Jurnalul lui Isaac Bernstein

(selecţie) [i]

 

 

de Costică Brădăţan

 

 

 

 

 

        Grün şi Klein se întâlnesc în tren. Grün: "Încotro Klein?". "Mă duc la Lemberg să cumpăr piei". Lungă tăcere. Deodată Grün explodează: "De ce minţi, mă Klein, de ce mă minţi? Îmi spui că mergi la Lemberg să cumperi piei, ca eu să cred că te duci la Czernowitz să vinzi lemne. Dar tu, de fapt, te duci la Lemberg să cumperi piei. Atunci de ce minţi, Klein, de ce minţi?!"[1]

 

 

 

        16 iulie 19..

       

        Cât despre "intelectuali" – numai de bine. (Ca să nu zicem altfel.) E limpede că ei sunt seminţia cea mai sucită din câte a lăsat bunul Dumnezeu să existe; ei aproape că ţin de altă specie. Iar apucăturile şi ciudăţeniile curente ale existenţei lor îţi prilejuiesc constatări cu totul şi cu totul neobişnuite: evident, în cazul lor, totul trebuie gândit cu altă minte.

        Mai întâi, ei se află într-un raport foarte special cu lumea ce-i înconjoară, cu corporalitatea ei. Faptul că modalitatea lor curentă de a fi se desfăşoară undeva într-un registru nevăzut, lăuntric, imaterial, pururea ascunşi de ochiul nesătul al lumii, îi face să se subţieze, până la "descărnare", şi în propria lor gândire, să se poarte ca şi cum toate cele din jur, cu toată obrăznicia şi brutalitatea lor, n-ar fi decât un accident logic oarecare, un eveniment intern al propriei gândiri: "Lumea aceasta, aşa cum o vedeţi, e doar o producţie a minţii mele", trebuie că simte orice "intelectual" ce se respectă cât de cât. Uşurinţă – acesta e numele sub care stă toată raportarea lor la lume. Plugarul îşi petrece viaţa cu coarnele plugului în mână, soldatul cu puşca, târfa cu tandreţile şi cu gemetele, pe când "intelectualii" – "intelectualii" cu mâinile goale, căci "a mânui concepte" nu e decât o metaforă oarecare. 

        Aşa încât, "lumile interioare" cu care se îndeletnicesc ei îndeobşte, neavând câtuşi de puţină nevoie de vreo fărâmă de materie spre a funcţiona, le împrumută finalmente şi lor chipul fumigen, fantomatic, de existenţe veşnic tânguindu-se între-da-şi-nu. "Constructele" teoretice, "fantasmele" şi "edificiile conceptuale" încep, într-o bună zi, să iasă din cărţile ce poartă pe cotor numele lor, pentru a le intra în vine şi a-i face din ce în ce mai mult nişte oameni de hârtie. Condiţia lor se descărnează şi greutatea le dispare văzând cu ochii; tangenţi din ce în ce mai puţin la viaţă, dacă nu s-ar ţine bine de stilou, i-ar lua curentul şi – negreşit – i-ai putea vedea risipindu-se-n văzduh, de-ar veni un vânt mai mare. Iar asta, evident, îi face să devină nişte monştri de neînchipuit: făpturi exaltate şi neîntregi, supra-omeneşti şi ne-isprăvite, febrile şi reci, înţelepte şi dând prea-adesea în gropi. Pământul îi respinge, pentru că par mai degrabă îngeri – iar cerul, cerul nici nu vrea să audă, pentru că prea sunt sofisticaţi... Oricum ar fi, ei locul nu şi-l află.

 

*

        Se întâmplă însă ca uneori să existe "vremuri interesante", iar în astfel de vremuri se întâmplă ca "intelectualilor" să li se umble nici mai mult nici mai puţin decât la... corporalitate. Ironia cumplită a vieţii face ca însoţitoarea cea mai firească a acestor vremuri să fie brutalitatea şi, mai precis, tortura: ocupaţia aceea năstruşnică cu trupurile, cu mădularele, cu dinţii şi cu maţele oamenilor. Or, aşa ceva e parcă anume făcut pentru "intelectuali": ei, cei care – s-ar putea spune – aproape că nici nu existau materialiceşte, care fuseseră odinioară atât de aproapiaţi de metabolismul îngerilor, iată că tocmai ei sunt cei nevoiţi acum să cunoască în detaliu toată maşinăria meschină şi perfecta coordonare interioară a fratelui-porc. Şi ironia incredibilă a vieţii mai face ca noul tău contact cu corporalitatea lumii – botezul tău întru această lume – să se producă tocmai prin capul lovit cu sete de pereţi, prin pata roşie lăsată acolo ('raţi ai dracului de bandiţi, 'telectuali, hă!, 'tu-vă muman-n cur de reacţionari!, trădători vânduţi şi cosmopoliţi ce sunteţi - asta meritaţi voi, bă, asta: să vi se spargă o dată dovleacul ăsta prost), prin unghiile smulse cu minuţie, prin tortura nesomnului, prin blidul de mâncare pe jumătate gol pentru care ajungi în curând să-ţi vinzi tot: mamă, suflet, Dumnezeu, absolut tot.

        Toate aceste lucruri există. Existau – la fel de ferm şi de păstos-consistent – chiar şi atunci când tu, atât de iscusit şi beat de inocenţă, te îndeletniceai cu "lumile interioare", cu "universurile posibile" şi cu "catedralele de idei". Există de când lumea: dar ce spun eu? ele sunt lumea, lumea cea autentică, a cărei necunoaştere se plăteşte – iată, după cea mai cinstită măsură – cu creierii lăsaţi pe pereţi, cu genunchii zdrobiţi mărunt-mărunt, cu falangele subţiate, cu toate aceste întruchipări însângerate ale corporalitaţii tale (cea care – îţi mai aminteşti? – şi pe tine, odinioară, te dezgusta atât de mult).

        Ce e drept, o astfel de lume e de negândit. Mintea iese copleşită şi umilită irevocabil din această experienţă fundamentală care o ajută să priceapă că este cu putinţă ca nişte vergi la tălpi – nişte gâdilături oarecare la "materialitate" – să schimbe totul în ordinea sufletului, să te convertească cum nici Dumnezeu din ceruri, dacă s-ar ivi, n-ar face-o. Dar – c'est la vie! – Gândeşte asta sau nu mai gândi nimic.    

 

*

        Apoi, pentru "intelectual" unul dintre cele mai desuete lucruri din câte ar putea să fie este etica şi – în genere – tot ce e legat de moralitate. Câtă ascuţime a minţii nu pune el în joc pentru a demonta orice "obstacol etic", câte teorii nu iscă el din nimic pentru a dovedi – aşa, negru pe alb – că cutare sau cutare ticăloşie nu doar că nu e câtuşi de puţin ticăloasă, dar, dacă stai bine să te gândeşti, are şi nu ştiu ce aer de "superbie" sau de "metafizică frumuseţe"?

        Ca să spunem o dată lucrurilor pe nume, un "intelectual" autentic s-ar simţi destul de prost să se supună tocmai acelor precepte pe care şi prostimea, în mojicia ei, le urmează şi le respectă orbeşte. El vede aici, pesemne, o nu ştiu ce degradare, primejdia vreunei nesănătoase contaminări, căci nu se poate ca, de atâta folosinţă, acele precepte să nu se fi uzat sau murdărit şi ele cât de cât. Există o anumită jenă intelectuală în faţa căilor prea îndelung bătătorite ale acestei lumi, şi ţi se poate întâmpla chiar o scădere în propriii ochi atunci când n-ai fost în stare să te abaţi măcar "atâtica" de la făgaşele blestematei "normalităţi". Chiar nu ai voie să aduci şi tu o dată ceva nou, ţie să-ţi fie hărăzit oare numai epigonismul etic şi gloria aceea leşinată de veşnic copist al virtuţii? De ce să îmbătrâneşti şi tu – al câtelea? – în umbra unor precepte răs-coapte, obosite, epuizate – reluate de atâtea şi atâtea ori? (Şi – trebuie să o recunoaştem – aici este şi ceva oarecum de înţeles: nu e oare un lucru recomandabil, bunăoară, să încerci a te ţine cât mai departe de acele femei despre care se ştie că au trecut prin mâini prea multe?)

        De ce, atunci, să nu-ţi inventezi propria ta morală, una curată, igienică – una, ca să zic aşa, "de unică folosinţă"? Nimeni nu-şi va mai pune pe ea mâinile plebee, nimeni nu ţi-o mai pipăie, nu ţi-o mai împinge – e a ta şi numai a ta? De ce să nu ai bucuria intelectuală, bucuria estetică a făuririi unei morale noi ­– "flexibile", "multiforme", "pluraliste", "tolerante", "fără obligaţii", "fără sancţiuni", şi fără alte sâcâieli – care să-ţi ofere în fiecare zi alte şi alte delicii, mereu alte şi alte savori? O etică pe măsura omului – una în care el să fie cel care are imperativele în stăpânire, şi nu acestea să-l tiranizeze pe el. Căci – ce Dumnezeu? – etica e cea făcută pentru oameni, şi nu oamenii pentru etică. – Iar "intelectualii", evident, cu atât mai puţin.

 

*

        Există apoi, în această privinţă, altfel de "vremuri interesante", unele care nu – nu te mai vor jupuit. Dimpotrivă, le-ar plăcea chiar să te vadă rumen în obraji, rotunjindu-te şi prosperând pe zi ce trece. Sunt acele vremuri care te îmbie, care te poftesc să fii "ale lor". Vorba vine "te poftesc": ai toată libertatea să nu li te dai, atâta doar că aşa vei crăpa puţin de foame. Acum nu te mai paşte smulsul unghiilor sau altceva de felul acesta, ci prostituţia. – Şi în ce chip minunat – şi subtil, şi parşiv-sofisticat – se petrece totul! Însăşi raportarea ta atât de liberă, de "fluidă" şi de "flexibilă" la chestiunile etice este cea care te va ajuta să treci totul cu bine: va fi atât de simplu că nici nu-ţi vei da seama. Obişnuinţele dialectice ale minţii tale înaripate şi "veşnic creatoare" vor surmonta pe loc – dacă nu cumva vor "dizolva" de-a dreptul – orice obstacol apărut. 

        Ethosul acela ascetic atât de specific care face din cineva un "intelectual", un fel de benedictin al vremurilor moderne, cu acces privilegiat la lucruri "interioare", la "lucruri ascunse de la facerea lumii", ei bine, ethosul acela – copleşit parcă de propria-i flexibilitate – se strică încetul cu încetul, se înstrăinează treptat de sine şi într-o bună zi dispare de-a binelea. Fireşte, insul continuă să se poarte ca un "intelectual", are manieră, şarm, zice frumos "săru' mâna" la cucoane: vorbeşte, răspunde, cuvântează strălucitor în felul "intelectualilor", însă, dacă te vei uita mai atent la el, îi vei descoperi numaidecât apucăturile proaspete de cocotă. Căci el nu e acum un orişicine: el, bunăoară, nu mai cugetă acum decât la teme vandabile – marketable – nu mai scoate din gură decât lucruri bine sponsorizate şi nu-şi mai face treaba oriunde, ci numai la "simpozioane" şi sindrofii cu totul speciale; fără a i se fi cerut explicit acest lucru, el nu mai produce decât exact acel gen de idei care se aşteaptă de la el. Cum s-ar zice, el face acum parte, pe deplin, din establishment (stabiliment, pe româneşte).

        Mai cu seamă, el dobândeşte acum un simţ în plus: "simţul puterii". Simţul acesta nu e localizat nici în nări, nici în ochi sau în timpane, şi nici în vreun alt loc cunoscut, însă funcţionarea lui e neîndoielnică şi ireproşabilă. Prin acest simţ suplimentar, "intelectualul" ştie acum cu precizie unde anume se află puterea, şi tot ce va face el de aci înainte, tot ce va scrie şi va cugeta, se va învârti în jurul acelui centru nevăzut al lumii care e locul unde se află puterea. Şi câţi fiori, cât deliciu mai presus de limbă stă în această existenţă de floarea-soarelui! Fascinaţie? – nu, acesta e un cuvânt încă prea palid pentru a exprima adevărata lui stare existenţială. Iar tot misterul situaţiei stă în aceea că el nu se va grăbi să ia el însusi puterea: nu, ci va şti să stea mereu la o anume – igienică – distanţă, arta lui va fi aceea de a opina prudent, de a încrunta întotdeauna cu tâlc din sprâncene şi de a scutura semnificativ din pipă; nu se va arunca prosteşte în arenă, unde şi-ar putea frânge iute gâtul, ci – de la înălţimea conceptelor sale – va aborda simandicos şi savant toate tainele "vieţii politice", şi se va bucura pe îndelete, precum adevăraţii cunoscători, de toate rafinamentele, cvasi-erotice, ale fenomenului puterii.       

