Riscul de a fi AltFeL

        de Ioan Caşu

        “Ştii, eu sunt altfel...”. Epuizat de idei complicate, orice intelectual sfârşeşte prin a se încadra – crepuscul misterios al tumultului său verbal – în categoria acestei specii vagi. Altfel?? O vorbă deloc predestinată în Dicţionarul Explicativ unei funcţiuni măreţe. Cu toate astea, ascultaţi şi priviţi un intelectual rostind-o: modulaţii mistice în glas, ochi aplecaţi, sfioşenie mimică extremă, mâini cu degete prelungi (de intelectual!) împreunate în gest de (auto)divinizare. E câte ceva din toate în vorba asta: scânteie din focul sacru, strop din nectarul zeiesc, aşchie din piatra filosofală, o doagă lipsă din butoiul lui Diogene. Dacă ţine la ceva mai mult, şi dacă există ceva inefabil în mintea-i locuită de Idee, apoi tocmai despre altfelitatea intelectualului putem vorbi. Aşa, meta-intelectualist...

        O scriitoare la care ţin mult (într-atât încât mi-e ciudă că vă scrie şi vouă, sau şi pentru voi; aş vrea ca din harul ei doar eu să mă împărtăşesc, printr-un fel de tub luminos-colorat, care să ne lege) îl citează mereu pe Witold Gombrowicz în admirabilele ei eseuri. Astfel am putut şi eu lua aminte la spusele polonezului: “Nu te lăsa mituit cu simpatia! [...] Fii neplăcut, neîncrezător, lucid, aspru şi exotic. Ţin-te bine, băiete! Nu te lăsa îmblânzit, însuşit!” ... “Fii necontenit străin!”. Arareori m-am simţit mai expus pericolului îmblânzirii, însuşirii, decât în clipele acelea. Ah, perfidia acestei propensiuni spre altfelitate, căci tocmai în numele ei mă prinsesem în laţ, şi-mi plăcea acolo, deveneam un gombrowiczianist fervent, mă trezeam înconjurat de tovarăşi întru Idee, plonjasem deja în torentul acela unde înotam mulţi, de la Gombrowicz însuşi până la penultimul său cititor (şi câţi trebuie să fi fost înaintea mea, brrr!). Mă simţeam ca un altfeloid second-hand, dintr-un subregn marginal; adică ceva spus atât de frumos şi care vorbea într-atât despre mine, ţopăise prin creierele fecund(at)e ale multora până să aterizeze în mintea mea proastă.

*

        Un alt scriitor, cel care mi-a citit primele poezii, a depus, în felul său, în alt-felul său, mărturie asupra daimonului meu altfeliform. Pe marginile albe ale manuscriselor însemnase cam aşa: frecvent “vulgar” (asta fiindcă întrebuinţam cuvântul “rahat”, precum şi alte sinonime ale acestuia), uneori “grandilocvent”, sau “teatral”, “discursiv”, prea rar “frumos”. Ciudat, m-am simţit al naibii de altfel ştiindu-i opiniile; umblam pe străzi înfoiat ca un păun, şi cred că semenii mei mă priveau deja şi ei altfel; se uitau la mine, cum să spun?, ca la un poet ratat – era o solidaritate amplă, dublată de o circumspecţie groasă care se urcase ca un vrej pe membrele lor umblătoare, şi îi împiedica la mers, de-aia păream eu mai ţanţoş printre ei.

        Curând, am cedat, publicând poezie într-o revistă literară importantă, şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut însă altfel decât au făcut-o cuvintele lui Gombrowicz. M-am alăturat şi eu viţeilor poetaştri şi junincilor poetese, înhămaţi, toţi şi toate, la jugul Artei cu “A” mare. Arta. Şi cum scriu acest cuvânt! Cu peniţa plină, alimentată direct de la pompa nesecată a  Duhului creator. (De fapt, nu-i aşa, mă prigoneşte greieraşul meu liricoid, nu-i decât altă, căznită, metaforă, fiindcă scriu acest text la calculator, şi n-a fost decât aşa: tasta “Shift”+tasta “A”, apoi tasta “R”, apoi tasta “T”, apoi tasta “A”.)

        Altădată, în toiul unei petreceri cu muzică bună, mâncare şi băutură, cu femei frumoase, am oprit intempestiv hărmălaia, anunţând că voi recita una din poeziile mele. Şi timp de câteva zeci de secunde tăcute în cor de mulţimea pestriţă, am văzut şi am înţeles: priviri ascunse, dosite după zâmbet afabil, priviri smerite, vag adoratoare, categoric tâmpe, priviri albe, cercuri concentrice de plictis, indiferenţă şi cinism. Şi toate materializau feeric distanţe între mine şi ceilalţi, puteam atinge acele diferenţe ubicue, care mi se înfigeau în viscere şi-mi dădeau înapoi ameţeala caldă, rogvaivă, magma pufoasă a singurătăţii mele pierdute. Se produsese “Întoarcerea Generală”, despre care vorbeşte Gombrowicz. Dar se întâmplase altfel. Arta mea nerostită (căci am tăcut fericit, şi am contrariat nepăsător) mă adusese Acasă. Fără îndoială ştiţi şi voi cum e...

