCHIOR ŞI BALTHAZAR. Numai că până în secolele VII-VIII, craii nu erau trei şi nici nu aveau nume. Biserica siriană credea că ei fuseseră în număr de doisprezece precum apostolii şi seminţiile lui Israel. În Evanghelia Apocrifă Armeană apar cincisprezece magi, iar tradiţia coptă consemnează 60. Deoarece creştinii asimilau magia cu vrăjitoria, iar pe magi cu Anticrist după modelul lui Simon Magul, la începutul secolului III, Tertulian i-a preschimbat pe magi în regi/crai. Iconografia a înlocuit cuşmele lor frigiene cu coroane. Abia în anul 520, la Bizanţ, un mozaic menţionează în dreptul lor trei nume, stabilizate până la urmă în Occident de Venerabilul Beda (672-735) în formule asemănătoare cu cele bizantine, adică Gaspard, Melchior şi Balthazar. Ei dau şi numele romanului dumneavoastră care vorbeşte de fapt de patru magi. Se regăseşte aici oare o tradiţie consacrată în literele franceze de Dumas care, celor trei muschetari, li-l adaugă pe D’Artagnan?

M.Tournier: - Într-adevăr, Evanghelistul Matei, singurul care evocă episodul, nu precizează nici numărul, nici numele magilor. Tradiţia a limitat numărul lor la trei fiindcă tot atâtea au fost darurile aduse de ei la Betleem: aurul, smirna şi tămâia. Personajul suplimentar i-l datorez scriitorului german Edzard Chaper care a publicat o carte cu titlul LEGENDA CELUI DE AL PATRULEA CRAI. I-am scris, întrebându-l asupra sursei de inspiraţie, iar Chaper mi-a răspuns că a găsit legenda în folclorul rusesc. Pare-se că ruşii, vexaţi că Scriptura nu indică nici un crai din neamul lor, şi-au închipuit unul care a pornit-o spre Betleem, şi-a împărţit toate darurile pe drum şi a ajuns târziu la Ierusalim, chiar în Vinerea Mare, în ziua morţii lui Iisus şi, văzându-se cu mâinile goale în faţa Lui, I-a dăruit ce-i mai rămăsese, adică sufletul său. De altfel, în postfaţa romanului, eu menţionez folclorul rusesc ca sursă a acestei versiuni. Dar ceea ce mi se pare absolut admirabil în legenda regilor magi, este că, de la o vreme, iconografia creştină îl prezintă pe unul din ei ca fiind negru ceea ce simbolizează deschiderea creştinismului către întreaga lume. Religia evreilor în schimb e închisă. Ei sunt poporul ales şi nu au nevoie să caute străini. Nu există misionari pentru ei. Probabil cea mai frumoasă parabolă din Evanghelie vorbeşte despre omul bogat care-şi invită prietenii la masă, dar nu vine nici unul. Îi cheamă din nou prin slujitorii săi, însă fiecare găseşte o scuză, un pretext pentru a nu se prezenta. Atunci bogatul îi pune pe servitori să adune la masă sărăcimea uliţelor, pe toţi cerşetorii şi milogii. Sensul parabolei este că cei ce-l refuză sunt iudeii, iar sărmanii suntem noi.

R.S.Ruba: - Apropo de această deschidere, romanul începe printr-o frază spectaculoasă a stăpânului regatului Meroe din nordul Nubiei: “Sunt negru, dar sunt rege”.

M.Tournier: - Iar această frază mi-a fost inspirată de CÂNTAREA CÂNTĂRILOR: “Nigra sum sed formosa”.

Şocul civilizaţiilor şi al fraternităţii

R.S.Ruba: - În toate cărţile dumneavoastră chiar şi acolo unde nu te-ai aştepta, în PICĂTURA DE AUR, de pildă, pulsează un ferment mitic. Întreaga acţiune se dezvoltă dintr-un asemenea nucleu şi este moderată şi modelată de el. De ce procedaţi astfel? Consideraţi realitatea nemitologică inferioară celei dintâi?

