RITMANALIZA

 

de Gaston BACHELARD

 

 

Studiile foarte complexe şi foarte variate ale lui Alberto Pinheiro dos Santos, aşa cum am putut lua cunoştinţă, se prezintă sub forma unei suite de eseuri pe care autorul le dă el însuşi ca fiind provizorii şi subiecte care pot fi revizuite.[1] Nu avem intenţia de a le da un plan de ansamblu, nici de a descrie multiplele linii de dezvoltare. Nu vrem decît să fixăm cîteva teme generale şi să examinăm ce rezonanţe pot aceste teme să determine în propria noastră teză despre duratele esenţialmente dialectice, construite pe ondulări ale ritmurilor. Pentru a fi expusă la amploarea pe care o merită, opera lui Pinheiro dos Santos ar reclama un efort remarcabil. Ea sugerează, într-o serie de domenii, experienţe care ar trebui să-i tenteze pe căutătorii de idei noi.

 

I

 

        Pinheiro dos Santos studiază fenomenologia ritmică din trei puncte de vedere: material, biologic, psihologic. Nu vom face decît să schiţăm ceea ce priveşte primele două puncte de vedere, pentru că, în această carte mică, ne interesează mai ales bazele psihologiei duratei.

        Materia se transformă în radiaţie ondulatorie, iar radiaţia se transformă în mod reciproc în materie, iată unul dintre principiile cele mai importante ale Fizicii contemporane. Această transformare, atît de uşor reversibilă, trebuie în mod natural să ducă la gîndul că, în anumite privinţe, materia şi radiaţiile sînt asemănătoare. Asta înseamnă că materia trebuie să aibă, ca şi radiaţiile, caractere ondulatorii şi ritmice. Materia nu este etalată în spaţiu, indiferentă faţă de timp; ea nu subzistă constantă, inertă, într-o durată uniformă. Ea nu mai trăieşte ca ceva care se uzează şi se dispersează. Ea nu este numai sensibilă la ritmuri; ea există, în toată puterea cuvîntului, în planul ritmului, iar timpul în care ea dezvoltă anumite manifestări delicate este un timp ondulant, timp care nu are decît un mod de a fi uniform: regularitatea frecvenţei sale. Diversele puteri substanţiale ale materiei, din momentul în care sînt studiate în detaliu, se prezintă ca frecvenţe. În particular, încă de cînd se accede la schimburile energetice detaliate dintre diverse materii chimice, se remarcă faptul că aceste schimburi se fac în mod ritmic, de către intermediarul indispensabil de radiaţii pe frecvenţe determinate. Energia apreciată în mod trivial poate să-şi piardă în aparenţă ritmurile, să-şi destindă proporţia la timp ondulant; se va prezenta atunci ca un rezultat global, ca un bilanţ în care timpul şi-a piedut el însuşi structura ondulatorie: electricitatea se plăteşte la hectowatt/oră, cărbunele la tonă. Şi totuşi, becul se aprinde şi se face căldură prin vibraţii. Formele de energie încă şi mai constante nu trebuie să ne inducă în eroare. Teoria cinetică a gazelor ne-a învăţat că un gaz închis într-un corp de pompă menţine pistonul la un nivel invariabil printr-o multitudine de şocuri neregulate. N-ar fi probabil absurd ca un acord temporal să survină între şocuri şi ca pistonul să sară sub efectul simplu al şocurilor sincronizate, fără nici o raţiune macroscopică. Dar fizicianul are încredere: legea numerelor mari îşi păstrează fenomenele; şansele unui acord temporal al şocurilor au o probabilitate neglijabilă. De o manieră absolut asemănătoare o teorie cinetică  a solidelor ne-ar arăta că figurile cele mai stabile datorează stabilitatea lor unui dezacord ritmic. Ele sînt figurile statice ale unei dezordini temporale; nimic mai mult. Casele noastre sînt construite cu o anarhie de vibraţii. Umblăm pe o anarhie de vibraţii. Ne aşezăm pe o anarhie de vibraţii. Piramidele, a căror menire este de a contempla secolele monotone, sînt cacofonii interminabile. Un magician, dirijor al materiei, care ar pune de acord ritmurile materiale, ar putea volatiliza toate pietrele. Această posibilitate a unei explozii pur temporale, datorată numai unei acţiuni sincronizante asupra timpurilor suprapuse relative ale unor elemente diferite, arată caracterul fundamental al ritmului pentru materie.

        Dacă problema este studiată la nivelul unui corpuscul particular, concluzia va fi aceeaşi. Dacă un corpuscul ar înceta să vibreze, el ar înceta să existe. De aici, este imposibil de conceput existenţa unui element al materiei fără a adăuga acestui element o frecvenţă determinată. Se poate deci spune că energia vibratorie este energia existenţei. De ce nu am avea atunci dreptul de a înscrie vibraţia pe însuşi planul timpului primitiv? Nu ezităm. Pentru noi, timpul primitiv este timpul vibrat. Materia există într-un timp vibrat şi numai într-un timp vibrat. Chiar şi în repaus, ea are energie pentru că stă pe timp vibrat. Asta ar însemna să uităm un caracter fundamental ca luarea timpului ca pe un  principiu de uniformitate. Trebuie să atribuim timpului o dualitate funciară, pentru că dualitatea, inerentă vibraţiei, este atributul său operant. Se înţelege acum că Pinheiro dos Santos nu ezită să scrie[2]: "Materia şi radiaţia nu există decît în ritm şi prin ritm." Nu este vorba aici, cum de prea multe ori s-a crezut, de o declaraţie inspirată de mistica ritmului; este cu adevărat o intuiţie nouă solid fondată pe principiile fizicii ondulatorii contemporane.