        Deunăzi, prins în viermuiala dintr-un troleibuz supraaglomerat, printre mâinile ridicate ce strângeau barele de susţinere, zăream doar fragmente de figuri, jumătăţi de frunţi, de bărbii, guri şi ochi decupaţi straniu din patrulatere de carne. Şi am avut deodată percepţia strivitoare a posibilităţii ca îndărătul acelor mâini să nu se afle altceva decât aerul pâclos şi tulbure, încărcat de mirosuri tari, înţepătoare, că eram adică împresurat de monştri asudaţi şi strâmbi. Iar eu, în mijlocul lor, intact, intangibil, cu o retină flămândă, rotundă şi mare, răspândită pe întreg craniul, receptând viguros, o aură de intensitate vizuală atotputernică, protectoare. Sub casca translucidă jubila altfeloidul, pulsând ritmic, şi eram eu spectatorul singur al acelui teatru ambiguu. Şi nimeni altcineva.

*

        “Mi-e teamă cel mai mult că mă vor recunoaşte semenii mei; vor trece pe lângă noi, ne vor da bineţe şi ne vor ucide; şi noi le vom da bineţe şi nu vom şti ce să facem apoi, pentru că nu ştim să ucidem dând bineţe. Şi vom merge pe uliţi, descăpăţânaţi, absurzi, cu o instalaţie primitivă de dat bineţe înfiptă în gât. Maşini de vorbit; holograme ale nimicului.” (fragment dintr-o scrisoare către prietenul meu, S.)

        De ce fac asta, şi vă destăinui lucruri hărăzite cuiva de care voi n-aveţi ştiinţă, scrise pe o hârtie pe care n-o veţi atinge vreodată, şi care înseamnă altceva, într-o limbă pe care poate n-o veţi stăpâni în veci? Tocmai fiindcă în aceste rânduri, mai mult decât altundeva, trebuie să fie cumva prinsă unicitatea mea perenă, floarea sufletului meu. Sunt, la rându-mi, posesorul unui asemenea ierbar fără de preţ; îl ascund într-o cutie din plastic galben, în care, odată, mama îmi punea prăjituri, pe care le duceam cu mine în oraşul unde făceam şcoala. Acum ţin acolo scrisorile celor pe care i-am iubit şi care m-au iubit, fotografii vechi şi noi. Şi sunt altfel întotdeauna când deschid cutia aceea; găsesc numai lucruri şi sentimente bune; şi, la urmă, încă, speranţa.

*

        Această propoziţie este scrisă cu caractere italice. Iată o evidenţă care ne leagă, ne apropie fără scăpare. Această propoziţie nu este scrisă cu caractere italice. Trebuie să fiţi de acord cu mine! Nu vă place şi nu-mi place; asta e! Oricare text din această carte este scris, sau nu, cu caractere italice. Tertium non datur. Sunt un vrăjitor rău, căci lesne am găsit adevăruri care ne leagă pe toţi, şi care alterează mitul nostru altfeliform, aspiraţia noastră strict individuală spre titlul de “Unic Suprem”. Altarul logicii şi bunului simţ e tiranic; şi toţi ni-s înghesuiţi acolo. Şi atunci, între banalitatea de a fi şi riscul de a fi altfel stă opţiunea veşnicei provocări. Exerciţiu ludic, act gratuit, cu desăvârşire gratuit. O poznă ingenuă, însoţită de îndârjirea cu care pruncii clădesc castele din nisip, se joacă de-a mama şi de-a tata şi fac războaie, ucid balauri şi dezvelesc comori.

        Să ies pe străzi şi să sparg ouă pe bombeul încălţărilor voastre, să vă expun teoreme grele din matematica superioară, să mă arăt în forma asta poate histrionică; dar e “Mutra” mea inconfundabilă. Provocare; nu-i nimic afară de provocare. Fiindcă, altfel, suntem la fel. Şi riscul de a fi altfel există doar în măsura în care ni-l asumăm cu orice preţ, aşa cum fac oamenii mari. Căci ne repezim atunci în mrejele oricărei revoluţii promise, şi ne descoperim însuşiţi, înglobaţi, încorporaţi. Şi ni se prescrie o mutră oficială, un -ism călduţ, tocit, care n-o să fie decât laşitatea noastră din urmă, dansul nostru încremenit.