 

*

        În sfârşit, am ajuns la Dumnezeu. "Intelectualul" este acela care, printre primele lucruri ce le-a făcut qua "intelectual", a fost să se informeze temeinic mai cu seamă asupra "istoriei religiilor". Întrucât el nu e unul dintre cei dispuşi "să creadă ca babele", întrucât "moşul cu barbă" ar fi pentru el un Dumnezeu mult prea mărunt – dacă nu de-a dreptul hilar, unul cu care ţi-e ruşine – "intelectualul" adevărat întreprinde, ca într-o veşnic reluată rătăcire prin deşert, acel demers cum nu se poate mai temerar care e căutarea propriului Dumnezeu. E vorba, fireşte, de un Dumnezeu mult mai "interesant" şi mai elaborat, un Dumnezeu al nuanţelor şi al lucrurilor delicate, în sfârşit, un Dumnezeu pe măsura minţii lui infinit-sofisticate. Căci e ceva de ordinul evidenţei: doar n-o să-mi luxez eu mintea siluind-o să priceapă ideea nu ştiu cărui Dumnezeu rustic, absurd şi straniu, ci el – dacă e un Dumnezeu adevărat şi cât de cât rezonabil – să binevoiască a lua forme compatibile cu disponibilităţile minţii mele. Nici un "intelectual" ce se respectă cât de cât n-ar putea admite, în ruptul capului, să se prosterneze aşa, necondiţionat, în faţa oricărui fel de Dummnezeu. Nici vorbă: există nişte cerinţe, nişte "comandamente" raţionale care dirijează constituirea unui concept acceptabil de Dumnezeu. Ş.A.m.d., ş.a.m.d.

 

*

        Numai că vreau să-l văd eu pe acel ins onest care a luat în serios "istoria religiilor" (şi "ştiinţa religiilor", şi "filosofia religiei" şi toate de acest gen), şi care, astfel, nu şi-a pierdut definitiv inocenţa spiritului. (Nu intră aici în discuţie, fireşte, lecturile popeşti ale istoriei religiilor – am spus doar că mă refer numai la oamenii oneşti.) – Ah, da, cum să nu?, era să uit: e o adevărată plăcere să te îndeletniceşti cu "istoria religiilor", să-ţi porţi mintea – aşa, neînfricat – peste toate trecuturile lumi, peste răposaţii zei şi zeiţe, să-i măsori, să-i compari, să le aplici un "demers critic", să ai sentimentul îmbătător şi pervers că, iată, tu eşti viu, pe când ei – ei nu mai sunt de mult, ş.a.m.d. Nimic, parcă, nu te măguleşte şi nu te flatează mai mult: tu nu mai trăieşti acum viaţa banală a semenilor tăi, nu mai eşti acum la nivelul fleacurilor vieţii, ci ai răzbătut la nivelul ei cel mai înalt imaginabil. Iată-te, dintr-o dată, stăpân peste lumi, peste zei şi peste oameni.

        Luând însă lucrurile în serios, nu există rană mai cumplită pentru un spirit neînclinat patologic spre aventură decât contactul frontal, nemăsluit cu sensul real al istoriei religiilor. – Nu există prăbuşire mai mare ori angoasă mai cruntă. Adio virginitate a spiritului, adio nesfârşită blândeţe şi bunătate a Dumnezeului unic al copilăriei! Cu cât vei studia existenţa mai multor Dumnezei, cu atât mai puţin tu însuţi vei avea unul singur al tău. – Mai mulţi Dumnezei, nici un Dumnezeu: iată marele principiu axiomatic al tuturor "ştiinţelor religiei"!

        "Ştiinţa religiilor" nu are absolut nici o legătură cu credinţa. Căci despre sacru, arhetipuri, structuri şi paradigme poţi doar să vorbeşti – să vorbeşti frumos, inteligent, cuceritor, înflăcărat. Însă ele nu pot ţine loc de Dumnezeu. Nu poţi avea insomnii din cauza controverselor metodologice asupra experienţelor sumeriene ale extazului, însă poţi foarte bine să te spânzuri din cauză că nici pentru ziua de mâine nu întrevezi vreun motiv, cât de cât serios, pentru a mai rămâne încă în viaţă.

 

 

 

        19 iulie 19..

 

        Cică zeii, după ce i-au făcut întâia oară pe oameni, şi văzând şi auzind ei ce nemaivăzută şi nemaiauzită ciudăţenie le-a ieşit, pierdutu-s-au rău de tot cu firea şi înfuriatu-s-au atunci foarte. Au început să bombăne, să se certe ca la uşa cortului între ei şi să se facă în toate felurile, căci le era ruşine din cale afară şi li se părea de neconceput cum din mâinile lor, şi din generozitatea lor prea-zeiască, a putut să iasă ceva atât de puţin asemenea lor: nişte făpturi absolut izolate şi singure – zburlite, înfrigurate, solitare şi triste până la autodesfiinţare. Un univers de monade melancolice, incomunicabile şi nihiliste, prăpădindu-se în prea marea lor singurătate; un univers de universuri trufaşe, glaciale şi complet străine unul altuia. Căci nu se suportau deloc unii pe alţii, aceşti oameni originari şi ne-isprăviţi, şi – ceea ce era cel mai mare păcat în faţa acelor zeităţi care mai că nu plezneau de atâta bună-creştere – nu puteau să ascundă nicicum lucrul acesta. Cum am spune noi zice astăzi, păcătuiau printr-o sinceritate excesivă. – O sinceritate organică, viscerală, de nestăvilit; în sfârşt, o sinceritate de care nu puteau scăpa nici în ruptul capulului. Şi tocmai de aceea se prăpădeau şi se topeau pe picioare, nu alta.

        Făcând atunci sfat, zeii toţi au hotărât să-şi încheie o dată cu adevărat lucrarea, şi se vorbiră pe dată să afurisească în vecii vecilor sinceritatea aceea otrăvită, şi, prin nu ştiu ce vicleşug zeiesc, să-i îmbie pe primii oameni cu – să zicem – o licoare miraculoasă, nemaivăzută şi având efecte ce, mai apoi, s-au vădit a fi nu mai puţin zeieşti. – Ei bine, o foarte veche şi înţeleaptă tradiţie spune că, atunci, zeii le-au întins cumva oamenilor o capcană şi astfel s-a întâmplat că le-au strecurat ipocrizia în sânge. Căci, de fapt, "ipocrizie" era pe atunci numele unei licori, zice-se, cu totul îmbătătoare, ce provoca un prea-plăcut şi minunat delir.

        Şi s-a petrecut atunci, sub cerul primilor oameni, o minune cu adevărat zeiască, o răsturnare absolut de neînchipuit pentru mintea noastră mărginită de acum: au început, cu toţii, să se apropie unii de alţii, să se miroase, să se atingă, să se mângâie şi să se încălzească; au început să-şi râdă şi să se îndrăgească, să-şi facă poeme şi daruri unii pentru alţii; să-şi cânte, să-şi facă curte, să-şi aducă reciproc laude nesfârşite, să se uimească unii de alţii; au ajuns până acolo încât să se întristeze (ori, mă rog, să pară astfel) atunci când se stingea vreunul dintre ei. Cu alte cuvinte, cum am spune noi cu oarece simţ critic: au început, în sfârşit, să se suporte.

 

*

        Cred, din toată inima mea de "intelectual sofisticat", că ipocrizia este o modalitate exemplară a generozităţii în lumea civilizată. Că ipocrizia este – pentru oamenii moderni şi simandicoşi care suntem – forma cea mai rafinată de a nu fi singur; iar acest lucru înseamnă negreşit generozitate. Cunosc mai mulţi oameni foarte, foarte ipocriţi, dar nu mă pot stăpâni să nu-i socotesc, la urma urmei, drept veritabile naturi ascetice şi truditoare. – Chiar aşa! E foarte simplu să nu fii ipocrit. E simplu şi câtuşi de puţin meritoriu. Nu faci altceva decât să-ţi "urmezi natura", să te retragi şi să îngheţi sub carapacea singurătăţii tale funciare – şi cu asta basta! Or, ipocrizia adevărată înseamnă agitaţie, trudă, iuţeală în reacţii, asceză şi transpiraţie cât e ziua de lungă. Înseamnă muşchi mobili ai feţei, ochi jucăuşi, sprâncene sprinţare, o colecţie bogată de surâsuri pusă cu grijă deoparte spre a fi folosită în "variile situaţii ale vieţii"; ipocrizia înseamnă, apoi, atenţie încordată, un suflet în stare perpetuă de alarmă şi, peste toate acestea, ceva extraordinar de subtil: rafinament social. Orice actor cu vocaţie va înţelege prea bine ce vreau să spun eu aici.

        Iată, bunăoară: eu nu pot deloc să-l sufăr pe insul acesta cu care tocmai stau de vorbă, nu mă interesează nici cât negru sub unghie ce-i cu el, ce-i face nevasta, câţi ani îi face odrasla, dacă mai are probleme cu ficatul şi dacă are ce mânca diseară. Pur şi simplu, nu mă priveşte şi nu mă va privi vreodată; şi aflu o mare şi nespus de plăcută linişte interioară în faptul că nu mă privesc astfel de lucruri. Ca să zic aşa, existenţa mi-e mult mai simplă şi mai lină fără ele. ­– Ducă-se dracului, cu nevasta şi cu ficaţii lui cu tot – cu toate socotelile şi chestiile lui "vitale". (ba, vedeţi bine, dimpotrivă: mă şi indispune la culme mereu cu felul lui leşinat-lălâu de a fi, cu vorbirea lui veşnic tăă-răă-găă-naa-tăă, cu lămuririle şi cu explicaţiile lui ultra-detaliate şi bolnăvicios-meticuloase privind ba nişte promisiuni ce i s-au făcut de curând, ba nu ştiu ce dispută în care ar fi intrat cu dracu' ştie cine, ba vreo boală nouă ce i se pare c-ar avea-o, ba naiba să-l ia – că pe mine m-au trecut deja toate sudorile) Mi-e cel mai adesea silă de omul acesta, şi – aproape invariabil – după numai câteva minute, ascultându-l, mă înfierbânt şi mă înfurii până aproape de isterie. Aş da oricât numai să scap de el, să scap odată de tortura aceasta sistematică, înceată, ce vine picătură cu picătura peste urechile mele şi peste toţi nervii mei, să nu mai fiu cumva de faţă, să mă evapor discret de sub pietroiul ăsta de moară care e prezenţa şi vorbăria lui  toată.

        Ei, dar acum urmează tot dichisul situaţiei, aici stă tot clenciul şi aşa pot să-mi vădesc eu semnul decisiv al generozităţii mele victorioase şi al binecuvântatului meu rafinament social, al artei mele neîntrecute de a trăi: căci eu urlu şi mă înfurii numai pe dinăuntru, mă înfurii şi spumeg doar aşa, pentru mine; e adevărat, mă trec toate apele suportându-l, dar numai eu şi bunul Dumnezeu ştim de acest lucru. – Atâta, numai noi doi! Căci, în toată vremea asta, amicul are în faţă chipul cel mai deschis şi mai ospitalier din lume, privirile cele mai blânde şi mai compătimitoare îl învăluie; el beneficiază, în toată vremea aceasta, din partea-mi, de un surâs mereu complice şi mult-înţelegător. Îl prind discret de braţ, îi aranjez haina şi îl ţin numai în sfaturi prietenos-înţelepte, îl încurajez cu multe vorbe generoase şi faţa mea este pentru el toată numai zâmbet. Fac în aşa fel încât să creadă că anume lui i se cuvin toate acestea, şi – dintre toţi – doar pentru dânsul sunt rostite toate zaharicalele mele. Da, întocmai! Iar asta cu toate că – cum vă spuneam – în nevăzutul cugetului meu, eu voi fi ajuns deja la nevroză şi – poate exact în acea clipă – îl trimit bucuros de o mie de ori la dracu'.