        De aici, problema iniţială nu este atît de a cerceta cum vibrează materia, cît de a cerceta cum poate vibraţia să ia aspecte materiale. Doctrina raporturilor substanţelor şi timpului se prezintă deci sub o zi metafizică întru totul nouă: nu trebuie spus că substanţa se dezvoltă şi se manifestă sub forma ritmului; nu trebuie spus că ritmul regulat apare sub formă de atribut material determinat. Aspectul material - cu pseudo-bogăţia iraţionalităţii sale - nu este decît un aspect confuz. În mod strict, aspectul material este confuzia realizată. Odată studiul chimic adresat, nu unei materii, ci unei substanţe pure, acesta va conduce mai devreme sau mai tîrziu la definirea calităţilor precise ale acestei substanţe pure drept calităţi temporale, cu alte cuvinte drept calităţi caracterizate în întregime de ritmuri. Fotochimia sugerează deja, în acest sens, substanţe cu adevărat noi în care timpul vibrat îşi lasă amprenta. Se poate prevedea că chimistul va crea în curînd substanţe, cu spaţiul-timp simetrizat şi ritmat. Altfel spus, spaţiului-timp de două ori mai uniform în folosire în era prebrogliană, metafizicianul, care vrea să fondeze instituţii în acord cu nevoile ştiinţifice actuale, îi va substitui simetro-ritmia.

        După cum se vede, realismul are nevoie de o veritabilă inversie metafizică pentru a corespunde principiilor materialismului ondulatoriu. Este un subiect asupra căruia ne propunem să revenim într-o altă lucrare în care ne vom putea baza pe probe ştiinţifice. Nu vom mai discuta ca să aflăm dacă un realism astfel inversat mai este, propriu-zis, un realism. Deocamdată nu avem decît să schiţăm bazele fizicii Ritmanalizei şi să schiţăm că această doctrină, în primul rînd biologică şi psihologică, provine dintr-o observare metafizică generală.

 

II

 

        Vom fi la fel de sumari în ceea ce priveşte eseul de biologie ondulatorie încercat de către Pinheiro dos Santos. În legătură cu un număr considerabil de fapte, luate mai cu seamă din homeopatie, autorul propune interpretarea "ondulatorie", adică explicarea acţiunii substanţiale prin substituţia, la o substanţă, a unei radiaţii particulare. Diluţia, de obicei foarte mare în homeopatie, favorizează temporalizarea vibrată a substanţei medicale. Această interpretare este plauzibilă; dar ea nu se distanţează complet de tradiţionala interpretare substanţialistă. Ar trebui, probabil, instituite experienţe de discriminare - de exemplu, veritabile interferenţe medicinale, concepute în modul vibratoriu - pentru a legitima deplin forma ondulatorie propusă de către Pinheiro dos Santos. Dar să încercăm, pur şi simplu, să caracterizăm în mod metafizic cele două puncte de vedere opuse şi complementare ale substanţei ritmului.

        Intuiţia substanţialistă obişnuită este de la bun început contrazisă, într-un fel, de existenţa homeopatiei. Într-adevăr, sub formă naivă, adică sub forma sa pură, intuiţia substanţialistă doreşte ca o substanţă să acţioneze în mod proporţional cu masa sa, cel puţin pînă la o anumită limită. Şi, de asemnea, să fie în doze mici, ale căror exces ar produce perturbaţii. Dar nu putem ajunge uşor să admitem o eficacitate a diluţiilor extreme administrate de homeopaţi. Atîta vreme cît considerăm substanţa medicală drept o realitate cantitativă, nu putem înţelege cu uşurinţă o acţiune substanţială care ar avea loc, într-un fel sau altul, în raport invers al cantităţii. Tot aşa, întotdeauna e de dorit ca, într-o igienă raţională, substanţele alimentare să fie puse sub dependenţa unui bilanţ ponderal. Corpul uman este ca un magazin de provizii în care nici un raion nu trebuie să rămînă gol. Trebuie absorbită doza cotidiană de diverse alimente care trebuie, materie pentru materie, să se regăsească în economie. Mai mult, intuiţia cantitativă trece astfel pe primul plan.

        S-ar putea întreprinde cu această ocazie o psihanaliză a sentimentului averii. Succesul facil al glumelor îndreptate împotriva homeopaţilor se corelează, fără nici o îndoială, cu preponderenţa plăcerii posesiei, în mod clar fizică, în mod clar materială, care rezultă din conştiinţa  digerării şi sporirii volumului. Tocmai împotriva acestei securităţi majore şi imediate pe care o dă bucuria de a înghiţi trebuie să reacţioneze homeopatia şi igiena ondulatorie. Aceste doctrine ale dozei mici au împotriva lor nu numai ideea de substanţă, ci mai mult, evidentul sentiment de forţă care sînt încercate la posedarea unei substanţe, la grija faţă de rezerve şi capitaluri.

