Tony Judt şi românismul

                                                                                    de Mona Mamulea

Pentru a citi articolul lui Tony Judt din the New York Review of Books, Nov 1, 2001, page of books în engleză mergeţi la: http://www.nybooks.com/articles/14727 Pentru a descărca o versiune pdf a articolului original apăsaţi aici:       pdf    zip

Alte articole semnate de Tony Judt şi publicate în The New York Review of Books se găsesc la: http://www.nybooks.com/authors/274

        „România liberă” din 5 noiembrie 2001[i] caută să-şi informeze publicul asupra articolului „Romania. The Bottom of the Heap”[ii], găsind de cuviinţă să aprecieze, înainte de toate, însemnătatea scrierii în discuţie, însemnătate pusă pe seama a cel puţin două calităţi: 1) Articolul lui Tony Judt este important întrucât „prezintă realităţi istorice româneşti pentru un public global” şi 2) „Articolul lui Tony Judt este important pentru că vorbeşte mult despre România”.

Despre cât sunt de reale respectivele „realităţi istorice româneşti” nu mai este necesar a ne pronunţa, articolul lui Doru Buşcu din Caţavencu[iii] asumă tocmai expunerea penibilelor inexactităţi de ordin istoric, ceea ce ne absolvă de o atare fastidioasă incursiune statistică. Fie că avem de-a face cu un demers postmodernist, unde detaliile istorice sunt tot atât de profund negociabile ca şi propria noastră identitate (drept urmare, enunţul „Iliescu este moldovean” poate să primească valoarea de adevăr pe care i-o inspiră o anume viguroasă conjunctură), fie că Mr. Judt şi-a încurcat, cu şcolărească fâstâceală, notiţele, iar acum copiază după fiţuica greşită. Cât despre cel de-al doilea element care trebuia să dea seamă de solemnitatea opiniei găzduite de celebra revistă americană, sunt încântată să descopăr că vechea noastră cunoştinţă, criteriul cantităţii, funcţionează şi altundeva decât în situaţiile legate de construirea socialismului. Mesajul ziarului „România liberă” e limpede: articolul lui Tony Judt este important pentru că vorbeşte mult despre România. Nu mult şi bine, ci, pur şi simplu, mult. (La rigoare, chiar şi o scriere care vorbeşte mult şi prost ar putea fi invocată ca fiind de o însemnătate crucială, dar să nu lunecăm către subtilităţi repudiate de spiritul pragmatic). Iată, aşadar, logoreea (aici totuna cu scriptomania) – binecuvântată a fi prezentat această domnişoară săracă şi gălbejită (şi, aş adăuga, nu tocmai onestă) care este România, la festinul niciodată invidiat îndeajuns al global-player- ilor.

În abordarea articolului lui Tony Judt, pretenţiile mele sunt considerabil mai modeste. Nu voi irosi, aşadar, argumente care să-i consacre – până una-alta – splendida adecvare sau, dimpotrivă, nevrednica sminteală. Ceea ce am în vedere acum este, în exclusivitate, priveliştea de ansamblu pe care mi-o livrează raţionamentul autorului şi background-ul teoretic de la care aceasta se revendică.

Să recapitulăm miza lui Tony Judt: a furniza un posibil răspuns pentru întrebarea „de ce România este altfel?”. Altfel – atât în raport cu Vestul, cât şi cu Estul. Ce constată autorul după ce şi-a vizitat obiectul de studiu, a întrebat istoria, cărţile şi elitele lui?

·        că, potrivit fiecărei statistici în parte, locul României este în zona cea mai de jos a tomberonului: o economie situată, în 1998, undeva între Namibia şi Paraguay; cea mai precară speranţă de viaţă din Europa centrală sau de S-E; o calitate a vieţii pe care „The Economist” o aşează cu generozitate între Libia şi Liban; etc, etc.,

·        că, în România, redresarea economiei naţionale este mai complicată ca oriunde,

·        că, peste tot, comunismul a fost un dezastru ecologic, dar, în România, mizeria lui s-a dovedit a fi cel mai greu de curăţat,

·        că fiecare societate post-comunistă a avut de-a face cu profunde dezbinări şi resentimente, dar numai în România acestea au condus la severe acte de violenţă [autorul trimite, desigur, la conflictul inter-etnic de la Tg. Mureş şi la vestitele mineriade],

·        că în orice societate post-comunistă unii dintre vechii nomenclaturişti s-au insinuat în poziţii influente, dar numai în România au făcut-o atât de masiv şi cu atâta neruşinare: votul din 2000, de pildă, i-a adus pe români în situaţia de a alege între un naţionalist fanatic („cel mai cunoscut lingău literar al lui Nicolae Ceauşescu”, care îşi folosea timpul „scriind ode întru gloria liderului său”) şi un ex-comunist care a manipulat, spre propriul său folos, o revoluţie regizată. „Există astfel de indivizi în orice ţară est-europeană, dar numai în România au reuşit atât de bine. De ce?”