        Dar aici – vedeţi! – aici, în această mostră de actorie de doi bani, e ascunsă toată frumuseţea tristă a convieţuirii dintre oameni. Aici te izbeşti, frontal, de tot tragismul şi sublimul acestui soi de virtute: muşchii tăi faciali trudesc acum ca pentru cea mai sfântă dintre asceze, se încordează, se încing şi luptă, se opintesc, ocolesc şi înving toate reţinerile şi toate intenţiile "murdare" ale sufletului tău ("sincer" şi însingurat), intenţii pe care reuşesc la momentul potrivit să le întoarcă din cale şi să ţi le zăvorască adânc în subteranele cele mai nevăzute ale făpturii tale. Cu gândul îl blestemi şi-l deteşti pe "nenorocit", dar ochiul tău – prea-generosul! – ochiul tău aruncă asupră-i reflexe tandre ce-l învăluie ocrotitor. Fierea îţi dă peste margini, dar vorbele – vorbele tale sunt toate numai miere. (pentru a nu mai spune că, ştiindu-l bine pe ins, e mai mult ca sigur că toată această neruşinată comedie a minciunii îl va bine-dispune şi-i va da speranţe, şi se va întoarce acasă fericit – dar de-adevăratelea fericit – şi va fi aşa pentru cel puţin tot restul zilei)

        Şi, atunci – spuneţi-mi! – nu trebuie oare să socotim că această "ipocrizie" (de fapt, cum văzurăm, acest travaliu atât de puţin obişnuit) este una dintre cele mai înalte virtuţi de care sunt oamenii în stare? Nu înseamnă oare această întreagă asceză ceva cel puţin la fel de important ca – să zicem – fuga aceea simplistă în deşert, într-un pustiu neted şi neproblematic, între fantasme şi fiare stupide faţă de care nu trebuie câtuşi de puţin să faci actorie? De ce oare treaba aceasta din urmă se cheamă culmea virtuţii, iar ipocrizia e aşezată în rândul păcatelor celor mai ruşinoase? De ce? De ce?

 

*

        Atâta doar – ca să închei într-o notă ceva mai tristă – atâta doar că viaţa aceasta a noastră se vădeşte a fi până la urmă crudă – nemăsurat, neînchipuit de crudă – şi, ca atare, ea îşi cere regulat obolul. Căci tocmai în felul descris mai sus e foarte probabil că se produce – prin cea mai riguroasă şi mai necruţătoare necesitate – şi pierderea minţilor, faptul de a o lua razna, sminteala, demenţa ori, dacă vreţi, cu vorbe mai frumoase, "schizofrenia", “dedublarea”, "paranoia" etc., etc. Exerciţiul acesta atât de eroic şi de trudnic se vădeşte a fi fost, în exact acelaşi timp, şi “prilejul” ce a făcut ca mintea ta să se disloce de ea însăşi. – Dar fiţi, rogu-vă, liniştiţi – potoliţi-vă şi nu lăsaţi tulburarea să se strecoare în sufletul domniilor voastre: ipocrizia rămâne oricum o virtute înaltă, sublimă, măreaţă; rămâne oricum un lucru cu adevărat prometeic, ca una dintre cele mai elegante forme ale lui a nu fi singur. Iar asta chiar dacă unii dintre prea-cucernicii ipocriţi – fără să aibă absolut nici o vină – nu mai rezistă şi îşi pierd uşurel minţile. – Dar – să ştiţi! – ei chiar sunt fără de vină, imaculaţi şi cvasi-angelici, căci ei nu sunt decât prinosul de jertfă, sângele curs, mielul sacrificat, Isaac urcat – iară şi iară – pe munte spre a fi jertfit acelui Nu-ştiu-cui din ceruri, atât de feroce gelos pe înaintarea cutezătoare a muritorilor în deprinderea bunelor obiceiuri.

        Pesemne că astfel înţelege Cerul să-şi ceară, din când în când, birul lui de inocenţi.

 

       

       

        20 iulie 19..

 

        – Da, bunul meu prieten, da: vezi bine doar cât de mult şi de temeinic ştiu să preţuiesc generozitatea şi rafinamentul ipocriziei tale. Astăzi când, după atâţia ani, ne-am întâlnit din nou, trecând – fireşte – cu vederea peste clipa aceea de neatenţie de la început, când era cât pe-aci să-ţi iasă pe faţă sila aceea pe care nu ştiu cum ai ajuns s-o capeţi pentru "jalnica" mea persoană, trecând deci peste această neînsemnată şi scuzabilă scăpare, te-ai purtat admirabil, încântător, "cu multă civilitate", ca omul cu adevărat vrednic şi virtuos care ştiu că eşti de când lumea. Ca să nu mai spun că astfel, bunul meu prieten, ţi-ai vădit încă o dată darurile cu care zeii şi şcolile nu s-au zgârcit să te hărăzească. M-ai întrebat ­– oh!, prea-bunule! – plin de minunată grijă, m-ai întrebat ce planuri de viitor mi-am făcut până acum, deşi te cam doare-n cur de viitorul meu. M-ai întrebat, apoi, de familie, de cele casnice şi de toate celelalte, deşi bag mâna-n foc că ăsta era ultimul lucru la care te-ai fi putut gândi în momentul acela.

        Admirabil ins, prietenul acesta al meu. Ireproşabilă, binecuvântată purtare. Peste măsură de cuviincioasă.

 

*

        Civilizaţia triumfă astfel pretutindeni, pe zi ce trece, iar oamenii cred din ce în ce mai mult că nu sunt singuri. "Bunele maniere" repară pretutindeni proastele întocmiri ale firii, iar binefacerile societăţii te silesc acum să uiţi de spaimele necruţătoare ale singurătăţii, de durerea aceasta îngheţată, înnăscută şi esenţială a fiinţei bipede: solitudinea. Lumea e acum – iat-o! – mereu în sărbătoare, abandonată frenetic unui nesfârşit carnaval secular. Jubilează! Se hlizeşte – şi e fericită! Sigur că da: fericită, nevinovată şi uitucă.  

        Atâta doar – dacă tot m-am apucat din nou să caut pete în soare – atâta doar că în lumea aceasta, transfigurată de atâta rafinament, încep să sară rău de tot preţurile la sedative.

 

 

 

25 iulie 19..

 

        Despre patriotism. Despre patriotism nu se poate vorbi, adecvat, decât în termeni teologici sau, eventual, în termenii psihiatriei.

        Patriotismul e, după toate aparenţele, semnul unei anume – foarte subtile – degenerări spirituale ce-l năpădeşte, câteodată, pe insul biped. Nici o epocă "sănătoasă", nici un timp cu adevărat mare nu a îngăduit vreodată o astfel de – mai mult decât jalnică – legare de glie. – Căci atunci când ai, oricând, la îndemână Cerul, la ce bun să te mai legi aşa, prosteşte, de o bucată nenorocită de pământ? Vremurile cu adevărat bune, timpurile glorioase "de odinioară" au nutrit o silă organică faţă de această – înjositoare, ridicolă, sado-masochistă – auto-încarcerare. Or, o raportare firească şi cât de cât decentă la lumea în care te trezeşti nu poate interveni în această lume însăşi, agresând lucrurile ei, amestecându-le şi inversându-le importanţa, ci ia întotdeauna orice lucru după măsura şi însemnătatea propriei naturi. Atunci când lumea aceasta, toată, e încă prea strâmtă pentru îndrăzneala şi pentru nesfârşirea sufletului tău; atunci când – oricât de mare ar fi să fie, fiind totuşi de o cu totul altă natură decât e sufletul – cosmosul acesta enorm nu e, la rigoare, decât asemenea unui bârlog ce te sufocă; când – dacă eşti cât de cât cinstit cu tine însuţi – nu se poate să nu-ţi resimţi corporalitatea, a ta şi a lumii din jur, ca pe indiciul celei mai amare decăderi; ei bine, atunci îmi pare de o stupizenie năprasnică, deşertăciunea deşertăciunilor îmi pare, să-ţi fereci şi să-ţi îngropi sufletul sub un petec oarecare de pământ; şi asta – numai pentru simplul motiv că ţi s-a întâmplat să te naşti pe-acolo.

        Patriotismul presupune, după cum se vede, un fel de mistică degenerată, o mistică maimuţărită obraznic şi sufocată sub toate gunoaiele vulgarităţii: se acordă caracter providenţial, caracter de lucru hotărât de dinainte de facerea lumii unor imprejurări care, prin chiar natura lor, sunt fiicele bune ale întâmplării, odraslele hazardului şi ale capriciilor omeneşti. Căci – în faţa misterului fundamental prin care cineva se iveşte într-o bună zi în lume – locul, peisajul şi celelalte detalii casnice ale respectivei iviri pălesc cu desăvârşire. Eu: fiinţa aceasta cea mai consistentă, mai presus de toate câte sunt, mai însemnat şi mai evident decât oricine altcineva; eu – această adevărată parodie de Dumnezeu (de altminteri, singurul lucru prin care am învăţat să-l cunoaştem cât de cât pe acest Dumnezeu); eu, deci, această curată minunăţie, nu câştigă şi nu pierde nimic, nu sporeşte şi nu scade, nu râde şi nu plânge, nu e mai bun şi nici mai rău dacă se trezeşte în lume într-un ţinut căruia i se zice Germania ori Franţa ori dacă nu cumva i se spune de-a dreptul Sri Lanka. Că e srilanchez, bunăoară, eu află destul de târziu, iar această descoperire a maturităţii nu-i adaugă nimic calităţii sale fundamentale de eu. – Ba chiar, dacă acest eu e destul de sănătos şi de senin, va şti să-i pară rău şi să se ruşineze atunci când, să zicem, "ideii de srilanchez" i se va asocia de prea multe ori ticăloşia, mizeria lăuntrică, laşitatea ori prostia patentă. Atunci nu-l va mai mângâia câtuşi de puţin "srilanchezitatea" naşterii sale şi va trebui să descopere şi să recunoască limpede că, de bună seamă, fiinţa lui morală este cu mult mai adâncă şi mai esenţială decât faptul accidental de a fi srilanchez. Faptul metafizic copleşitor că te-ai născut în această lume umbreşte pe vecie, irevocabil şi definitiv, împrejurarea cu totul neînsemnată că ai făcut-o în cutare sau cutare loc sau că la acea naştere a cântat popa, rabinul sau vraciul guraliv al tribului.

        Iată, aşadar, simplificat, şi mecanismul mincinos al acestei mistici de trei parale: o oarece întâmplare ce are legătură numai, cel mult, cu făptura ta de humă, e ridicată – Dumnezeu mai ştie cum! – în rândul faptelor primordiale; un detaliu, dintre cele mai banale, al înfiinţării tale în lume e ipostaziat drept eveniment providenţial şi devine sărbătoare scumpă în ordinea fiinţei tale lăuntrice, moment hotărâtor în istoria sufletului tău. Or, aceasta nu e decât o jalnică scamatorie care face, până la urmă, din apartenenţa contingentă la o comunitate oarecare punctul de plecare al unui întreg bâlci secular: accese isterice şi regulate de fericire patriotică, jalnice şezători şi smiorcăieli literare, fanfare şi tobe, steaguri şi mititei, buluceală prin pieţe şi încăierări prin cârciumi. Dar – mai ales – scamatoria aceasta îşi vădeşte toată ticăloşia ei funciară atunci când face din aceeaşi apartenenţă un motiv arhi-suficient pentru a-l schimonosi, pentru a-l deplânge, pentru a-l blama ori pentru a-l nimici de-a dreptul pe celălalt; pe celălalt care – nenorocitul de el! – nici măcar nu s-a învrednicit să fie, ca tine, român predestinat, ca unul ales încă de dinainte de facerea lumii pentru această patrie, unică şi providenţială. (or, astfel, aprofundând aceeaşi lume meschină a detaliilor, nu te poţi stăpâni să nu te întrebi: n-ar fi, oare, la fel firesc şi de logic ca moaşa care te-a moşit, ca una ce a participat atât de... nemijlocit la triumfala ta sosire în lume, să fie trecută imediat, şi ea, în rândul marilor sfinţi?, ori rufele ce le-ai udat întâia oară - sau albia ce te-a cuprins mai apoi - să fie puse şi ele în altar, printre odoare? Ori câte altele... )  

 

*

        (Dar, dacă te-ai fi născut pe mare, în furtună; ori, într-un chip şi mai plin de tâlc, dacă mumă-ta te-ar fi făcut prin pustiuri neumblate, urmându-l pe taică-tău ce căuta fantasme de lapte şi miere? Bineînţeles – şi altfel nici că se putea – atunci leagănului tău i s-ar fi zis primejdie, după cum patria ta s-ar fi chemat drumul, iar odihnă şi casă nu ţi-ar fi fost decât peregrinarea.)