        Să acceptăm deci, împotriva acestei primeri convingeri neclare, faptul homeopatic şi să vedem cum Pinheiro dos Santos îl interpretează din punct de vedere al ritmanalizei. Pentru el, asimilarea este mai puţin un schimb de substanţe decît un schimb de energie; şi cum energia nu poate să scape, în evoluţia ei detaliată, formei vibratorii Pinheiro dos Santos propune să i se introducă sistematic o radiaţie între substanţa absorbită şi substanţa asimilată. Termenul substanţă asimilată are, de altfel, puţin sens. Dacă e vorba de o simplă punere în rezervă, ca în cazul celulelor adipoase, nu are nimic de-a face cu acţiunea vitală anagenetică. Trebuie să-şi anunţe acţiunea tocmai în momentul cînd substanţa se consumă, se distruge. (Nu spunem în momentul în care substanţa se transformă, fiindcă materialismul ondulatoriu poate presupune distrugerea materiei.) Or, în regulile biologiei ondulatorii, este imposibil ca o substanţă să acţioneze într-adevăr dacă nu se temporizează sub formă vibratorie, consecutiv distrugerii sale. Pusă în rezervă, ea este blocată în spaţiul inert. Ea nu acţionează decît acolo unde este, adică asupra ei însăşi. Pentru a ieşi din ea însăşi, ar trebui să se propage, iar ea nu poate să se propage decît ondulatoriu. Acţiunea externă este în mod necesar o acţiune vibrată. De altfel, întotdeauna va fi nevoie de intervenţia unei ondulaţii pentru trezirea şi activarea unei substanţe puse în rezervă. Deci, pe cale de consecinţă, trebuie să revenim mereu la perioada de activare pentru a înţelege acţiunea unui aliment sau a unui medicament.

        Din acest punct, trebuie să apreciem acţiunile terapeutice mai degrabă de la ritm la ritm decît de la lucru la lucru. De ce fel de vibraţii avem noi nevoie în mod normal? Iată întrebarea cu adevărat vitală. Care sînt vibraţiile care se sting sau se excită? Care sînt vibraţiile de reanimare sau de moderare? Iată întrebarea terapeutică.

        Dar cum va contribui această vedere generală la explicarea faptului homeopatic? Substanţa medicală poate propaga ritmuri pentru că doza este ultradiluată. Într-adevăr, în formă masivă, substanţa ar absorbi într-o anumită măsură propriile sale ritmuri; ar intra în rezonanţă cu ea însăşi, fără a-şi îndeplini rolul de excitare exterioară ei însăşi. Ar scăpa de indispensabila distrugere, evitînd confruntarea cu neantul. S-ar recupera ea însăşi. De fapt, fizica radiaţiilor chiar arată că substanţele acţionează mai ales prin elemente superficiale şi că radiaţiilea părţilor profunde sînt absorbite de către însăşi materia radiantă. Diluţia materiei homeopatice este, deci, o condiţie a acţiunii sale vibratorii.

        Într-un mod similar se va înţelege că buchetul şi aromele au o acţiune digestivă cu atît mai eficace cu cît sînt mai delicate şi mai rare. Într-adevăr, aceste substanţe complexe şi fragile sînt uşor de descompus sau neutralizat, uşor de distrus. Or, o substanţă care se întoarce în neant prilejuieşte o radiaţie. "Unda de distrugere" va fi aici penetrantă şi activă în mod particular. Epicurismul superficial, care atribuie odorilor şi savorilor o simplă valoare apetitivă, trebuie, deci, să apară, în lumina acestor fapte, total insuficient. Plăcerea are o eficacitate mai profundă. Se poate pune întrebarea dacă o teorie activă ritmanalitică, a senzaţiei nu ar putea să vină în completarea teoriei tradiţionale, pasive, receptive. Excitaţia va fi atunci o rezonanţă care s-ar potrivi cu vibraţii specifice produse de distrugerea substanţelor particulare. Ar trebui deci transmutate toate valorile digestive. Pentru un epicurism profund, ambrozia şi alcoolurile divine sînt necesităţi primare. Aceste "tincturi" ne aduc, dozate cu prudenţă, rarele şi multiplele esenţe ale lumii vegetale. Ele sînt sursele unei homeopatii exaltante. Ar trebui deci pus la baza igienei ritmanalitice principiul: cauze mici, efecte mari; doze mici, succes mare. S-ar putea atunci fonda o artă a micro-alimentaţiei, dacă se îndrăzneşte folosirea unui termen atît de barbar, dar care sugerează o viaţă dematerializată atît de fericit! Înainte de toate, vor trebui degajate caracterele temporale ale acestei micro-alimentaţii. Cu un micro-aliment se absoarbe mai degrabă din durată şi din ritm decît din substanţă. Substanţa nu este decît prilejul unei deveniri; esenţa pură nu este decît un timp bine vibrat. Vom considera ca principiu fundamental necesitatea susţinerii ritmurilor utile şi normale, de a ajuta acordul ritmurilor personale şi al ritmurilor impuse de către natură, de a păstra simfonia hormonilor. Niciodată nu va trebui pierdut din vedere faptul că toate schimburile se fac prin intermediul ritmurilor. Rirmanaliza biologică va trebui să primească drept sarcină codificarea tuturor acestor ritmuri şi de a da totalităţii organice şi substanţiale sensul "simfonic".