M.Tournier: - Procedez în felul acesta şi nu altfel pentru că tocmai aceasta este raţiunea mea de a fi. Să luăm, de exemplu, PICĂTURA DE AUR: povestesc acolo aventurile unui tânăr african care vine să caute de lucru în Franţa. Dacă nu aş nara decât atât, nu ar fi nimic interesant, nu ar prezenta nici un interes cel puţin pentru mine, deşi ar putea să aibă o oarecare importanţă documentară. Ceea ce contează pentru mine este impactul dintre o civilizaţie a scrisului şi una a imaginii. Atât evreii cât şi musulmanii condamnă imaginea, construindu-şi în schimb civilizaţia pe scris, iar arabii, din rândul cărora provine eroul meu, chiar pe caligrafie. Acest tânăr debarcă în Franţa, într-o civilizaţie a imaginii, cu fotografia, cu televiziunea, cinematograful, cu revistele ilustrate şi suferă nespus pentru că toată lumea vrea să-i reproducă chipul. De altfel, el părăsise oaza Tabella din Sahara algeriană tocmai fiindcă îi fusese răpit chipul, se lăsase fotografiat de o turistă occidentală care îi făgăduise că-i va trimite poza, dar nu se ţinuse de cuvânt. Mama lui îi şi spune la un moment dat: “N-ar fi trebuit să-ţi laşi chipul să plece!” Tânărul porneşte de fapt spre Europa pe urmele chipului său răpit. Aşadar, există pe de o parte, aventura unui african în Franţa, una printre alte câteva milioane şi asta ar putea să aibă un anume sens sociologic, iar pe de alta, şocul dintre civilizaţia imaginii şi cea a semnului, un fenomen fără de care nu m-ar fi atras scrierea cărţii.

R.S.Ruba: - Cartea sugerează că civilizaţiile imaginii sunt înşelătoare.

M.Tournier: - Întocmai, aşa cum, după păcatul originar, omul care fusese făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, îşi pierde asemănarea cu Creatorul. Rămâne doar chipul omului, dar care este unul fals, înşelător în privinţa identităţii cu Divinitatea.

R.S.Ruba: - Nu v-aţi oprit însă numai la tensiunile dintre reverberaţiile mitice ale unor civilizaţii, ci aţi construit pornind şi de la mitul unor drame interpersonale. Cea mai paradoxală dintre ele este drama gemelităţii dezvoltată în REGELE ARINILOR. V-a atras tocmai paradoxul ei?

M.Tournier: - Tema gemenilor este una fundamentală în antichitate şi în Biblie. De pildă, Iacob şi Esau care au fost rivali încă din pântecele mamei când Iacob încearcă să-l ţină de picior pe fratele său ca să nu se nască înaintea lui. Apoi, Elena şi Clitemnestra care se regăsesc în cele două tabere duşmane ce se înfruntă la Troia, iar mai târziu, la Roma, Romulus şi Remus unde primul îl ucide pe cel de al doilea. Uciderea unui frate de către celălalt în cazurile de gemelitate constituie un mit destul de frecvent tocmai din pricina paradoxului şi a aberaţiei sale: acolo unde domneşte fraternitatea, consanguinitatea cea mai profundă confundându-se aproape cu identitatea, apare şi o ostilitate extremă, distructivă care nu suportă aparenţele dublului şi caută să elimine unul din subiecţii realităţii dublate.

Dar principalul leit-motiv al romanului REGELE ARINILOR nu este gemelitatea, ci phoria, adică acţiunea de a-l purta pe altul pe braţe, în spinare, pe umeri, aşa cum un uriaş îl poartă peste râu fără s-o ştie pe Mântuitorul în chip de copil şi ajunge să capete de aceea numele de Hagios Christophoros - Sfântul Purtător de Christos.

Dorul de spaţii imaginare

R.S.Ruba: - Îmi spuneaţi acum şase ani că REGELE ARINILOR corespunde dimensiunii germanice a eului dv. Tot atunci mi-aţi dăruit o sticlă de binecuvântat Burgund roşu, precizând că el izvorăşte din ţinutul dumneavoastră de baştină. Dimensiunea germanică despre care vorbeaţi se datorează cumva unei nostalgii a migraţiilor burgunde?