 

 

 

Să examinăm... un extras din jurnalul intim al lui Johann Paul Kremer, medic la Auschwitz în 1942. Pe data de 5 septembrie el scrie: “Am asistat pe la prânz la o acţiune specială în lagărul de femei (musulmane) – cea mai cumplită oroare. Adjutantul Thilo, chirurg militar, avea dreptate când mi-a spus astăzi că ne aflăm la sfârşitul lumii (anus mundi). Seara, pe la orele 20, a avut o altă acţiune specială cu un detaşament din Olanda.” În ziua următoare, pe 6 septembrie, el notează cu totul altceva: “Astăzi o excelentă masă duminicală: ciorbă de roşii, o jumătate de pui cu cartofi şi salată de varză roşie, desert şi excelenta cremă de vanilie”. Să fie oare aceeaşi persoană care constată într-o zi cea mai cumplită oroare, notând expresia... anus mundi, şi care, în ziua următoare, nu face altceva decât să descrie meniul de la cina servită? Nu trecuseră decât douăzeci şi patru de ore. De fapt, tranziţia este şi mai brutală: punând pe hârtie evenimentele din ziua de 6 septembrie, Kremer nu putea să nu citească şi rândurile scrise în ziua precedentă, dar el citeşte una, apoi adaugă altceva: o trimitere la moarte care provoacă groaza, o cină gustoasă.[2]

 

 

       

26 iulie 19..

 

        Tot despre patriotism. Pesemne că atunci când pleoapele insului devin prea grele, şi când ele ajung să se încarce de toată oboseala şi rutina spirituală a veacului, atunci, cu ochii în pământ şi neostoit încă pentru a fi pierdut Cerul din vedere, atunci el – fără nici măcar să-şi dea seama de ce face – va fi în stare de cea mai mare nechibzuinţă de care pot fi oamenii în stare: va începe să le socotească cereşti pe toate cele ce le vede pe pământ, şi tot mai terestre pe toate cele ce nu le mai poate atinge în Ceruri.

        Astfel, se întâmplă, bunăoară, ca cel ce – aici, pe pământ – are şi mai ales ştie cum să-şi arate puterea să fie socotit de îndată şi proclamat atotputernic, să fie cinstit şi preamărit asemenea unui adevărat Dumnezeu; i se vor aduce osanale, prinos de laudă, i se va arăta pretutindeni obedienţă şi prea-umilă plecăciune. Aşa încât – ca rezultat al evenimentului inversator pomenit mai sus – purtarea insului în faţa Puterii va începe să îmbrace toate semnele comportamentului religios: de la tremuratele, îmbătătoarele imnuri de slavă până la măreţele, înfricoşătoarele icoane ale Părintelui Patriei ce vor fi spânzurate peste tot. Căci o fi dispărut Cerul din câmpul vederii lui, dar propensiunea de a adora, voinţa de a fi cuiva rob umil – acestea au rămas întregi în ins. Vor exista specialişti, experţi în întreţinerea şi dirijarea acestei recente mutaţii de comportament – iar aceştia sunt cei ce i-au înlocuit acum pe desueţii teologi. – Dacă nu cumva, lucru mult mai semnificativ, chiar unii dintre teologi – ca cei ce cunosc ca nimeni alţii toate tainele închinăciunii şi toată maşinăria secretă a sufletului – se vor dovedi acum cei mai de neînlocuit, cei mai pricepuţi în treburile Puterii. Căci nu e nimeni ca ei, atât de adânc deprinşi cu sufletul omului – cu materialul acesta moale, reavăn, care nu foloseşte, nu poate folosi la nimic altceva decât la subjugare şi dresaj. (să te mai miri atunci aflând că, la curtea nu ştiu cărui mic tiran al vremurilor din urmă, tocmai un teolog fusese acela ce susţinea mai abitir introducerea ritualului de tip bizantin în politică, căci, spunea el, e ceva îndelung verificat şi sigur supunerea completă a prostimii la acest soi de liturghie!)

        Apoi, în aceeaşi ordine răsturnată a lucrurilor, locul unde ţi s-a intâmplat să te trezeşti în lume va fi nici mai mult nici mai puţin decât Patria, adică ţinutul acela însorit, serafic, locul a toată fericirea şi mângâierea din preajma lui Pater. (oh!, da!, aţi ghicit, fireşte: cerul s-a şi pogorât – generos – peste pământ, iar ceea ce odinioară Augustin numea "in Patriam" nu mai înseamnă acum "în ceruri", alături de Tatăl, ci în mahalaua bucureşteană, alături de sectoristul plutonier major) Iar aici vei auzi, precum într-o veritabilă biserică, trâmbiţându-se din toate părţile: "pământul sfânt al Patriei", "jertfă pe altarul străbun al Patriei", "a-ţi sluji Patria", "în slujba idealurilor naţionale" etc., etc. Toate atributele şi numele cu care îl chemam odinioară pe bunul Dumnezeu sunt îndreptate acum către acest cer mai mic, atât de la îndemână şi de darnic în epifanii, spre acest eden prea-accesibil care e "pământul patriei", cu conducătorii şi teologii lui cu tot. Toate lucrurile credinţei vor fi re-direcţionate acum dinspre Cer înspre "ţărişoară", şi vor purta semnul specific: cruciada, sacrificiul în numele a ceva sfânt, va fi rebotezată şi va purta ciudatul nume de "lupta sfântă pentru eliberare naţională" (sau altceva de felul acesta), iar credinţa nu va mai fi credinţă pur şi simplu (credinţă înfiorată şi timidă, credinţă nesperată şi imposibilă, credinţă îndelung râvnită şi niciodată pipăită, în sfârşit, credinţă: cel mai mare miracol al vieţii), nu – nicidecum! – ci ea va fi acum "credinţă strămoşească". Şi cu cât va fi mai strămoşească – chiar dacă va ajunge să fie mai puţin credincioasă – cu atât ea va fi mai respectabilă şi mai neruşinat flatată. Tot aşa, copiii de şcoală nu vor mai învăţa rugăciuni cu îngeri, ci "poezii patriotice", iar când le vor rosti, vor fi învăţaţi să stea cu capul descoperit şi să aibă un uşor tremur în glas. Ş.a.m.d.

        După toate acestea, adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul ce s-a arătat printre tunete şi în furtună, Dumnezeul lui Iov, al lui Avraam şi Isaac, Dumnezeu lui Petru şi al lui Toma, Dumnezeul acesta devine, evident, unul oarecum învechit şi superfluu. Nu va mai rezista în competiţie decât dacă va fi isteţ şi va şti să se adapteze la noua situaţie – decât dacă va fi destul de inspirat ca să împrumute câte ceva din specificul naţional: ba deprinzându-se a se îmbrăca în mândre straie populare, înfăşurându-şi mijlocul cu frumosul brâu tricolor, ba punându-se la punct cu istoria Patriei (şi socotindu-l numaidecât pe Ştefan atât "mare", cât şi "sfânt"), ba învăţând să arunce aşa, printre dinţi, câteva vorbe neaoaşe – eventual cu un "mâncaţi-aş" în coadă. Altfel, să ştiţi, Dumnezeu, Dumnezeul clasic cu care ne-a deprins teologia, nu mai are absolut nici o şansă: va fi scos în afara legii căci va fi socotit un Dumnezeu prea desuet, prea vetero-testamentar, "înstrăinat", "desţărat", ca unul ce s-a vândut definitiv evreilor şi masoneriei mondiale.  

 

 

 

8 august 19..

 

        Apropo de filosofie, m-am tot gândit care ar putea fi secretul cel mare, reţeta ascunsă a îndeletnicirii acestui soi ciudat de oameni ce-şi zic "filosofi". Ar fi un lucru de cea mai mare însemnătate să afli şi să poţi arăta aşa, cu degetul, care sunt facultăţile filosofice prin excelenţă, unde anume s-ar putea localiza "darul filosofării", şi la ce s-ar putea reduce, până la urmă, năucitoarea, fantastica făptură a "filosofului". Cu siguranţă acesta ar fi un lucru peste măsură de profitabil şi de instructiv, căci, la o cercetare mai atentă, descoperi că filosoful a fost mai întotdeauna “personajul principal” în jurul căruia s-a ţesut oricare dintre culturile scrise, figura cea mai "ştiutoare", cea mai venerabilă, dar, totodată – am putea adăuga noi – şi cea mai tiranică, mai plină de ciudăţenii şi de fiţe din toată civilizaţia cărţii. Ceilalţi, simplii muritori, în măsura în care au voit să fie şi ei cât de cât ceva, au căutat să le semene filosofilor cât mai mult cu putinţă. I-au curtat asiduu şi i-au socotit drept stăpânii lor incontestabili; mai mult, i-au proclamat şi stăpânii cuvintelor, ai gândurilor şi ideilor "mari", un soi de şamani ai culturii, stăpânii tuturor produselor minţii şi ai spiritului în general.

        (A fi, bunăoară, literat şi a împrumuta nu ştiu ce ticuri de la nu ştiu care mare filosof înseamnă numaidecât a te înnobila, a te înălţa irevocabil deasupra lumii tale de mici condeieri. Iar astfel – e limpede – e ca şi cum te-ai transfigura subit şi te-ai mântui in aeternis; ca şi cum, confiscat de trimişii ideilor absolute, ţi-ai lua definitiv tălpăşiţa din această lume murdară şi strâmtă, pe sub privirile – plânse, moarte de invidie – ale colegilor de breaslă. Bolboroseala aceasta nouă, acest fel inedit de a combina cuvinte neobişnuite, oraculare, această manieră uluitoare de a fi criptic şi misterios te scot, hotărât, din neamul muritorilor de rând, al oamenilor din carne şi oase, propulsându-te undeva în sferele pure, esoterice şi descărnate printre care obişnuiesc să-şi aibă domiciliul stabil filosofii.)

        Nu ştiu cum naiba s-a făcut, dar filosofii au fost întotdeauna copiii răsfăţaţi ai culturii, mandarinii absoluţi ai spiritului, cei către care s-au îndreptat mereu privirile leşinate de umilinţă ale simplilor muritori. Ei au fost – alături, poate, doar de nebunii de prin aziluri – singurii ce şi-au putut permite să scoată limba ­– aşa, senin – la toată seriozitatea şi cuminţenia lumii celorlalţi. Ba încă nu s-au sfiit câteodată să-l ia peste picior şi pe însuşi bunul Dumnezeu. (Un motiv destul de serios pentru a te întreba dacă nu cumva scoaterea limbii la lume şi luatul peste picior al lui Dumnezeu fac parte chiar din obligaţiile lor profesionale.) Prin urmare, ar fi lucrul cel mai folositor să-i pândeşti, să-i spionezi, să-i filezi, să-i descoşi şi să afli ce anume îi face filosofi pe filosofi. – Eu, unul, studiindu-le îndelung scrierile şi urmărindu-le îndeaproape vieţile, am putut reduce, deocamdată, toată babilonia care e făptura filosofului la trei lucruri esenţiale (dacă nu cumva sunt, de fapt, numai două):

 