 

        Dacă substanţele diluate au efecte ondulatorii caracteristice, se poate explica destul de uşor efectul direct al unor anumite ondulaţii. Aceste radiaţii particulare pot fi substitutul substanţelor particulare şi Pinheiro dos Santos propune o teorie a reversibilităţii vibraţiilor şi vitaminelor.[3] "Unii savanţi, printre care şi profesorul Centani… cred în existenţa în vitamine a sarcinilor electrice; ei le asimilează astfel pe acestea unor ioni şi explică acţiunea lor prin fenomene care ar fi, în ordinea biologică, ceea ce sînt radiaţiile în ordinea fizică. Rosenkeim şi Webster au arătat că razele ultra-violete au o acţiune asemănătoare cu aceea a vitaminei D. Razele ultra-violete furnizează fotoni de aceeaşi frecvenţă ca cei ce pot fi emişi de vitamina D care, ea însăşi, i-a absorbit din soare." De unde, s-o spunem doar în trecere, o explicaţie ritmanalitică a acţiunii medicale a unor săruri izolate. Se poate observa caracterul eminamente reversibil al radiaţiilor şi substanţelor. Se poate deci afirma că anumite substanţe chimice aduc organismului nu numai un ansamblu de calităţi specifice, ci şi un grup de ritmuri sau, cum foarte bine spune Pinheiro dos Santos, un "corp de fotoni".

        Nimic nu se opune de altfel la ceea ce o substanţă homeopatică, luînd forma vibraţiei pure, să fie reconstituită apoi sub formă de substanţă. Este aici de fapt reversibilitatea  materiei la ondulaţie şi a ondulaţiei la materie. Poate rolul micro-substanţei ar fi pur şi simplu acela de a declanşa vibraţii biologice naturale. S-ar mai explica astfel şi faptul că doza ultradiluată se conservă mai integral decît o doză masivă pentru că ea ar putea să se restituie. S-ar ajunge la un paradox: o cîtime infinit de mică bine structurată şi bine ritmată se pierde mai mai greu decît materia multă şi inertă.

 

        Exact la această teorie ritmică a activităţilor substanţiale Pinheiro dos Santos adaugă o ipoteză inversă a concreţionării unor ritmuri. Aşa este, bunăoară, curioasa ipoteză a formării ondulatorii a toxinelor: primesc oare unele celule ritmuri pe precvenţe periculoase? atunci există o "retenţie toxinică"[4] Fără formarea toxinelor care vor absorbi energia radiantă nocivă, o mică tulburare de boală ar antrena moartea. Urmează apoi o ipoteză asupra relaţiilor microbiene care ar putea să formeze baza unei bacteriologii ondulatorii şi clarifica o serie de probleme. Dar, dacă explicaţia lui Pinheiro dos Santos este coerentă şi bogată, ea nu propune totuşi experienţe specifice care ar putea tranşa între interpretarea substanţialistă şi interpretarea ondulatorie. Orişicît, este deja de o mare importanţă faptul că traducerea ondulatorie clasică devine posibilă.

        De altfel, oricare ar fi decizia laboratorului, va rămîne meritul efortului de gîndire al lui Pinheiro dos Santos de a fi arătat caracterul într-adevăr primordial al vibraţiei chiar la baza vieţii. Dacă materia inertă intră deja în compunere cu ritmurile, este evident că, prin baza sa materială, viaţa trebuie să aibă proprietăţi profund ritmice. Dar mai ales pe cale de emergenţă se introduc necesităţile ritmanalitice ale procesului vital. Pentru că viaţa este strict contemporană cu transformările materiale, pentru că ea este imposibilă fără ajutorul continuu al transformărilor materiale, fără dublul joc al asimilării şi dezasimilării, trebuie ca ea să treacă prin intermediul unei energii ondulatorii. Numai în aspectele statistice şi globale viaţa pare a urma o continuitate şi o uniformitate temporale. La nivelul transformărilor elementare care o suscită, viaţa este ondulare. În această calitate, ea depinde în mod direct de o Ritmanaliză.

        Mai mult, dacă dorim să ne amintim că materiile formate prin activitate organică sînt complexe şi fragile în mod special, vom fi determinaţi să considerăm materia vie ca fiind mai bogată în sunete, mai sensibilă la ecouri, mai generoasă în rezonanţe decît materia inertă. Toate distrugerile care o ameninţă, toate morţile parţiale care o ruinează, toată această zonă de neant activ care atentează la existenţa ei prin mii de perturbări sînt totodată şi ocazii de oscilaţie. Acest fapt se potriveşte şi asimilării: orice cucerire de structură este însoţită de o armonizare a ritmurilor multiple. Viaţa, în reuşitele ei, este însoţită de timpi bine ordonaţi; ea e făcută, în sens vertical, din momente suprapuse bine orchestrate; ea comunică cu ea însăşi, în sens orizontal, de cadenţa justă a momentelor succesive unificate într-un rol. De altfel, se va simţi mai bine aspectul ritmic al vieţii considerînd-o de la nivelul ei superior, studiind, cum o vom face chiar acum, activitatea ritmanalitică a spiritului, acest maestru al arpegiilor!

 

III

 