M.Tournier: - Problema germanităţii în cazul meu e puţin mai complexă: părinţii mei s-au cunoscut ca studenţi la germană, la Sorbona. M-au purtat prin Germania de la naştere, pot să afirm că am trăit mereu cu un picior dincolo de Rin. Dar tatăl meu fusese rănit la faţă în 1914, în războiul cu nemţii, iar eu nu l-am cunoscut altfel decât cu acea cicatrice pe obraz. Apoi, eu nu sunt înzestrat pentru limbile străine. E adevărat că vorbesc şi scriu curent în germană, dar nu sunt propriu-zis bilingv pentru că n-aş putea să scriu texte literare în această limbă. În schimb, nu vorbesc deloc engleza, italiana, spaniola, nici un alt idiom. Părinţii mei mi-au reproşat întotdeauna că nu vorbesc corect germana. Aveam 14 ani când a izbucnit cel de al doilea război mondial şi 15 când nemţii au invadat Franţa. În timpul celor patru ani de ocupaţie, era să fiu ucis de trei ori. Aveam un văr mai mare decât mine care a căzut prizonier şi a petrecut patru ani în Germania. Corespondam cu el, dar eu nu am fost soldat, nici prizonier, eram prea tânăr pentru asta. Deci, REGELE ARINILOR nu e o carte autobiografică. Nu am călcat niciodată în Prusia Orientală înaintea apariţiei romanului, acest spaţiu fiind total inventat în text. Numai că nu l-am inventat arbitrar. Am discutat cu mulţi din cei expulzaţi din această regiune, patria lui Kant, devenită după război jumătate poloneză, jumătate sovietică. Mi-am dat seama de felul în care îşi reprezentau aceşti oameni ţara lor pierdută. Cred că multe popoare au un pământ imaginar numai al lor. Pentru americani, acesta e Far West-ul care, aşa după cum se prezintă în filme, e de fapt o legendă, departe de realitatea istorică. Pentru francezi, spaţiul imaginar a fost multă vreme Sahara. Există o întreagă literatură sahariană în franceză: MICUL PRINŢ al lui Saint-Exupéry, ATLANTIDA lui Pierre Benoit, un autor foarte popular în anii interbelici, dar uitat astăzi. Au circulat apoi tot felul de poveşti despre isprăvile Legiunii Străine în deşert sau despre părintele Charles de Foucauld, misticul Saharei, om de ştiinţă, cercetător al oazelor, dar şi călugăr misionar venerat de tuaregi, ucis în chip misterios în 1916, la Tamanrasset, în ţinutul Hoggar din extremitatea sudică a Algeriei, deci, în plin deşert.

La rândul lor, germanii aveau o mitologie a Prusiei Orientale, iar eu am integrat-o cumva în REGELE ARINILOR. După apariţia traducerii germane a romanului, un fost proprietar de terenuri din Prusia Orientală m-a invitat să-l însoţesc acolo. Am făcut-o cu plăcere şi pot să spun că nu am recunoscut mare lucru din ceea ce imaginasem. De fapt, la Kaliningrad, nu a mai rămas nimic din Königsberg, totul a fost ras de bombe şi reconstruit de ruşi se ştie prea bine cum. Anul trecut am trăit o mare bucurie când o prietenă care însoţise un grup de foşti locuitori ai acestei Prusii de Răsărit în ţinuturile lor natale, a întâlnit un cuplu în vârstă în mână cu REGELE ARINILOR şi spunând mereu: “Unsere Bibel, unsere Bibel”.

R.S.Ruba: - Şi totuşi, peisajul Balticii şi al acestui ţinut în care se găsesc astăzi cele mai mari zăcăminte de chihlimbar din lume nu cred că a fost inventat. Unde se sfârşeşte imaginarul şi unde începe documentul?

M.Tournier: - Am inserat două documente importante în roman: am ascultat cândva la radio mărturia unui supravieţuitor de la Auschwitz care ajunsese acolo la zece ani şi care descria acel infern văzut cu ochii unui copil. M-am dus la Paris la Centrul Evreiesc de Documentare şi am obţinut dactilograma acelei mărturii. Iar acest text l-am transcris - pentru că există lucruri pe care nu le poţi inventa - şi am creat pe baza lui personajul Efraim, copilul găsit ca prin minune şi adăpostit de eroul central al povestirii. Apoi, tot pe date reale se sprijină descrierea cartierului general construit de Hitler la Rastenburg, un întreg orăşel, inclusiv adăpostul său Wolfschanze.