*

        Mai întâi, filosoful este stigmatizat cu o adâncă silă faţă de viaţă. Aceasta ar fi principala neputinţă care naşte filosofia. Filosofii sunt un fel de cârcotaşi metafizici universali: nimic nu le place, niciodată şi nicăieri; nimic nu-i poate mulţumi câtuşi de puţin. Neputându-se adecva la lumea aceasta, rămânând pururea un fel de "tangentă la cercul vieţii" – aşadar, neputând trăi pur şi simplu – ei vor scoate numaidecât de aici că viaţa însăşi e ceva corupt şi impur. Iar sila aceasta adâncă este şi cea care le dislocă definitiv felul lor de a fi în raport cu felul de a fi al lumii în care s-au trezit că trăiesc. Asta face ca filosoful să fie o fiinţă împărţită. – Un om defect: viaţa, viaţa spontană şi "vie" îl refuză, îl lasă pururea undeva la margine, de unde nu-i rămâne decât să se privească trăind. Acesta este blestemul lui fundamental: el nu poate să fie pur şi simplu, nu poate să trăiască şi în exact acelaşi timp să nu se vadă trăind. El se află, concomitent, în două locuri (dacă se poate închipui aşa ceva): fiinţa lui se află într-o situaţie, atât de puţin confortabilă, de "strabism" existenţial. Iar făptura lui despicată, imposibilitatea lui tragică de a se aduna, face ca, din plenitudinea, căldura şi culoarea lucrurilor, el să nu se aleagă decât cu resturile şi cu cenuşa lor. – El, bunăoară, n-ar putea vreodată muşca omeneşte din ceva pentru că, muşcând, ar vedea imediat cumplita decădere ce stă în hrănire. Căci a avea nevoie să te hrăneşti înseamnă, pentru el, a te recunoaşte definitiv şi irevocabil umilit. Tot aşa, el nu poate să bea omeneşte ceva, pentru că, privindu-se în oglinda tulbure a vinului din pahar, ar citi, înspăimântat, curgerea irepresibilă spre neant care este felul de a fi al naturii noastre, sau cine ştie ce-o mai vedea el acolo. Aşa se face că acolo unde toţi ceilalţi se pot bucura – plenar şi senin – de frumuseţea şi de noutatea lumii, el nu se va alege decât cu deşertăciunea ei; acolo unde oricine altcineva se instalează paşnic în miezul lucrurilor, el nu va găsi decât nefiinţa – stăpânitoarea oricărui lucru. El nu poate trăi niciodată în primă instanţă. Un viciu de structură îl împinge mereu pe alte şi alte planuri, tot mai întortocheate, întotdeauna undeva în umbra vieţii adevărate. Fără îndoială, pentru asta el are o vorbă frumoasă, savantă – autoreflexivitate – iar dacă ai sta puţin să-l asculţi, îţi va înşira teorii meşteşugite privind “beneficiile metafizice incomensurabile ale acestei stări de autoreflexivitate” şi despre câte altele; dar toată această vorbărie nu va putea să înmoaie câtuşi de puţin duritatea cumplită a destinului său. – Destinul său rămâne, în pofida oricărei teorii pe care el ar născoci-o, unul profund trist, destinul unei făpturi "cu fundul în două luntrii", veşnic hăituite între a fi şi a şti că eşti.

        Nici nu se putea ca unui astfel de ins privirea să nu înceapă a-i tremura, o ceaţă dureroasă să i se pogoare peste lume şi îndoiala – atotstăpânitoarea – să nu i se întroneze în suflet şi să-i devină tiranică stăpână. Neputând avea lumea în primă instanţă, nu-i va rămâne decât să se mulţumească cu o lume “fabricată”, fantomatică, cu o împărăţie onirică, cu o realitate de mâna a doua. Evident, filosoful nostru nu se va putea abţine şi va transforma “dialectic” această neputinţă demnă de toată mila într-o calitate a sa fundamentală, veritabilă pecete de nobleţe metafizică. Schopenhauer, bunăoară, unul dintre exemplarele cele mai reuşite din acest punct de vedere, socoteşte neputinţa de a trăi pur şi simplu şi nesiguranţa metafizică funciară a filosofului drept o mare binecuvântare, un adevărat "dar" ce l-ar avea unii – anume cei cu adevărat "sortiţi" filosofiei – de a vedea, uneori, "oamenii şi lucrurile ca simple fantome sau imagini onirice". – Şi, vedeţi bine, ca o culme a iscusinţei filosofice, el ajunge să spună, nici pe departe că aici ar fi ceva în neregulă, ci chiar că acesta ar fi semnul cel mai vădit al "elecţiunii" cuiva pentru filosofie.

 

*

        În al doilea rând, filosofia înseamnă o minunată, desăvârşită abilitate sofistică. Firea lucrurilor, generoasă şi înţeleaptă, nu putea să lase nerăsplătită neputinţa filosofului de a trăi pur şi simplu, nu putea lăsa undeva o lipsă adâncă fără a pune altundeva un prisos cu atât mai mare. – Da, e adevărat: el, filosoful, aparţine unui soi de oameni nevolnici şi ciudaţi, dar – iată! – a fost dăruit, ca nimeni altul, cu acest dar zeiesc: putinţa spunerii oricărui lucru. I se va fi atrofiat organul vieţii, pofta de viaţă i se va stins, dar nu-i nimic: asta nu se traduce decât printr-o sporire şi mai mare a puterii lui spirituale. Viaţă e mai puţină la filosof, e nevolnică şi palidă, dar spiritul – spiritul în schimb prisoseşte, dă generos peste margini. Spiritul (cuvintele, frazele strălucite, "argumentele", “supoziţiile”, pe scurt: putinţa spunerii oricărui lucru) – ei bine, spiritul transfigurează acum viaţa şi şi-o face după chipul şi asemănarea sa. Viaţa a rămas ruşinată, îngenuncheată la picioarele spiritului, ca o plămadă moale, inertă, tocmai bună spre a fi convertită în alte şi alte – temerare – "fapte ale culturii". Ea nu mai poate opune acum nici o rezistenţă, acum ea trebuie să tacă, nu are dreptul să mai fie ea însăşi în faţa unei demnităţi atât de înalte: spiritul filosofic. "Dacă faptele nu confirmă teoriile mele, cu atât mai rău pentru fapte!" Vorba aceasta minunată a lui Hegel e parcă mărturisirea de credinţă a întregii spiţe filosoficeşti. – Dacă viaţa mai continuă să fie ea însăşi, să fie ceea ce are ea poftă să fie, e limpede că aşa ceva e cu atât mai rău pentru viaţă! Dacă ne supărăm, noi plecăm şi o lăsăm aşa cum am găsit-o: viaţă brută, faptică, haos vizibil. – Iar asta este, evident, cu atât mai rău pentru ea!

        Adevăratul filosof e întotdeauna un mare vrăjitor. Pe filosof nu-l interesează atât să spună “cum anume este lumea în ea însăşi”, cât mai ales – ţinta lui cea mai înaltă este – să te facă să crezi că lumea e aşa cum spune el că este. Tocmai de aceea filosoful trebuie socotit stăpânul cuvintelor (lucru ce-i va complexa in aeternis pe toţi literaţii de profesie), îndrăzneţul ce voieşte să-ţi re-modeleze sufletul prin puterea cuvintelor sale, să ţi-l re-facă, să-i dea un alt chip, să-ţi devină, astfel, şi ţie stăpân. Scamatoria logică şi îndrăzneala speculativă ajung, la filosof, de-a dreptul în pragul magiei – te-a prins puţin, ai apucat deja să-i urmăreşti primele cuvinte: ei bine, asta a fost totul, s-a sfârşit cu tine, cu tine cel ce ai fost până în clipa de faţă – căci, de aci înainte, nu vei mai fi decât cel ce vrea el să fii. Înstăpânirea temeinică asupra sufletelor – visul magicienilor dintotdeauna – se produce, aşadar, cu atât mai izbutit cu cât marii filosofi sunt şi mari poeţi nemărturisiţi: în abisul gândului lor ei te vor atrage hoţeşte, îţi vor intra noaptea – ca furul – în casă, te vor răpi şi vei aluneca prea-lin, cu ochii închişi, "vrăjit" pe de-a-ntregul şi adormit de muzica vorbelor lor. – Ba încă, culme a culmilor iscusinţei vrăjitoreşti, filosoful te va mai şi convinge că lucrul acesta trebuia să se întâmple, că stă în firea adâncă a lucrurilor ca tu să fi ajuns a crede în spusele lui. Căci, să nu te înşeli, nu el vorbea – nu, el nu e decât o umilă slugă a limbii; în general nu el vorbeşte, ci limba, limba vorbeşte – Die Sprache spricht! El, umil, doar o asistă, încântându-te.

 

*

        În sfârşit, dacă nu cumva avem de-a face şi aici tot cu abilitatea sofistică, filosofia înseamnă născocire perpetuă, fruct al imaginaţiei. – Asta, evident, în ciuda a ceea ce spun, a ceea ce tot proclamă filosofii înşişi despre filosofie. Filosofia e pură bucurie a minţii ce născoceşte, ce iveşte din nimic lumi peste lumi, a minţii libere şi fericite că a scăpat pentru o clipă de constrângerile şi nevoile vieţii; bucurie – deci – cu atât mai mare cu cât nimic de ordin practic nu-i mai stă acum minţii în cale, chemând-o la ordine. Reconstruind metafizic lumea, mintea omului regăseşte poate ceva din măreţia ei originară, din natura ei comună cu spiritul Creatorului. Facultatea filosofării este, aşadar, o facultate poietică, creatoare: filosofia adevărată se ţese din nimic, aşa, nevinovat, cum se ţes, singure, poemele şi poveştile poeţilor. Prin urmare, felul deliciului ce ţi-l procură filosofia trebuie să fie şi el unul de natură estetică, să ţină de domeniul contemplaţiei pure a sufletului, a sufletului ce ajunge să se bucure de posibilitatea altui fel de a fi al lumii, fără vreun amestec constrângător al raţiunii doritoare de adevăr sau de dreptate. E cum nu se poate mai limpede: între Adevăr şi Frumuseţe, filosofia o va alege, fără să clipească, pe cea de-a doua.

        Prin urmare, lucrul cel mai urât, cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui filosof este să fie luat în serios. Practic, pentru a evita abuzurile, pentru a-şi preveni propria întinare şi ruină, orice lucrare de filosofie ar trebui să conţină, imediat după titlu, o notiţă ­– un Warning! – de genul: "A nu se lua prea în serios!" Cea mai suavă şi mai înălţătoare filosofie devine lucrul cel mai odios şi mai sângeros născocit vreodată de oameni de îndată ce îi trece prin cap vreunui trăznit s-o ia în serios şi s-o "înfăptuiască". Absurdul situaţiei iese cu atât mai mult în evidenţă cu cât încerci să-ţi închipui ce-ar putea însemna "înfăptuirea", "punerea în practică" a Iliadei, bunăoară, sau a Divinei Comedii, sau a Simfoniei a IX-a. Ceva destinat purei bucurii intelectuale, sufletului doritor să se cufunde în contemplarea armoniilor lumilor posibile, să devină dintr-o dată "platformă program", literă de evanghelie după care se va croi istoria de aci înainte. – Ceva mai urât, mai monstruos nici nu se poate închipui!

        De aceea, niciodată nu voi conteni să-l deplâng pe fratele Marx pentru a fi avut cumplitul ghinion de a fi fost luat atât de în serios.

 

 

 

10 august 19..

 

        – Sfântă uitare! Miraculoasă, binefăcătoare uitare! Tu eşti ca omătul, aşezându-te deopotrivă peste toate necurăţiile lumii, albind fără cântar şi fără socoteală toată întinarea şi tot urâtul lucrurilor, tu ne fereşti – ocrotitoareo! – ne ţii departe de tot ceea ce ne-ar tulbura amarnic şi ne-ar urâţi fără de leac chipul, mintea şi sufletul.   

        Căci cum altfel decât ca un rod al uitării mai poate fi văzută, bunăoară, îndrăzneala inimaginabilă de a mai spune, astăzi, că eşti rasist? A te mărturisi astăzi rasist, după Auschwitz şi Treblinka, Buchenwald şi Lublin; după milioanele de semeni vânaţi precum necuvântătoarele, prăjiţi pe îndelete, ori îngropaţi de vii sub pământul unei Europe demente, bezmetice şi mai nelegiuite ca nicicând; a te recunoaşte astăzi rasist, după acest secol obosit de atâta ticăloşie – ei bine, aşa ceva trebuie că înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât faptul de a-ţi asuma retroactiv, de a lua asupră-ţi şi a revendica pentru tine toată nelegiuirea, toată murdăria sufletească şi toate crimele fără de număr comise din astfel de motive rasiale, în acest din urmă veac – cel mai lung şi mai ticălos dintre toate.

        A fi (a spune că eşti) astăzi "antisemit", bunăoară, a simpatiza înflăcărat – fie şi de la distanţă – cu ucigaşii e ca şi cum ai participa deschis, încă o dată, la toate cele petrecute – e ca şi cum ai fi tu însuţi, în bună măsură, ucigaş. – Mecanismul acestei retroacţiuni e cum nu se poate mai simplu, căci există şi un arhetip sacralizat care-l "întemeiază": cel ce are această îndrăzneală stranie de a se mai declara astăzi, să zicem, “antisemit” (afară de cazul când e pus pe glume teribiliste) repetă şi el, parcă "liturgic", şi se împărtăşeşte din vorba aceea cumplită: "Sângele lor asupra noastră şi asupra copiilor noştri." E lucru vădit că acum – ca şi atunci – este vorba de sânge, de o vărsare concretă de sânge, şi că cel ce spune (sau reiterează) aşa ceva trădează că el se află într-o anumită "cunoştinţă de cauză" – fie ea şi perturbată de isteria evidentă a locutorului. (Chiar aşa, curgă valuri sângele, potolească-mi furia, înece-mi-se mânia!; spargă-se-n fărâme lumea asta toată; ţăndări – nimic altceva decât ţăndări să se aleagă din toate;  dacă-i bal, apăi bal să fie!) Şi, într-adevăr, sângele nu se lasă aşteptat, ci numaidecât se pogoară peste noi, şi ne cuprinde, şi ne sufocă, şi ne lasă sufletele împurpurate pentru eternitate.