        Am putea repeta aici, cuvînt cu cuvînt, tot ceea ce am spus referitor la emergenţa necesarmente ondulatorie a vieţii. Într-adevăr, viaţa conştientă este o nouă emergenţă care se efectuează în aceste condiţii de raritate, de izolare, de dezlegare, foarte favorabile formelor ondulatorii. Într-un proces oarecare, cu cît energia angajată este mai mare, cu atît forma ondulatorie a schimburilor energetice este mai netă. Energia spirituală trebuie să fie deci, printre energiile vitale, cea care se află cel mai aproape de energia cuantică şi ondulatorie. Este cea pentru care cantitatea şi uniformitatea sînt cele mai excepţionale, cele mai artificiale, cele mai elaborate. Cu cît psihismul este mai sus, cu atît ondulează mai mult. În trecerea de la material la spiritual, între materie şi memorie, s-ar putea stabili un program de cercetări care ar permite înţelegerea importanţei factorului de repetare. Tot aşa cum un tratament helioterapeutic, condus de Ritmanaliză, va presupune perioade alternative de pigmentare şi de depigmentare, o pedagogie ritmanalitică va instaura dialectica sistematică a amintirii şi uitării. Nu se ştie bine că ceea ce e uitat e reînvăţat de şapte ori, spun pedagogii indulgenţi, cei buni. Totuşi, aceşti pedagogi, încrezători în reacţia naturală care va şti să apere în mod fericit spiritul de suprasarcina cunoştinţelor nonasimilabile, n-au încercat să ajute la acest nivel natura descoperind metode de uitare, metode de "depigmentare". Vacanţele nu sînt îndeajuns. Ele vin la termene prea lungi. Nu sînt încorporate în cultură, în ţesutul şcolar. Ritmul şcolar este astfel foarte dezechilibrat; el contrazice principiile fundamentale ale unei filosofii a repausului. Chiar în ora de lucru trebuie pusă oscilaţia. Se poate face matematică la metronom. Este aici un mod de a profita de oscilaţiile emergenţei spirituale.

        Dar nu vom insista prea mult asupra caracterului din ce în ce mai net ondulatoriu al diverselor emergenţe, ci vom pune mai întîi o problemă particulară care dă o măsură portativului psihologic al Ritmanalizei. Este vorba de problema raporturilor dintre Psihanaliză şi Ritmanaliză. Mai sistematic decît Psihanaliza, Ritmanaliza caută motive de dualitate pentru activitatea spirituală. Ea regăseşte distincţia tendinţelor inconştiente şi ale eforturilor conştiinţei; şi echilibrează mai bine decît Psihanaliza tendinţele către poli opuşi, dubla mişcare a psihismului.

        Într-adevăr, pentru Pinheiro dos Santos, omul poate suferi de un sclavaj cu ritmuri inconştiente şi confuze care sînt o adevărată absenţă de structură vibratorie. Dar el poate suferi mai ales de conştiinţa infidelităţii sale faţă de ritmurile spirituale înalte[5]: "Omul ştie că se poate depăşi" şi are nevoia şi gustul de a se depăşi. Sublimarea nu este un acces obscur, ea este o chemare. Arta nu este cazul cel mai rău al tendinţei sexuale. Dimpotrivă, tendinţa sexuală este deja o tendinţă estetică; ea implică în mod profund un ansamblu de tendinţe estetice. Pinheiro dos Santos sprijină Ritmanaliza sa pe filosofia creaţionistă, pe o sublimare activă a tuturor tendinţelor. Şi tocmai absenţa unei sublimări active, atractive, emergente, pozitiv creaţionistă bulversează echilibrul ambivalenţei psihanalitice şi care tulbură jocul valorilor psihice. A nu putea realiza o iubire ideală este cu siguranţă o suferinţă. A nu putea idealiza o iubire realizată este o altă suferinţă.

        Ne găsim aici în punctul cel mai delicat al doctrinei lui Pinheiro dos Santos. Să ne străduim deci să precizăm modul în care creaţionismul impune psihismului o ondulaţie afectivă. Vrea oare fiinţa vie să iasă din starea sa? Se supune ea elanului său personal? Îşi riscă ea o parte din puterea sa, din energia sa? Imediat, ea simte nevoia de a se reaşeza pe propriile achiziţii, de a găsi un suport pentru a-şi asigura elanul, aşa cum bine a observat Jean Nogué. Sau dimpotrivă, stă pe planul achiziţiilor? Imediat ritmurile monotone care caracterizează această stare, mai aproape de materie, tind să se amortizeze din ce în ce mai mult, iar reacţia creaţionistă apare ca mai necesară şi, în acelaşi timp, mai uşoară. Fără această reacţie, devenirea fiinţei vii ar cădea în apatie. Orice evoluţie creatoare, nu în rezumatul statistic care este evoluţia speciilor, ci la individ şi, mai ales, la individul tînăr, este o evoluţie în mod necesar ondulată. La individ, evoluţia este un ţesut de reuşite şi de erori. Evoluţia speciei nu ne livrează decît o sumă de succese, mai mult sau mai puţin mari, mai mult sau mai puţin speciale, în care eroarea nu este înregistrată decît sub aspecte teratologice. Din contră, funcţia individului este de a se înşela. Ca fiecare să facă asupra sieşi psihologia unei încercări creatoare, a unei tentative inovatoare; oricît de modestă ar fi această încercare, justeţea psihologiei creaţioniste ondulatorii va apărea. Eroarea nu poate fi continuă fără daune. Succesul nu poate fi continuu fără risc şi fără fragilitate. În detaliul său, evoluţia individului este ondulantă.