R.S.Ruba: - Aici a fost ratat atentatul împotriva lui Hitler de la 20 iulie 1944.

M.Tournier: - În legătură cu acest atentat, s-a petrecut un eveniment cu totul neobişnuit: se ştie că Hitler a trimis la moarte mii de oameni după 20 iulie, unii având legătură cu atentatul, alţii nu. Până la urmă, Gestapo-ul a pus mâna şi pe Fabian von Schrablendorff, un magistrat modest, implicat însă în complot. Judecata mergea de obicei foarte repede: acuzatul era adus la Palatul de Justiţie din Berlin în faţa Înaltei Curţi a Poporului, sub prezidenţia unui personaj absolut ignobil, Roland Freisler care deversa tone de injurii şi de mizerii asupra acuzatului, îi pronunţa condamnarea la moarte, iar sentinţa era executată imediat în curtea Palatului. Ei bine, în ziua de 3 februarie 1945, la aşa-zisul proces al lui Schrablendorff, când Freisler tocmai se apucase să urle, se declanşează alarma aeriană. Regulamentul cerea ca în asemenea împrejurări dezbaterile să se întrerupă şi toată lumea să coboare în adăposturi, acuzatori şi acuzaţi laolaltă. O bombă cade asupra Palatului de Justiţie, Freisler este ucis, toate documentele procesului ard, dar Schrablendorff scapă nevătămat. E adus înapoi în închisoare, iar de acolo e scos de americani, trei luni mai târziu. Odată, când am fost în Germania, m-am dus şi eu să-l văd pe acest fabulos Fabian von Schrablendorff şi să-l ating ca pe nişte sfinte moaşte purtătoare de noroc. Mulţi au făcut la fel ca mine, iar omul a trăit mult: era născut în 1907 şi s-a prăpădit abia acum câţiva ani. Nu de multă vreme a murit şi văduva lui Freisler şi cu ocazia asta, a izbucnit un scandal enorm în Germania pentru că autorităţile şi-au dat seama că o viaţă întreagă, ea încasase pensia cuvenită unei văduve de magistrat ucis în exerciţiul funcţiunii.

Confruntarea cu mitul

R.S.Ruba: - Istoria de mai sus confirmă faptul că de multe ori realitatea depăşeşte ficţiunea. Dar nu mi-aţi răspuns la o întrebare: prezenţa mitului cu rol de catalizator al acţiunii în cărţile dumneavoastră se datorează cumva subestimării realităţii empirice?

M.Tournier: - Nicidecum. Realul trăirii trebuie antrenat în roman atâta vreme cât el are semnificaţie. Mitul prezintă avantajul unui concentrat de semnificaţii, în absenţa cărora el ar dispărea. Numai că relaţiile dintre mit, experienţă trăită şi literatură nu sunt deloc simple, se produc uneori întorsături uluitoare. Există mai întâi o diferenţă între personajul de roman şi personajul mitologic. Raskolnikov sau Vautrin sunt celebre personaje romaneşti şi atât, dar Don Quijote, Don Juan şi Robinson au ajuns mituri fiindcă au depăşit graniţele operelor care i-au lansat, încarnând dimensiuni fundamentale ale condiţiei umane. În general, autorii de mituri mor fără să ştie că le-au creat. Aşa s-a întâmplat cu Tirso de Molina care l-a lansat pe Don Juan în 1630, apoi personajul a fost preluat de Molière, de Mozart, de alţii. După Robinson al lui Defoe care a publicat povestirea în foileton pentru a face bani şi a produs fără să vrea primul bestseller din literatura lumii, au apărut robinsoniadele: ROBINSON ELVEŢIANUL de Rudolf Wyss, DIE INSEL DER GROSSEN MUTTER de Gerhart Hauptmann, SUZANA ŞI PACIFICUL de Giraudoux etc.