„Romania is different”, insistă Tony Judt, trudind la recunoaşterea şi decriptarea „diferenţei”. Dar se consolează mult prea curând cu o privire precipitată prin secolul 20, după care se declară servit. Ceea ce-i face pe români să fie diferiţi – atât în raport cu cei din jur, cât şi în raport cu ei înşişi, cei din secolul 19 – este obsesia identităţii naţionale. Acest beteşug care îmbâcseşte până la scrinteală lumea românească e responsabil pentru xenofobia ei funciară, este capul tuturor răutăţilor şi primum movens  al tuturor strategiilor. Să-i urmărim logica: „Întrucât o bună parte a minorităţilor locuia la oraş şi se îndeletnicea cu comerţul sau cu diverse profesii, naţionaliştii au asociat românitatea cu ţărănimea. Întrucât era o strânsă legătură între limbaj, etnicitate şi religie cu privire la fiecare minoritate […], naţionaliştii au susţinut cu convingere calitatea ortodox-creştină a adevăratei românităţi. Şi întrucât achiziţia cea mai de preţ a României Mari, Transilvania, era locuită din vremuri de demult de maghiari şi români deopotrivă, naţionaliştii (şi nu numai ei) au recurs insistent la vechile origini dace”. Apoi, nu înainte de a-şi aşeza pe nas ochelarii verzi ai lui Kleist, autorul priveşte tot atât de superficial către anumite personaje interbelice (Noica, Cioran, Eliade, Nae Ionescu…), unde reuşeşte să vadă, ajutat de prestigiosul său perspectivism, nimic altceva decât fascismul lor fundamental, definitoriu.

Să recapitulăm: Tony Judt vede, în România, ceea ce este, practic, la îndemâna oricărui privitor: mizeria materială. Dar Tony Judt nu se limitează să constate. El umblă după motivele secrete ale unei atare promiscuităţi. Le identifică în cele din urmă, şi nu oriunde, ci în moştenirea naţionalistă, ale cărei prime note le situează la începutul secolului 20. Românii sunt altfel pentru că românii sunt naţionalişti. Ceea ce uită să ne spună Tony Judt este prin ce mecanisme mai mult decât esoterice reuşeşte acest naţionalim (pe care omite să-l definească, deşi orice naţionalism este contextual) să tragă sforile şi să întindă blestemul până la a nu ştiu câta generaţie.

Ceea ce nu ştie Tony Judt:

1. Naţionalismul şi preocuparea identitară nu este, în spaţiul cultural românesc, inovaţia secolului 20, ci a secolului 19. Vizitând literatura paşoptistă, va remarca uluitor de repede că datoriile intelectuale şi  ideologice către iluminismul francez s-au conjugat cu acelea către romantismul german. Or, naţionalismul, ca şi alte semnificative toposuri ale romantismului, au pătruns prin filiera germană. Ca atare, textul Rosei Waldeck, din care Tony Judt citează copios („Orizontul românesc a fost întotdeauna plin de Franţa; nu era loc în el pentru altceva, nici măcar pentru Anglia”), s-ar putea metamorfoza într-o sursă parţială, aşadar înşelătoare.

2. Naţionalismul nu este o ideologie de invenţie românească, deci cu atât mai puţin se poate constitui acesta într-un blazon structural al „românismului”. Altfel spus, „ingrata” diferenţă în jurul căreia Tony Judt îşi edifică teoria ar trebui căutată în altă parte. În pofida faptului că începutul de secol 20 a profeţit declinul naţionalismului (ca rezultat al individualismului, al industrializării etc.), etnicitatea şi naţionalismul nu au prea luat în calcul teoriile respective, proliferându-se cu o viteză năucitoare în întreaga lume şi după cel de-al doilea război. Începând cu anul 1991, 35 din 37 conflicte armate majore au fost conflicte etnice.[iv] Iar naţionalismul poate fi văzut şi ca o variantă a etnicităţii. Mai precis, este etnicitatea care iese din anonimat, care îşi asumă o misiune economică şi politică.