        Pe planul mai specific moral, Pinheiro dos Santos îşi dă seama că refularea este eliberată sau îndreptată, aşa cum indică Freud, prin metoda cathartică. Dar metoda lui Freud nu merge suficient de departe: ea uită caractere asupra cărora Ritmanaliza va supraveghea pentru a se asocia la examenul cathartic. Într-adevăr, cînd evenimentul refulat a fost adus la conştiinţa clară, se pare că, pentru doctrina psihanalitică, conştiinţa clarificată va ierta greşeala îndelung ascunsă, şi că "remuşcarea" inconştientă va fi domolită de către consimţămîntul conştient. Dar oare n-ar trebui să ne fie teamă că procesul dureros se reconstituie în inconştient? Nu este acest proces dureros, după Freud, o nelinişte dinamică, o nelinişte a devenirii mai degrabă decît o nelinişte de stare? Pentru a fi la adăpost de o repetare a nevrozei, care nu duce lipsă de interpretări, va trebui pregătit în conştient sistemul clar al iertării intime. Atunci se va putea spera că "scrupulul" nu se va mai reforma. Acest sistem de iertare sistematică şi conştientă, ridicat în faţa automatismului proastei conştiinţe, în opoziţie cu proasta predispoziţie a devenirii nocive, poate forma polul luminos al dialecticii morale. Psihanaliza - s-a făcut această remarcă de multe ori - a subestimat viaţa conştientă şi raţională a spiritului. Ea nu a văzut acţiunea constantă a spiritului care dă mereu o formă informului, o interpretare dorinţelor şi instinctelor obscure. Metoda cathartică va rămîne, bunăoară, un act medical, îndeplinit de către un practicant îndemînatic şi instruit. Este o "operaţie" care poate fi necesară în nevroze, în marile dezastre ale vieţii criminale. Morala fină are nevoie de o metodă cathartică mai frecventă, mai suplă. Ea se revendică mai clar din ritmanaliză decît din psihanaliză, dacă urmărim tentaţiile ondulante. De altfel, cînd dorim să accedem la o viaţă morală pozitivă şi să inventăm binele, şi nu numai să facem acest lucru, numai şi numai ritmanaliza ne poate îndruma. Numai ea ţine seama de dualismul moral; Pinheiro dos Santos scrie:[6] "Echilibrul ritmic al inflexibilităţii morale a blîndeţii inimii este legea iubirii şi chiar expresia ei." Într-un mod mai precis, sub numele de spirit de cuplu Ritmanaliza a scos în relief motivul fundamental al dualităţii morale. Aşa cum egoismul uman revine în cele din urmă mereu la dorinţa de a-şi apropria valori sociale, seducţia şi cucerirea celuilalt rămîn scopul egoistului. Personalitatea trăieşte atunci într-un ritm de conciliere şi de agresiune "care se mişcă de la un pol la altul al celor două atitudini opuse ale ritmului - iubire de sine/iubire faţă de celălalt"[7]. Poate în nici o altă parte ambiguitatea interpretărilor nu este mai vizibilă decît în morală: toate actele noastre morale au un scop dublu. Morala are o reacţie asupra fiinţei. Respect pentru a fi respectat. Iubesc pentru a fi iubit. Fac binele pentru a fi fericit. Comparaţia dintre mine şi celălalt este principiul fundamental al oricărei probe morale. Emoţia morală este, dintre toate, cea mai ondulantă. Morala ritmanalitică îşi propune să regleze această ondulaţie.

 

IV

 

        Am extras astfel din lungile dezvoltări ale operei lui Pinheiro dos Santos cîteva exemple ale acestei polarităţi esenţiale din viaţa spirituală care formează baza fundamentală a Ritmanalizei. Limitîndu-ne astfel, nu putem să creăm o idee despre bogăţia operei pe care o evocăm. Dar este suficient să dăm impresia că orice efort al vieţii atît de dialectice, că orice activitate spirituală este trecerea de la un nivel la un nivel mai înalt şi că orice emergenţă necesită un sprijin. Vor fi acceptate poate toate aceste polarităţi care nu sînt noi în filosofie; dar ni se va face, probabil, următoarea obiecţie: în ce anume din aceste opoziţii psihologice şi morale sînt ele calculate din perspectiva unei filosofii temporale? Nu se pare oare că durata nu are nimic de-a face cu aceste probleme şi că toate aceste opoziţii pot fi rezumate de vechiul dicton: opuşii se atrag?

        Pentru a răspunde acestor obiecţii se pot invoca două aspecte ale cazului următor: contrariile se ridică într-o ostilitate decisivă sau avem de-a face cu contrarietăţi minime. În primul caz, durata unei stări va condiţiona exact intensitatea reacţiei contrare. Se găseşte aici o observaţie pe care oamenii politici şi pedagogii au făcut-o deseori; dar această observaţie ar cîştiga dreptul de a fi extinsă asupra tuturor domeniilor vieţii. Atunci s-ar recunoaşte că orice inhibare severă determină acumulări energetice care, mai devreme sau mai tîrziu, vor trebui să reacţioneze. Durata reacţiei care succede unei coerciţii de lungă durată este ea însăşi prelungită; de unde şi instalarea unui ritm puternic şi lent în acelaşi timp.

        Fără a ne extinde discuţia asupra acestui punct care ar lăsa loc unor dezvoltări facile, vom cere criticilor noştri să binevoiască să considere exemple în care contrariile sînt mai puţin îndepărtate, mai puţin ostile decît contrariile examinate de către Pinheiro dos Santos. Va apărea atunci că între aceşti doi poli destul de învecinaţi - formă indispensabilă progresului - intervine o oscilaţie din ce în ce mai regulată care se sincronizeză din ce în ce mai bine cu ritmuri temporale precise. Este, aşadar, vorba de ambivalenţa afectivă? Să nu mai luăm valori pasionale sau dramatice decisive. Să luăm spleenuri uşoare, pline de dorinţe inconstante; să luăm, ca să zicem aşa, tentaţii care nu tentează, dispreţuri indulgente, refuzuri amabile, bucurii verbale… şi iată că timpul începe să oscileze, că toate secundele de contrazic şi se colorează uşor, terne sau strălucitoare. Contrariile se unesc, apoi se disociază pentru a se uni din nou:

 

Vals melancolic şi zăpăceală drăgăstoasă.