Apare însă şi situaţia în care autorul se vede nevoit să se confrunte cu mitul pe care el l-a generat. Am să mă refer la două asemenea cazuri: cel al lui Goethe care, la 25 de ani are un necaz din dragoste şi scrie SUFERINŢELE TÂNĂRULUI WERTHER. Apoi, 30-35 de ani mai târziu, când devenise deja o personalitate oficială la Weimar, consilier secret al ducelui, constată că toţi tinerii suferă din amor, băieţii se îmbracă asemenea lui Werther, iar fetele precum Lotte şi, ce e mai rău, se sinucid ca în roman. Această veritabilă epidemie culminează cu sinuciderea, împreună, în 1811, a lui Kleist şi a iubitei sale Henriette Vogel. În epocă, Goethe este acuzat ca fiind autorul moral al acestei epidemii în calitate de “apologet al sinuciderii” în cartea sa.

Al doilea caz la care vreau să mă refer este cel al lui Ulise naufragiat gol pe ţărmul Insulei Feacilor, cules de acolo de prinţesa Nausicaa, adus la curte şi înveşmântat de regele Alcinoos care dă o petrecere în cinstea lui, deşi Ulise nu-şi dăduse numele în vileag. La acea petrecere este adus şi un aed orb, Demodocos, care cântă faptele de arme ale eroului de la Troia, Ulise. Această pagină este extraordinară: aedul nu vede nimic, este complet pierdut în mit. Mesenii ascultă şi îşi reprezintă războiul troian. Regele priveşte şi e singurul care înţelege totul: îl vede pe oaspetele său naufragiat cum îşi trage mantia peste cap şi plânge, gândindu-se la ceea ce fusese el cândva şi ce ajunsese acum. Se găsea la nivelul zero al aventurii sale după ce pierduse totul: camarazi, corabie, chiar şi hainele de pe el, iar vreo speranţă de a-şi regăsi regatul, casa, familia nu se întrezărea. Avem aici cazul unui om ce nu-şi suportă propriul mit cu care ajunge să fie confruntat.

R.S.Ruba: - Cât despre apariţia aedului orb Demodocos în acea secvenţă memorabilă, cred că ea constituie confirmarea neechivocă a existenţei istorice a lui Homer care, în această scenă, se descrie pe sine: felul cum este luat de braţ, aşezat în lumină, lângă un stâlp de care atârnă lira aflată la îndemâna lui, felul cum i se pun dinainte pocalul cu vin, bucatele şi coşul cu pâine din care să mai guste când o osteni. Ei bine, numai un orb ştie să confere atâta însemnătate gestului de a i se pune la dispoziţie cele trebuitoare, în aşa fel încât, într-un loc necunoscut, să se poată folosi de ele singur, la nevoie. Aş vrea să şi citez aceste versuri orientându-mă după traducerea românească a lui Dan Sluşanschi : “Crainicul, iată-l şi el, cu alesul aed lângă dânsul,/ Cel mult slăvit cu a sa muză, ce-i dase şi bine şi răul:/ Ochii-i luase şi văzul, dar cântul cel dulce-i menise./ Pontonoos îi aduse un jilţ argintat, deîndată,/ Chiar în mijloc, la meseni, sprijinindu-l de stâlpul cel falnic,/ Iar sus, în cui, atârnatu-i-a lira cu glasu-i măiastru,/ Sus, chiar la capul aedului. Crainicul cum s-o apuce/ Îi arătă: coş cu pâine-i alături, pe masă, bucate,/ Cum şi pocalul cu vin, ca să bea când o vrea, după poftă.”

Dar să lăsăm de o parte istoria probabilă şi să revenim la mitologie: aţi scris o carte cu titlul ZBORUL VAMPIRULUI. S-ar putea confrunta aici românii cu un mit care nu prea e al lor?

M.Tournier: - ZBORUL VAMPIRULUI nu e un titlu prea fericit. E o carte ce conţine note de lectură. Abia viitoarea mea carte are ca personaj central un vampir care e o femeie, o femeie foarte slabă. Nu există nici o legătura cu România reală sau mitică şi nici cu vampirismul din jurul lui Dracula.

Choisel, 29 iunie 2000, la un veac de la naşterea lui St.-Exupéry