Studii despre E. A. Poe:

                                Infernul terestru

                                         de Petru Creţia

În ciuda aluziei din titlu la PARADISUL TERESTRU, în scrierea de faţă nu va fi vorba decât rar de infernul mitologiilor religioase, ci de infernul secular, cel gândit (sau împlinit) în limitele vieţilor noastre. Infernul este o componenta a lor. Secolul al douăzecilea a dovedit-o cu prisosinţă. Cel precedent l-a presimţit, iar Poe este un precursor care merită să fie studiat ca atare. Nu al infernului planetei, ci al realităţii care îl generează: infernul latent în conştiinţa sau în subconştienţa umană. Pentru aceasta, în veacul lui, Poe este neîntrecut, cu atât mai mult cu cât infernurile cărora le-a dat expresia nu sunt doar manifestarea  maladivă a unei psihologii marcate în întregimea ei de rău, ci şi o componentă dusă până la capăt a unei conştiinţe existenţiale complete.

Lumea scrierilor lui Poe este preponderent funebră sau măcar atâta observăm şi reţinem. Voi încerca să dovedesc că Poe a fost în stare să perceapă universul ca beatitudine şi că infernul lui se proiectează pe acest fond. De unde şi forţa infernului său.

Raportul dintre beatitudine şI damnare este la Poe obiectul unei teoreze, mai exact a unui mit, totodată cosmic şi existenţial.

Pământul a fost cândva o planetă fericită. Acum el nu este numai departe de punctul de iradiere cosmică din care Dumnezeu s-a risipit în univers, dintr-o nevoie interna de expansiune, acolo unde, la sfârşitul ciclului, se va restatornici unitatea divină, ci este o planetă “căzută”, din pricina perversităţii umane şi trebuie purificată printr-un cataclism (vezi Al Aaaraf, Shadow – A Parable, Masca Morţii Roşii  şi altele), înainte de a putea să se întoarcă, împreună cu celelalte astre, în unitatea originară. Dar, în această variantă a păcatului originar (care la Poe îşi are, fără putinţă de îndoială, originea în străfundurile incoştientului şi îi domină, în zeci de variante, opera), care să fie vina omenirii? Această mare minte analitică, omul acesta care poate raţiona cu o precizie uimitoare şi în stările de infern, consideră că păcatul Pământului constă în “nemăsura cunoaşterii”, mândria intelectului a dus la căutarea vană a unei cunoaşteri cauzative “nepotrivită omului” în starea de început a sufletului său, rasa a ajuns să fie “infectată cu sistem şi cu abstracţii”, iar prin aplicarea practică a ştiinţei pe faţa Pământului “s-a alterat ca de ravagiile unei boli respingătoare”. Drept corolare inevitabile “pervertirea gustului” şi reprimarea imaginaţiei”. Textele în acest sens abundă.

Dar mai întâi se convine a înţelege că fericirea terestră nu este doar un mit al originilor, urmată de corupţie şi decadenţă. Ceva din sufletul uman a fost mereu capabil să perceapă fericirea şI sănătatea pământului, şI nu doar ca pe o reminiscenţă, ci ca pe o trăire nemijlocită. Voi face-o cu amănunţime şi cu referire constantă la texte, pentru că este partea cea mai ignorată din opera lui Poe. Fără a omite însă că din punctul de vedere a ceea ce este fundamental în Poe ele se situează la diferite nivele de adâncime.

Fragment din volumul "Studii despre E. A. Poe: Infernul terestru" (în pregătire la Editura Muzeului Literaturii Române):

Mulţumim domnei Ofelia Creţia pentru bunăvoinţa cu care ne-a pus la dispoziţie acest material.