 

        Aşa este ambivalenţa minoră în care vom vedea Ritmanaliza animîndu-se. În aceste stări de instabilitate superficială timpul este schema de analiză apropriată; dialectica conştiinţei şi a voinţei, bine degajată de interese şi utilităţi, tinde să devină temporală. Raţiunile de a continua o stare sînt atît de slabe încît gustul întreruperii se afirmă. În această dulce viaţă liberă numai timpul comandă: atunci totul pîlpîie.

        Dureri fizice suficient de uşoare se ridică tot din Ritmanaliză. Cu puţină experienţă se poate, de exemplu, face să vibreze o durere de dinţi. Printr-o atenţie calmă e îndeajuns să ne întoarcem la proporţiile ei exacte, să evităm strepezirea generală, agitaţia generală care ar umple intervalele durerii precise. Pulsaţiile durerii locale primesc atunci ritmul lor regulat. Odată acceptată, această regularitate se prezintă ca o uşurare. Durerea este acum, într-adevăr, redusă la aspectul ei local, pentru că i-a fost bine determinat aspectul temporal.

        Dar aceste aplicaţii detaliate, a căror eficacitate am constatat-o personal, cer un exerciţiu destul de lung. Ele nu sînt niciodată posibile decît dacă mai înainte am repus în valoare şi am regularizat aceste mari ritmuri naturale care susţin viaţa. Şi mai întîi respiraţia, lentă şi regulată cadenţă care marchează profund, atunci cînd am eliberat-o total de orice grijă organică, încrederea noastră temporală, încrederea că vom avea în viitorul nostru apropiat accordul cu timpul scandat[8]. Este o regularitate a respiraţiei pe care o filosofie a repausului trebuie să se străduiască să o realizeze înaintea oricărei alte sarcini. Iar Ritmanaliza se uneşte cu învăţăturile filosofiei indiene. Romain Rolland ne transmite prima lecţie de Vivekananda în aceşti termeni[9]: "Să înveţi să respiri ritmic, măsurat, prin fiecare din nări, alternativ, concentrînd spiritul pe curentul nervos, către centru. Să adaugi cîteva cuvinte ritmului respiratoriu, pentru a-l scanda, marca şi dirija mai bine. Tot corpul devine ritmic! Aşa se învaţă adevărata măiestrie şi adevăratul repaus, calmul feţei şi al vocii. Prin intermediul respiarţiei ritmice totul se coordonează încet-încet în organism. Toate moleculele corpului primesc aceeaşi direcţie." Altfel spus, ritmurile regulate consolidează, prin rezonanţa lor, simetriile structurale. Trebuie, de asemenea, subliniat sfatul de a asigura ritmul respiratoriu pe o cadenţă vocală mai lentă. Eficacitatea majoră a unor astfel de ritmuri mai puţin frecvente este, într-adevăr, din punctul nostru de vedere, esenţială. Ea arată că ritmul grav, cu pulsaţii lente, poate să susţină şi să condiţioneze un ritm ascuţit, cu frecvenţe mai mari. Dacă un ritm vital rapid este perturbat, remediul va veni de la încadrarea unui ritm mai lent, mai uşor de supravegheat, mai uşor de impus. Tocmai de aceea marşul scandat cu un cîntec foarte discontinuu, cu o lozincă tot la al doilea sau al treilea pas este atît de salutar pentru a da respiraţiei calmul său şi regularitatea. O concluzie prea realistă ar aşeza mai degrabă eficacitatea inversă, imaginînd că ritmul cu frecvenţe numeroase poartă, ca incidente suplimentare, evenimentele ritmului lent. Dar experienţele sînt edificatoare: spiritul impune măiestria sa vieţii prin acţiuni puţine şi bine alese, tocmai de aceea o artă a repausului se fondează pe siguranţa cîtorva repere bine distribuite.

        De altfel, vom avea confirmări abundente examinînd, din punctul de vedere al Ritmanalizei, largile ritmuri care marchează viaţa umană. Trebuie oare, de exemplu, să amintim interesul pe care o viaţă înţeleaptă şi meditativă îl manifestă pentru reglarea în funcţie de zi, după mersul regulat al orelor? Trebuie oare să descriem durata bine ritmată a ţăranului care trăieşte în acord cu anotimpurile, lucrîndu-şi pămîntul în ritmul efortului său? Avem un interes fizic la a ne adapta foarte riguros ritmurilor vegetale, ceea ce devine din ce în ce mai evident din moment de cunoaştem specificitatea vitaminelor: sezonul căpşunilor, sezonul peştelui şi al strugurilor sînt ocazii de renaştere fizică, de acord cu primăvara şi cu toamna. Calendarul fructelor este calendarul Ritmnanalizei. Ritmanaliza caută peste tot ocazii de ritmuri. Ea are încredere că ritmurile naturale îşi răspund reciproc sau că pot să se suprapună uşor, unul antrenîndu-l pe celălalt. Ea poate, astfel, să ne prevină asupra pericolului de a trăi împotriva timpului, necunoscînd nevoia fundamentală de dialectici temporale.