        Într-un fel, antisemitul de astăzi e chiar mult mai vinovat decât antisemitul militant de odinioară, acela contemporan cu (şi participant la) lagărele de exterminare; întrucât cel de astăzi are acum în faţă toată panorama însângerată a veacului – dimensiunea întreagă, reală şi incredibilă a nelegiuirii. Lui nu-i mai lipseşte nimic, are toate datele, nimic nu-i mai stânjeneşte acum înţelegerea. Fiecare detaliu stă la locul lui, pus în ordine, totul e de o rigoare – ca să zic aşa – deutch, totul s-a fişat, n-au rămas deloc lacune, pete albe, totul se ştie acum – totul e acum limpede şi însângerat. Toate sunt atât de clare şi de bine stabilite acum, încât rasistul de astăzi nu se mai poate lăsa pradă vreunui entuziasm ce ar putea avea scuza pripirii şi necunoaşterii; astăzi, el are acest privilegiu al maturităţii, acela de a fi un rasist cu sânge rece – raţional, calculat, cum se zice, "impardonabil" de lucid.  

 

*

        Apoi, există o diferenţă crucială, o prăpastie de netrecut între rasistul nazist, pe de o parte, şi rasistul gardist (legionar), pe de altă parte. Într-un anume fel, era şi de aşteptat ca nazistul să ucidă; lui asta îi era întrucâtva "permis" să facă – sau, mă rog, "îşi permitea"; el oricum era nelegiuit, "nu avea nici un Dumnezeu", pentru simplul motiv că, dacă era cu adevărat nazist, nu putea să creadă în Dumnezeu, să creadă că există, că ar putea exista pe undeva ceva de genul unui Dumnezeu. Or, atunci, unuia ca el, totul, absolut totul îi era permis. Ucigând, el nu mai călca nici o poruncă: "să nu ucizi" nu exista pentru el, întrucât nu exista, n-avea cum să existe cineva care să fi poruncit aşa ceva. Ba încă, paradoxul face ca, ucigând astfel, el să se fi aflat într-o situaţie de "legalitate", de vreme ce Führerworte haben Gesetzeskraft, adică ceea ce spunea Führerul era lege pentru el. Oricum, în general, dacă era un "bun nazist", atunci el îşi era sieşi Dumnezeu, având, ca atare, şi un drept de viaţă şi de moarte asupra celorlalţi.

        Toate acestea – în timp ce legionarul, infinit mai subtil şi mai teolog, nu se putea abţine să nu-l amestece şi pe bunul Dumnezeu în toate ticăloşiile sale. El nu ucidea aşa, vulgar – nu ucidea pur şi simplu, ca un ucigaş oarecare, întunecat de resentiment şi vrăjit de puterea ce te cuprinde în preajma mitralierei; nu, el ucidea într-un fel teologic, întotdeauna ascultând "poruncile divine". Aşa se face că el nici nu era un ucigaş, ci un "pedepsitor" şi un "răzbunător". Crima lui nu ţinea de dreptul penal, ci de teologia dogmatică; ea figura negreşit într-un plan secret al lui Dumnezeu cu privire la istoria oamenilor, plan în care tocmai lui – lui, “aducătorul de dreptate” – i-a fost dat să aibă rolul cel mai însemnat. Crima lui nu mai era o simplă crimă, cu tot infernul ce transpare într-o crimă, ci era tocmai expresia directă a voinţei lui Dumnezeu vizavi de vieţile oamenilor. Nu era un gest de teribilă decădere, ci unul de binemeritată înălţare. – Prin mâna ta ucigaşă se vădeşte nici mai mult nici mai puţin decât elecţiunea. (Iată, ai fost ales – tu, tu şi nici un altul – ai fost ales să fii mâna cea dreaptă şi răzbunătoare a lui Dumnezeu pe pământul oamenilor; prin tine – ce demnitate înaltă! – tocmai prin tine unii vor rămâne în viaţă, iar aţii nu, unii vor mai putea să vadă şi mâine răsăritul, iar alţii să-şi ia adio, unii vor fi iertaţi, iar alţii damnaţi pe vecie; – şi, culmea, tocmai ţie ţi se datorează toate acestea!; te ia ameţeala, nu alta!)

        Ucigaşul legionar putea crede, astfel, că se află în cea mai mare familiaritate cu bunul Dumnezeu. Aproape că se băteau pe burtă. Ca şi cum – aşa, firesc – ei se întâlneau seara prin cârciumi conspirative, iar Dumnezeu îi comunica discret, numai lui, pe cine să mai căsăpească a doua zi. Iar el – el, "pedepsitorul"! – ca un act înfocat de credinţă, executa literalmente cereştile porunci. Iar atunci – atunci, în ceasul infernal al crimei – el nu mai ţinea mitraliera în mână ca un ucigaş de duzină, ca un nenorocit de ucigaş ce se afla; nu, ci ca un adevărat arhanghel; însuşi Arhanghelul Mihail, căpetenia oştilor cereşti, era invocat cu neruşinare de şapte mii de ori pe zi ca unul ce-i era "patron spiritual". – Instructorul de tragere.

        Or, cu un astfel de generalisim patron deasupră-ţi, i se mai poate opune oare ceva voinţei tale de a ucide?

 

*

        Dar există oare trufie mai mare, orgoliu mai nesăbuit, decât a spune că Dumnezeu e cel ce-ţi mişcă mâna ce ucide? Punându-ţi ticăloşia pe seama voinţei lui Dumnezeu, e limpede că tu însuţi te aşezi chiar deasupra lui Dumnezeu: tu hotărăşti pentru Dumnezeu. Hotărăşti că El a hotărât să te ia drept partener în afacerile Sale, colaborator apropiat, consilier intim; că a hotărât să te cuprindă în puterea Sa executivă, numindu-te "pedepsitor" sau altcumva de felul acesta. Or, nenorocirea cea mare este că tu singur – doar tu – ai fost cel ce te-ai căţărat acolo; îmbătat de propria-ţi persoană, condus doar de fantasmele tulburi ale ego-ului tău suferind, ai început să crezi că-ţi poţi vârî nasul în treburi dintre cele mai înalte. – Fireşte că nu te-a "delegat" nimeni, "mandatul" nu-ţi era decât o fantasmă mai ardentă, iar "pedepsitor" (ce vorbă!) tu însuţi te-ai numit – tu, făptura cea mai fragilă, fiinţă nevolnică, fluture de-o zi. Apoi, în virtutea acestei descreierate şi fantasmatice "numiri", te-ai şi apucat, bărbăteşte, să ucizi în stânga şi-n dreapta, să împuţinezi lumea de fiinţe întru totul asemănătoare ţie: nici mai bune, nici mai rele – nici mai frumoase, nici mai urâte, întru totul asemenea ţie. În virtutea acestei stranii numiri, ai şi început să hotărăşti cine merită şi cine nu merită să mai fie. Nu mai înseamnă nimic acum pentru tine faptul că Dumnezeu însuşi l-a făcut pe cutare să fie, că El i-a dat viaţa – lucrul cel mai de preţ, până şi în ochii lui Dumnezeu. Nu! Acum tot ceea ce poate fi mai sfânt a încăput în fapta mâinilor tale, iar buzele tale, inspirate subit, pot spune acum că şi a lua viaţa cuiva poate fi lucru cu adevărat sfânt, curată "faptă de sfinţenie", dacă aşa s-a hotărât la "cuib". Şi, astfel convins, începi a slobozi generos moartea printre semeni, tocmai cei pe care tu trebuia să-i iubeşti "ca pe tine însuţi" – cum se spune în cărţile Dumnezeului pe care-l invoci de şapte mii de ori pe zi; îi înşirui pe aceştia prin abatoare, în locul vitelor tăiate, îi jupoi de vii, îi tai feliuţe, în sfârşit, faci din ei tot ceea ce ţi-a poftit vreodată "inima-ţi neînfricată". Iar ca şi cum atâta nelegiuire nu ar fi de ajuns, ai apoi teribila îndrăzneală de a-l amesteca şi pe bunul Dumnezeu în toată afacerea asta, îl faci şi pe El să se împărtăşească din pornirile tale ascunse şi tulburi, din infernul sufletului tău.

        Acum, negreşit, te vei fi suit deja – iată-te! – deasupra Dumnezeului Celui Preaînalt, făcându-ţi-L părtaşul tăcut al crimelor tale, degradându-L într-o umilă unealtă a demenţei, ticăloşiei şi mizeriei tale sufleteşti. Şi – de aici încolo – nimic nu-ţi va mai putea tulbura urcuşul: "Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu... Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemeni cu Cel Preaînalt voi fi".         Tu – tu care ziceai în cugetul tău...

 

*

        Iată, în sfârşit, cum omul acestui secol a ajuns la performanţa neverosimilă de a ţine într-o mână sfântul potir, şi mitraliera în cealaltă. – Nici o prăpastie, nici o nepotrivire. Poţi lua firesc viaţa cuiva, într-o clipă îl poţi lipsi pe vecie de lumina aceasta blândă a zilei, de căldura şi frăgezimea irepetabilă a acestei lumi, îi poţi sfâşia pe loc seninul cerului, şi – numaidecât – nu te vei gândi deloc la carceră pentru asta, ca să ispăşeşti acolo ceva din ceea ce mai poate fi ispăşit, ca să afli acolo o aproximare pământească, o oarece anticipare a Infernului – iar astfel, să începi cumva a învăţa care e până la urmă diferenţa dintre Cer şi Infern, dintre viaţă şi moarte. Nu – ci, încântat la culme de tine însuţi, de abilităţile tale de mare performer, aducându-ţi incontinent laude pentru a fi fost un atât de fidel executant al voinţei lui Dumnezeu, vei intra în cea mai apropiată biserică spre a-ţi respecta, netulburat, marea chemare religioasă. Laşi puşca frumos la uşă şi apoi săruţi icoanele în cea mai minunată continuitate. – Bineînţeles, chiar aşa: căci nu ticăloşia din sufletului tău, nu firea ta cea proastă şi resentimentele puturoase, nu orbirea ochilor tăi te-au făcut să-l măcelăreşti pe celălalt – nu, nici vorbă, ci o misie sfântă, o poruncă tainică, venită de sus.

 

 

 

22 august 19..

 

        "Omul nu poate cunoaşte nici ceea ce ştie, nici ceea ce nu ştie. Nu poate cunoaşte ceea ce ştie, fiindcă, ştiind, n-are nici o nevoie să cunoască ceea ce ştie deja; şi nu poate cunoaşte ceea ce nu ştie, întrucât nu ştie ce anume să cunoască." – Câtă înţelepciune travestită, şi câtă ameţitoare adâncime – într-o frază ca aceasta! Ce spirite înalte şi cât de dumnezeieşte-liberi trebuie să fi fost acei inşi care-au ştiut să-şi crucifice mintea între astfel de vorbe! Căci – contrar celor mai înverşunate şi mai resentimentare prejudecăţi – sofistica nu e o gândire bolnavă, o gândire proastă şi precară – şi cu atât mai puţin o gândire vicioasă – ci e, cu siguranţă, una dintre cele mai înalte forme ale libertăţii spiritului, întruchiparea celei mai pure şi mai frumoase eliberări din strânsoarea nevoilor şi umilirilor vieţii. Nu este deloc o simplă "abatere de la regulă", ori o "sfidare a normei", ori orice altceva de felul acesta; sofistica este acel gest intelectual care dovedeşte – histrionic şi adânc expresiv – că regula, norma logică nu înseamnă decât un anumit tip de aservire a spiritului faţă de fatalitatea existenţei şi a rigorilor gândirii practice – firav epifenomen intelectual al instinctului de conservare. Veştejind cu multă – şi rafinată – artă trista seriozitate a normei, sofistica este, totodată, şi cea care deschide spiritul către altceva-ul său. Către un spaţiu al libertăţii, al cutezanţei şi creaţiei; către ceea ce este în afara sa, către ceea ce îl mărgineşte şi îl neagă – cuprinzându-l. Este locul unde 2+2 nu mai fac 4, şi unde nimeni nu vrea să mai ştie nimic de meschinăriile logicii aristotelice; sofistica îi arată fără jenă limba lui 2+2 fac 4 şi-i râde voioasă în nas oricărui Aristotel cârcotaş. Aici spiritul a uitat de toate socotelile şi grijile fratelui-porc şi jubilează fericit – celebrându-şi somptuos-ludic libertatea. – Sofistica înseamnă, astfel, acea încercare de transgresare asumată, senină a habitudinilor înăuntrul cărora creşte şi se dezvoltă viaţa – spre ceva ce nu mai este "viaţă curentă" şi unde nu mai operează constrângerile şi regulile ei. Iar acest lucru – împotrivirea în faţa vieţii şi efortul depăşirii meschinăriilor ei – îi conferă numaidecât sofisticii o aură profundă, de natură ascetică şi tragică.