3. Este puţin probabil ca tradiţionaliştii interbelici (disputa interbelică dintre tradiţionalişti şi modernişti pare să-l fi ocolit, de asemenea, pe Tony Judt) să fi recurs la promovarea culturii ţărăneşti în virtutea unui telos atât de rudimentar, cum ar fi, de pildă, scoaterea din joc a etniilor conlocuitoare. E drept că orice etnie se defineşte prin contrast cu alte etnii. Unii dintre intelectualii interbelici (pe care nu-i putem numi naţionalişti câtă vreme Tony Judt refuză să-şi definească termenii) au „asociat românitatea cu ţărănimea” nu pentru că cei mai mulţi minoritari locuiau la oraş, ci pentru că 80 % din populaţia României era constituită din ţărănime. Dacă ne vine ideea a întreba un antropolog, vom afla că înseşi condiţiile naturale ale României o predispuneau pe aceasta din urmă agriculturii şi păstoritului. Faptul că 80% din populaţia ţării locuia la sat „nu semnifica o stare de înapoiere în raport cu civilizaţia modernă, ci pur şi simplu o adecvare a economiei la condiţiile naţionale existente”[v]. Aşa stând lucrurile, în perioada interbelică nu se putea vorbi despre români fără a ţine cont de faptul că aceştia  erau, majoritar, ţărani. Tot unii dintre intelectualii interbelici au susţinut identitatea românism – ortodoxie nu pentru a repudia frontal celelalte apartenenţe religioase, ci dintr-un motiv mult mai straniu pentru spiritul pragmatic: evoluţia pattern-ului cultural românesc este organic legată de evoluţia creştinismului ortodox. Cu alte cuvinte, românii nu au aderat la creştinism (cum s-au petrecut lucrurile în Rusia, datorită unui capriciu princiar). Între români şi creştinismul ortodox nu este o relaţie de adeziune, ci de existenţă. Românii s-au trezit ortodocşi. Cât despre problema legată de originea dacă, aceasta este atât de exsanguinată prin uz, încât e jenant să mai stăruim asupra ei. România este altfel şi pentru că numai în România (mai exact, la Iaşi), Tony Judt, care conferenţia sârguincios despre Uniunea Europeană, a putut să recolteze, printre întrebări, şi una de genul: „nu sunteţi de acord că Europa ar trebui încredinţată celor care cred în Iisus Hristos?” Şcolarul (cum s-a văzut, cam chiulangiu) în ale „românismului” a rămas, pe drept cuvânt, siderat. Însăşi retrospectiva evenimentului, la adăpostul toleranţei de peste ocean, nu aduce mai mult decât un semn de exclamare şi un cordial no comments. Dacă România insistă la porţile Europei, va trebui să renunţe, undeva în vestibul, la grosierele prejudecăţi transcendente. Ca Romania is different (că încă este different) constituie, într-adevăr, pricina tuturor neliniştilor legate de o posibilă „integrare europeană”. România este altfel, iar Tony Judt eşuează în deconspirarea acestui altfel. Este rateul tuturor celor care ignoră particularităţile culturale şi contextuale ale cazului din care şi-au făcut obiect de studiu. Care ignoră însuşi modelul cultural pe seama căruia se exersează. Nu este întâia dată când mi se confirmă faptul că opinia exterioară nu este, în mod obligatoriu, şi obiectivă. „Vălul cultural al observatorului” despre care vorbesc antropologii, lacunele documentare şi poziţia privilegiată a celor care fac cărţile îl împiedică pe cercetătorul american să vadă dincolo de ceea ce etichetează drept obsesie identitară (lucru care nu are nimic comun cu mizeria, aşa cum nu are în Norvegia, de exemplu), anume profunda criză morală, care frizează patologicul social, şi, deopotrivă, cauzele ei[vi].