 

V

 

        Dar încadrarea vieţii umane în aceste mari ritmuri naturale fixează mai degrabă fericirea decît gîndirea. Sufletul are nevoie de repere mai strînse şi dacă, aşa cum credem noi, viaţa intelectuală trebuie se devină - din punct de vedere fizic - viaţa dominantă, dacă timpul gîndit trebuie să domine timpul trăit, trebuie să ne lansăm în căutarea unui repaus activ care nu poate fi satisfăcut de darurile gratuite ale momentului şi ale anotimpului. Acest repaus activ, acest repaus vibrat corespunde, se pare, pentru Pinheiro dos Santos, stării lirice. Filosoful brazilian cunoaşte îndeaproape literatura noastră contemporană. Este un adept al lui Valéry şi al lui Claudel. El se supune rînd pe rînd marelui suflu al frazei claudeliene şi ingenioasei ambiguităţi a ideilor lui Paul Valéry. La Valéry îi place mai ales arta supremă de a tulbura calmul şi de a calma tulburarea, de a trece din inimă în suflet pentru a se reîntoarce deodată de la suflet la inimă.

        Dar Pinheiro dos Santos nu se mulţumeşte cu această traducere intelectuală prea rece a vieţii lirice. El preferă să păstreze lirismul sub forma unui farmec exclusiv fizic, a unui mit ce leagănă, a unui complex care ne leagă de trecut, de avînturile noastre din tinereţe. El propune, pentru Ritmanaliză, un mit liric pe care am putea la fel de bine să-l numim complexul lui Orfeu. Acest complex ar corespunde nevoii primitive de a place şi de a consola; el s-ar lega de alintarea caritabilă şi s-ar caracteriza printr-o atitudine în care fiinţei îi place să fie plăcută, printr-o atitudine de ofrandă. Complexul lui Orfeu ar forma astfel antiteza complexului lui Œdip. Vom vedea traduceri poetice ale acestui complex al lui Orfeu în ceea ce Félix Bertaux a numit lirismul orfic al lui Rilke, trăind ca un egoism iubirea nedeterminată a aproapelui. Este atît de dulce să iubeşti pe oricine, orice, trăind plecarea, singura izbucnire a efuziunilor! Iată baza unuei teorii a plăcerii formale care se opune teoriei plăcerii materiale, imediat obiectivă, care, în complexul lui Œdip, leagă nefericit copilul de primul chip care se apleacă asupra leagănului său. Ritmanaliza se oferă atunci, în opoziţie cu Psihanaliza, ca o doctrină a copilăriei regăsite, a copilăriei mereu posibile, deschizînd mereu în faţa visurilor noastre un viitor nedefinit. Într-o disertaţie specială, care se opune tocmai studiului lui Freud asupra lui Leonardo da Vinci, Pinheiro dos Santos încearcă să explice activitatea genială a lui Leonardo printr-o copilărie eternă. Creaţionismul nu ar şti să fie, de fapt, decît o întinerire perpetuă, o metodă de minunare sistematică ce regăseşte ochi uimiţi pentru a vedea spectacole familiare. Orice stare lirică trebuie să se fondeze pe cunoaşterea entuziastă. Copilul e învăţătorul nostru, a spus Pope. Copilăria este izvorul ritmurilor noastre. În copilărie ritmurile sînt creatori şi formatori. Trebuie ritmanalizat adultul pentru a-l restitui disciplinei activităţii ritmice căreia îi datorează avîntul tinereţii.

 

VI

 

        În ceea ce ne priveşte, mai degrabă unei elaborări spirituale am vrea să subordonăm starea lirică, îndepărtîndu-ne, în consecinţă, de puterile inconştiente care ne închid în complexul lui Orfeu. Am căutat, deci, dialecticile cele mai nete şi, prin urmare, cele mai antrenante în regiunile înalte ale timpurilor suprapuse, în timpurile gîndite.

        De exemplu, pentru a simţi în felul nostru întreaga poezie a lui Valéry, am încercat să-i aplicăm schemele dialecticii temporale. Se găseşte aici, fără îndoială, o contribuţie prea abstractă, prea personală, prea repede sugerată de către deprinderile secetei filosofice. Dar am recunoscut, totuşi, că această metodă de sărăcie ar avea cîteva ecouri destul de rare; am simţit în particular cît ne-ar ajuta schema temporală a ambiguităţii la intelectualizarea ritmului sonor, la gîndirea poeziei care nu dă întregul ei farmec cînd ne mărginim să o vorbim şi să o simţim. Am constatat astfel că ideile sînt cele care cîntă, că jocul ideilor îşi are propriile sale accentele, şi că aceste accente comandă murmure înăbuşite în fiinţa noastră profundă. Lăsînd "mut" imaginile să succeadă imaginilor, în suprapunerea diverselor interpretări, ne-am dat seama de ceea ce este o stare lirică spirituală, intelectuală. Realitatea s-a îmbrăcat, s-a îmbogăţit în condiţionale. Asocierii de idei tocmai i s-a substituit disocierea mereu posibilă a interpretărilor. Spiritul s-a amuzat refuzînd adeziunile cele mai constante. El a găsit o plăcere poetică în a distruge poezia, în a contrazice primăverile, în a rezista oricăror farmece. Ascetismul, de altfel înalt epicurian, fiindcă, sub forma sa condiţională, plăcerea a părut mai vibrantă. Poezia, astfel eliberată de antrenări obişnuite, a redevenit un model de viaţă şi de gîndire ritmate. A fost, astfel, mijlocul cel mai propriu de a ritmanaliza viaţa spirituală, de a reda spiritului măiestria dialecticilor duratei.

 

Traducere din limba franceză de Octavian BLENCHEA