        “ ­– Şi totuşi”, veţi spune, “logica aristotelică...” – Ei, şi: logica aristotelică – mare scofală! O propensiune cu totul particulară spre cele mai năzdrăvane platitudini – ridicată la nivel de principiu metodologic. Căci e un lucru cum nu se poate mai vădit: este infinit mai greu şi mai bărbăteşte să faci un sofism decât să-l desfaci. Nu e nimic semnificativ şi cutezător în a dărâma nu ştiu ce sofism, e chiar ceva îngust-amărât-meşteşugăresc (ca să nu mai vorbim de invidia nemăsurată ce-l roade pe cârpaciul cu pricina) – dar câtă artă şi cuget liber vădeşte acela ce a construit sofismul! Orice Aristotel îţi vine, îşi pune simandicos ochelarii pe nas – se mai şi uită la tine sclifosit, foarte de sus – şi-ţi desface pedant-şcolăreşte frumuseţe de sofism. Toată fericirea lui este să-ţi arate – aşa, mărunt ca un contabil – unde anume a stat şmecheria, care e "cheia trucului" – dar, mai cu seamă, să se arate pe sine mereu priceput şi atent, “vigilent” şi vajnic vânător. (Citiţi, rogu-vă, "Respingerile sofistice" şi vă veţi convinge de asta încă de la primele pagini!) Ce să mai, e limpede: cel ce desface sofismul face parte din acel gen foarte special de oameni pe care "nu-i duci cu una, cu două". – Ei, şi!? Rămână cu asta! Asta să le fie toată fericirea – mierea şi deplinul vieţii lor.

        Dar, de partea cealaltă, câtă libertate de spirit şi ce nemărginită îndrăzneală – ce sfântă nepăsare faţă de tot "ce spune lumea", faţă de toate întocmirile meschine ale firii, faţă de "calea bine bătută" a gândirii "logic corecte" – ce titanism la cel ce face sofismul! Iată, bunăoară, acest fragment din Euthydemos-ul lui Platon:

        "Ascultă, Ctesippos, a spus Dionysodoros, ai să te învoieşti de îndată că lucrurile stau aşa, dacă îmi răspunzi. Spune-mi, ai un câine? – Am, şi încă unul foarte rău. – Are căţei? – Are; şi ei la fel de răi. – Aşadar câinele le este tată? – L-am văzut cu ochii mei încălecând căţeaua. – Buun! Şi câinele e-al tău, nu? – Al meu. – Aşadar, de vreme ce este tată şi este al tău, înseamnă că acest câine este tatăl tău şi tu eşti frate cu căţeii?"

Şi Dionysodoros, ca să nu apuce Ctesippos vorba, se grăbi iar să spună: "Încă o vorbuliţă aş vrea să aud: îţi baţi câinele? Şi Ctesippos, râzând: "Îl bat, pe zei! Că pe tine nu pot să te bat. – Îţi baţi deci propriul tată?"

 

*

        Gândirea "logic corectă" – duşmanul de moarte al sofisticii – este acea gândire care cântăreşte şi măsoară, care trudeşte şi "pune deoparte", care asudă şi caută mereu "la ziua de mâine"; este gândirea eficientă şi verificată a insului ce vrea să se conserve, să prospere, să nu piardă nimic în ordinea lucrurilor, ci – dimpotrivă – să câştige cât mai mult, să sporească lumea din jur şi să se sporească pe sine. Gândirea "logic corectă" este – lucru cât se poate de clar – operă susţinută în slujba fratelui-porc. Ea este "raţiune", facultate de a împărţi totul cu cumpătate pentru a ne mai rămâne ceva "şi pentru ziua de mâine" – altfel spus, capacitatea de a face "raţii" în vederea unei cât mai îndelungate supravieţuiri.

        Gândirea "logic corectă" apare imediat acolo unde cineva vrea să vândă, iar altul să cumpere. E primul lucru ce se iveşte în astfel de ocazii, aşa încât e un lucru de bun simţ să legi "ştiinţa logicii" – cu principiile, axiomele şi regulile ei – de zornăitul arginţilor în curs de numărare, mai curând decât de nu ştiu ce obârşie înaltă, mitologii simandicoase şi personaje mondene din Olimp. – Dar ce spun eu? Logica nici nu putea să apară altfel decât mirosind izbitor a peşte, ca una născută la o naţie de marinari; şi răsunând aşa, metalic-argintiu, ca una ce a început "să se rostească" printre monezi, cântare, târgoveţi, avocaţi şi cămătari. Nu poţi agonisi, nu poţi prospera şi nu poţi "rămâne pe piaţă" decât folosindu-te de o gândire "logic corectă". Mai presus de toate, o astfel de gândire nu-şi poate permite, în ruptul capului, acte gratuite – sublimităţi din acelea jucăuşe şi nemotivate. Mai mult încă, chiar şi atunci când pare generoasă şi risipitoare, fără de griji şi pusă pe şotii – mai ales atunci să nu vă bazaţi deloc pe ea, căci "îşi are ea socotelile ei"! În genere, orice licenţă – faţă de adevărata sa misiune – ce şi-ar permite-o gândirea "logic corectă", i-ar putea fi oricând de-a dreptul fatală.

        Or, asta face ca ea să fie, încă din prima zi de viaţă, o gândire în genunchi, o gândire flămândă şi veşnic umilită. – Cu văditele ei apucături de slugă, gândirea "logic corectă" nu dă seamă decât de încarcerarea şi de nevolnicia spiritului, de încătuşarea lui atât de umilitoare lângă "boţul de humă". Or, sunt unele semne că insul ar vrea, totuşi, de la viaţă ceva mai mult decât atâta.

        Gândirea "logic corectă" încarcerează spiritul mai cu seamă pentru că este unilaterală şi teleologic condusă. Este o gândire în lumină: gândirea orelor zilei, a condiţiei noastre solare, prinsă în contururi limpezi, clare şi neproblematice. Ea face lucrurile ce-i cad în mână mai simple şi mai uşor de negociat, mai puţin grave şi mai dispuse la convertibilitate. Dar pentru aceasta, gândirea "logic corectă" – vândută cum e supravieţuirii şi agoniselii – este nevoită să rămână pururea superficială, să nu aibă deloc a se împiedica, a se încurca în ecoul mai adânc şi mai întunecat al lucrurilor. Tocmai de aceea, ea uită –  de fapt, trebuie să uite – de "tainele nopţii", de tot coşmarul, de multele spaime şi tenebre din care e plămădită, cu prisosinţă, condiţia noastră.

        Sofistica abia – transparentă, sinceră, disperată – este cea care te învaţă orbecăirea: con-substanţială naturii noastre, ea este cea care, printr-un sofism sau altul, te pune în situaţia – profund semnificativă – a lui nu ştiu încotro s-o apuc. Sofistica ne ridică în conştiinţă starea de criză şi de aporie care e felul nostru curent – deşi mascat – de a fi în lume; creatoare perpetuă de "situaţii fără ieşire", ea este cea care-i prilejuieşte spiritului epifania nopţii, locul precis unde el se sfârşeşte şi unde începe altceva; prin îngheţul care i-l induce spontan minţii, ea este cea care anunţă aluziv frivolitatea vieţii şi iminenţa teribilă a morţii. Or, astfel, ea este tocmai cea care ne ajută să ne dobândim onestitatea şi sinceritatea cu noi înşine. Căci, îngemănându-se cu lumina gândirii "logic corecte", în noi există adânc instalată şi noaptea  – şi non-inteligibilitatea, şi zonele tenebroase, şi cel puţin o mie de alte lucruri tulburi. Şi tocmai noaptea aceasta, ivită din neînţelesul şi obscuritatea câte unui sofism, este cea care ne face să ne presimţim altceva-ul; în economia fiinţei noastre, noaptea are funcţii neînchipuit de însemnate: abia noaptea ne întâlnim cu moartea, cu neantul şi cu Dumnezeu. Aşadar, cu categoriile noastre fundamentale.

 

*

        Sofistica e, de aceea, o gândire cinstită: ea dă pe faţă, vădeşte fără nici o falsă pudoare întreg scandalul şi tot adevărul condiţiei noastre. Contrar atâtor frivole prejudecăţi, fiinţa sofistului e cum nu se poate mai tristă şi mai tragică: printr-o stilistică vădit histrionică, autoironică la culme şi superior-parodică, sofistul indică, pune degetul pe limita ultimă a cugetului nostru; sofistul este cel care – într-un chip violent şi exemplar – se dă cu capul de marginile încremenile pe vecie ale condiţiei noastre. (Şi - atenţie! - cine altul decât el este acela ce-şi sparge astfel ţeasta? Nu ştiu cum se face, dar pe iluştrii săi demascatori îi vedem întotdeauna întregi şi prosperi.) El arată lumii că aporia e semănată adânc în firea raţiunii noastre: nu poţi ocoli lucrul acesta, la asta revine iarăşi şi iarăşi toată istoria gândirii, de la Zenon din Elea la Immanuel Kant, sau cine mai doriţi dumneavoastră. Asumându-şi această funcţie extrem de ingrată, sofistul nu face, în fond, decât să repete adevărul acesta nesfârşit de dureros: gândirea, gândirea diurnă şi "logic corectă" nu-i este omului câtuşi de puţin suficientă - altceva îl salvează până la urmă pe ins.

        Dar ce mare artist, ce adânc cunoscător şi strălucit manipulator de suflete este întotdeauna sofistul: "Omul nu poate cunoaşte nici ceea ce ştie, nici ceea ce nu ştie. Nu poate cunoaşte ceea ce ştie, fiindcă, ştiind, nu are nici o nevoie să cunoască ceea ce ştie deja; şi nu poate cunoaşte ceea ce nu ştie, întrucât nu ştie ce anume să cunoască." – Îţi “stă mintea-n loc”, nu altceva. Spiritul ţi se răvăşeşte, se tulbură şi înghite umilinţa. E ceva întunecat aici, ceva tulbure şi ameninţător. E ceva care îţi scapă, care te intrigă adânc şi te ţine, dureros, în şah. Fiinţa ta se alarmează toată şi geme, se înfrigurează şi se trezeşte locuită de presimţiri nedesluşite, întocmai ca atunci când aude o "monstruozitate logică" de genul: "Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit". (Ori vreo altă năzbâtie, de felul: "Pesemne c-a şi venit, de n-a mai venit".) Ei bine, tocmai aici e toată "iscusinţa vicleşugului" sofist, tocmai asta vrea şi de fapt sofistul: cu măiestria artei lui, să te facă să-ţi stea mintea-n loc, să te năucească de tot, să te arunce fără cruţare în perplexitate şi agonie. – Căci nu e lucru mai sănătos, mai igienic şi mai reconfortant pentru un spirit decât să încerce perplexitatea, să-şi vadă lămurit marginile spre a şi le putea frânge mai apoi. Pe scurt, să se lase pe sine în urmă. 

 

*

        Şi, atunci, oare cum altfel decât ca expresie a celei mai cumplite tristeţi, a celei mai negre melancolii poate fi înţeleasă vorba aceasta a lui Gorgias – cel mai tulburător dintre sofişti: "Nu există nimic. Dacă (prin nu ştiu ce minune) ar exista totuşi ceva, atunci acest ceva nu ar putea fi (câtuşi de puţin) cunoscut. Şi dacă totuşi (presupunând prin absurd) ar putea fi cunoscut, atunci nu ar putea fi (nicidecum) comunicat." Dar ce altceva e aceasta decât teologie pură, abis dumnezeiesc strecurat pe nesimţite în mintea strâmtă a omului? 