    Naţionalismul s-a demonetizat, indiferent că vorbim despre acela românesc, afgan sau srilankez. A admite în condiţiile de faţă, că eşti naţionalist, echivalează cu suicidul. Textul lui Tony Judt avansează un întreg arsenal de competenţe menite să ne înveţe pe noi, românii, cât de profund fatală este obsesia identităţii naţionale, cât de dezonorantă şi de încărcată de triste consecinţe. Ceea ce îngrozeşte aici pe orice individ care s-a întâlnit cu logica este însă, cum spuneam la început, background-ul teoretic al unui astfel de demers. Tony Judt îşi rezervă dreptul de a se pronunţa asupra unor însuşiri româneşti. Pe care le consideră a fi devastator de specifice.. Ele ţin, implicit, de sufletul românesc. Tony Judt vorbeşte, aşadar, despre sufletul românesc (Volksgeist sau, în termeni saxoni, national character). Or, tocmai această idee rousseauist-herderiană este metafora care a generat înfricoşătorul naţionalism. Să înţelegem, atunci, că Tony Judt, un deconstructivist al ideologiei naţionaliste, îşi structurează argumentele pe chiar temeliile inamice? Ori, poate, demersul său nu este principial diferit de acela al compromisei ideologii naţionaliste (plus ça change, plus ça reste la même chose)?                                                                                                           A institui drept paradigmă, pentru români, obsesia identitară   sau  orice altă presupusă trăsătură culturală, mai exact a institui indiferent ce ca fiind paradigmatic pentru indiferent care societate este un demers cu presupoziţii moderniste. El reclamă existenţa unui caracter naţional, a unei naturi inalterabile şi inalienabile de la care se revendică fiecare exponent al respectivei societas, natură exprimată, în limbajul autohton, prin sufixul „itate” (germanitate, românitate, maghiaritate etc), uneori substituit cu „ism”, atunci când umblă la ideologie (germanism, românism, maghiarism ş. a.) Ce vrea să zică această construcţie modernistă? Că toţi reprezentanţii unei culturi sunt numai accidental diferiţi. Esenţa lor este una şi aceeaşi, de regulă aceea care ne place nouă să credem că este. Modus operandi este următorul: creăm profilul cel mai convenabil pentru scopurile noastre, după care îl suprapunem riguros peste „… itatea” ţintă. Astfel procedează şi Tony Judt. Mai mult, original cum îl ştim, el adaugă raţionamentului de mai sus o respectabilă fisură, pe care de altfel, am amintit-o. În condiţiile în care autorul asumă un demers modernist, atunci sentimentul identităţii nu poate sta la baza nici unei promiscuităţi. Dimpotrivă. Dacă acelaşi autor asumă un demers postmodernist, atunci cauzele promiscuităţii (şi, în genere, orice cauze) nu pot fi căutate în ceva care să ţină de un „presupus” stil cultural, Volksgeist” etc., termeni cărora, după ideile ultimelor decenii, nu le corespunde nimic pe planul existenţei reale. A căuta cauze este, de altminteri, o ocupaţie cu care orice postmodernist care se respectă ar fi stânjenit. (Dar Tony Judt, care încurcă ştrengăreşte datele obiectului său de studiu, inversează cu veselie cauza şi efectul, nu poate fi suspectat că ar nutri vreo stimă faţă de propria sa muncă.) Tony Judt trebuie, înainte de toate, să se hotărască asupra propriilor sale presupoziţii.

Naţionalismul pe care Tony Judt îl confundă cu românitatea nu este naţionalismul românilor, ci propriul său construct, târât în mijlocul târgului şi arătat cu degetul ca fiind gestionarul tuturor depravărilor locale. De ce acest construct şi nu altul? Care este mesajul său cel mai adânc, pe care România e datoare să şi-l însuşească fără alte comentarii? Sublata causa, tollitur effectus. Îndepărtaţi, aşadar, cauza mizeriei (visul României unite), şi mizeria se va spulbera ca prin farmec. Şi, de ce nu, do ut des. Renunţaţi la România unită, şi U. E. va şti să se arate generoasă.  

Un ultim aspect pe care nu are de unde să-l ştie Tony Judt. Dacă se pune problema unei alegeri pentru Romania, este posibil ca aceasta să discearnă în conformitate cu modelul pe care i-l oferă eroul său arhetipal : Aflat la o răscruce, Făt-Frumos o întreabă pe Sfânta Vineri încotro s-o apuce. Iar Sfânta Vineri (o variantă a arhetipului Spiritului, după Jung) îi răspunde : « De-o vei lua la dreapta, te vei căi. De-o vei lua la stânga, iarăşi te vei căi. »