        (Rabi Ahron a fost întrebat odată ce anume a învăţat de la învăţătorul său, Marele Maghid. "Nimic", a răspuns el.

        La insistenţele oamenilor, el a adăugat: "Nimicul l-am învăţat. Sensul nimicului l-am învăţat. Am învăţat că nu sunt nimic şi că totuşi exist". – Oh! Dar nu, nu – nu vă neliniştiţi degeaba: aceasta nu este deloc vreo altă pildă filosoficească, ci doar o scurtă povestire hasidică de-a lui Rabi Martin Buber!) 

 

*

        În sfârşit, oricât de îndrăzneţ-păcătoasă ar fi întrebarea, nu te poţi stăpâni să nu ţi-o pui: ce-o tot face Dumnezeu acolo, în sfânta lui singurătate?

        Răspunsul ce-ţi vine nu poate fi, după toate acestea, decât unul singur, unul de felul acesta: face sofisme.

 

 

 

9 septembrie 19..

 

        Într-o lume în care e limpede că încă mai sunt atâtea de spus, în care a trăi plenar spiritualiceşte înseamnă a simţi din toată inima, în orice ceas, că ceea ce este cu adevărat esenţial nu s-a spus încă, şi că tocmai tu eşti cel care trebuie s-o iei de la capăt şi să spui totul, iar astfel spunând, să pui o ordine – ordinea ta – în lucruri, ei bine, într-o astfel de lume, a spune cu bună ştiinţă ceea ce deja au mai spus şi alţii – a plagia, cum se zice – nu trebuie socotit, neapărat, drept nu ştiu ce nemaipomenită ticăloşie literară, o nemaivăzută şi oribilă impostură, ci poate doar semnul exterior şi uşor agresiv al unei – destul de înduioşătoare – neputinţe sufleteşti funciare. – Pur şi simplu, se întâmplă că acela ratează să se întâlnească cu propriile cuvinte, nu ştie să afle cheia cu care le-ar putea face să vorbească, şi atunci, frustrat şi cu mintea tulburată, le "fură" pe ale altora: şi le ia pe acestea drept ale lui. Furul de cuvinte se vădeşte, mai întâi, printr-un suflet tulbure; lui nu îi este cu putinţă să facă distincţii primare, cum e aceea între interior şi exterior, între ceea ce are el în sine şi este al său, pe de o parte, şi ceea ce află citindu-i şi cunoscându-i pe alţii, pe de altă parte. Aşa se face că, la el, tulburarea sufletească merge până acolo încât actul lecturii este socotit totuna cu cel al scrierii. (citind această carte, şi plăcându-mi, e fără îndoială ca şi cum aş scrie-o eu însumi; simplul fapt că-mi place şi că mă regăsesc atât de bine în acest text îmi este prea-îndeajuns ca să mă şi pot iscăli sub el; restul sunt doar detalii administrative, invenţii avocăţeşti) Iată neputinţa fundamentală a furului de cuvinte: se pripeşte, nu se poate ţine şi se lasă cu totul vrăjit de impresiile plăcute ale primei întâlniri cu ceva "foarte bine scris" şi în care – nu-i aşa? – i se pare că “se regăseşte”. Nu are nici un fel de noţiuni, câtuşi de puţin limpezi, despre ceea ce înseamnă, în intimitatea faptului, că o idee se întrupează în cuvinte, că se iveşte ceva nou în ordinea spiritului. – Pur şi simplu, relaţia lui cu acel text este una de natură hedonistă şi posesional-juisatoare: ea se reduce la aceea că textul îi place la culme şi vrea neapărat să-l "aibă", să fie (şi) a lui. Şi atunci, ca oricine, se trezeşte copleşit dintr-o dată de pofte năprasnice, el siluieşte ceea ce i-a plăcut şi îl târăşte cu forţa în bârlogul lui.

 

*

        Plagiatorul pare, la prima vedere cel puţin, un mare neruşinat, un cinic nemaipomenit care îi dispreţuieşte profund atât pe cei ce scriu – pe care-i fură, cât şi pe cei care citesc – pe care-i minte. Dar probabil că lucrurile, în miezul lor, nu stau chiar aşa. El e, iarăşi, mai degrabă un om tulbure. Condiţia existenţială a plagiatorului se apropie cel mai mult de lumea delirului: el este de o infinită, de o înspăimântătoare disponibilitate; "forma" lui de existenţă stă tocmai în desfrâul polimorfiei. El e, în acelaşi timp, aici şi pretutindeni, la munte şi la mare, în antichitate şi în vremea Revoluţiei Franceze; pur şi simplu, el este oriunde şi oricând s-au scris texte care se întâmplă să-i placă. Or, condiţia aceasta delirantă e una dintre notele cele mai triste, mai dureroase şi mai jalnice ale furului de cuvinte. El nu se poate bucura niciodată de binecuvântarea şi mângâierea acestui dat primordial: anume că omul este fiinţă unică şi nu are decât un singur suflet, o singură pereche de ochi şi un singur fel de a scrie. (iată, bunăoară, cum stau acum aici şi dintre atâtea chipuri în care aş putea să văd lumea, dintre infinitatea de tonuri şi nuanţe cu care aş putea preciza ceva, mi se întâmplă să le aleg doar pe unele, pe unele anumite, şi care, dozate într-un anume fel, fac ceea ce se chemă stilul meu)

        Dar aceasta nu e nicidecum şi situaţia furului de cuvinte; el parcă ar fi cineva care – din naştere – n-are amprente, el nu poate fi nicidecum identificat pe baza unor "semnalmente" de aflat la el, şi la nimeni altcineva: el poate fi, în acelaşi timp, şi Platon şi Sfântul Augustin, şi Luther şi Hegel, şi Nae Ionescu şi Vladimir Jankélévitch, şi Dostoievski şi Marchizul de Sade, şi oricine i se mai întâmplă să-i cadă sub ochi şi să-i placă. Fireşte: oricine, mai puţin el însuşi. Şi tocmai asta vrea să însemne că natura lui ţine de lumea delirului, că delirul îi e blestemul, veninul tuturor zilelor sale. El, furul de cuvinte, se revarsă incontinent peste cuvintele altora şi se repede să le repete, întrucât i-au plăcut. Uită însă imediat de la cine le-a auzit şi reţine doar că le-a rostit (şi) el. (Nu uită, bineînţeles, să se iscălească, ţanţoş, sub ele.)       

        Pentru a înţelege şi mai bine situaţia existenţială în care se află furul de cuvinte ar fi instructiv să-ţi aminteşti de situaţia exact opusă, a celor care, mai cu seamă în vremurile strălucite ale Evului Mediu, îşi atribuiau propriile scrieri unor nume consacrate, nume ce putea sluji atunci drept cel mai eficient vehicul pentru răspândirea acelor cuvinte ale lor în lume. Pe aceştia nu îi interesa decât un singur lucru: cuvintele lor să umble, eficient şi liber, prin lume, să se înfăţişeze lumii întregi, fără sfială – indiferent sub ce nume ar face-o. Tâlcul atribuirii era acela că eu sunt o gură întâmplătoare, un medium oarecare, la îndemâna Adevărului, prin care el găseşte (sau nu) de cuviinţă să se rostească. Iar acest adevăr tocmai rostit, întrupat în cuvintele mele, a devenit deja ceva străin de mine însumi, şi ca atare trebuie să mă şi înclin înaintea lui. Căci roadele minţii mele, fructul sufletului meu – cea mai nobilă justificare şi cel mai sigur semn al trecerii mele prin lume, sunt ceva mult mai însemnat decât numele meu de biet muritor, care s-a întâmplat să-mi fie dat. Numele meu nu e decât un cuvânt, o convenţie, o etichetă la care răspunde trupul meu de carne. Eu însă, eu sunt mult mai mult decât numele meu – identitatea mea personală fiind dată poate tocmai de putinţa ce o am de a participa, într-o anumită modalitate, la întruparea ideilor în cuvinte. Gândurile mele exprimate, dacă se întâmplă să spună cu adevărat ceva, sunt mult mai mult decât făptura mea terestră, înscrisă, cu nume şi adresă, în registrele stării civile. Este vorba aici de ceva care, sub puterea unei prezenţe nemăsurat de înalte şi de venerabile, s-a obiectivat în cuvinte şi a căpătat o fiinţă nouă, cu totul distinctă de a mea. S-a produs ceva, a răsărit în lume ceva ce n-a mai fost până acum; trebuie să crezi că, după aceste cuvinte, lumea nu va mai fi aceeaşi cu cea de dinaintea rostirii lor. – Iar asta te uluieşte şi-ţi inspiră un respect nemăsurat: respectul ce-l trezeşte nou-născutul.

        Într-o civilizaţie a orgoliului se întâmplă însă exact pe dos. Nu îţi mai poţi lăsa cuvintele acum să umble sub un nume străin, ci – tocmai dimpotrivă – ţi le aperi straşnic, le ţii ferecate sub pecetea inconfundabilă a numelui şi copyright-ului tău. Le iscăleşti de fiecare dată, le "însemnezi", le legi strâns de tine; nu-ţi poţi permite să le laşi anonime, căci, nesemnându-le, parcă le-ai da drumul ne-întregi în lume, şi – pe deasupra – ai mai lăsa şi să se piardă ceva esenţial din fiinţa ta o dată cu ele. Cuvintele tale, exclamaţiile tale, ticurile şi greşelile gramaticale, virgulele şi felul tău admirabil de a începe şi sfârşi o frază – toate acestea sunt zestrea ta nepreţuită, stilul “geniului” tău inconfundabil.

        Dar iată însă că uneori nici toate acestea nu-ţi mai ajung ori nu-ţi e dat să le simţi îndeajuns de mult "ale tale" – şi atunci te tulburi peste măsură şi pui mâna şi pe ale altora. Nu te incomodează, nu te jigneşte câtuşi de puţin că te iscăleşti sub ceva ce n-a ieşit din mintea ta, că ideea respectivă n-a germinat şi n-a crescut în sufletul tău, şi că nu-i "seamănă". Astfel că în viaţa ta nu se instalează nici cel mai mic disconfort din cauza acestor "corpuri străine". – Şi nu te simţi deloc "înstrăinat" printr-o astfel de experienţă. Nicidecum – ceea ce are cu adevărat însemnătate e să te împăunezi repede cu ea, întrucât simţi că e o idee care ar avea oarece "trecere" şi, etalând-o, te-ar înnobila oarecum. (ca şi cum, întorcându-te acasă după multă, multă vreme ai mai găsi – peste ceea ce te aşteptai să găseşti – încă un copil, unul ce nu-l făcuseşi tu, căci nici pe departe nu-ţi seamănă; or, în loc să te incomodeze aşa ceva, să te "simţi prost" – tu, de fapt, începi de îndată să te mândreşti patern, pe toate drumurile, cu puiul de cuc: şi ce dacă nu-i al meu, ce dacă nu-mi seamănă, dar – ia spuneţi-mi! – a mai văzut cineva vreodată aşa mândreţe de prunc?)

 

*

        Dacă ar fi însă să psihanalizezi, oricât de grosolan, furul de cuvinte, să-i cauţi intenţiile şi năzuinţele lui ascunse, vei da numaidecât peste următorul lucru, foarte semnificativ: plagiatorul ştie într-o anumită măsură, într-un chip obscur, că nu-l citeşte nimeni, şi poate că nici nu vrea să-l citească cineva. Inconştient, el nu e – nu vrea să fie autor. E adevărat, şi-a lăsat semnătura undeva pe o foaie, dar poate că a şi uitat de ea, de vreme ce era atât de tulburat şi nu avea întreg discernământul. Inconştient, furul de cuvinte nu poate să aibă în mod esenţial ceea ce se cheamă paternitatea ideii. – Aceasta e cea mai inteligibilă şi mai verosimilă dimensiune abisală a celui ce plagiază: a plagia şi a-ţi trăi propria ratare sunt două lucruri nu foarte uşor de despărţit. Semnând sub cuvintele altuia, îţi semnezi parcă propria demisie, expatrierea definitivă din ţinutul adevăratei scriituri. În esenţă, furul de cuvinte pur şi simplu nu ştie, n-are nici o idee adecvată despre ce înseamnă cuvântul – adâncimea şi misterul cuvântării; nu ştie nimic despre minunea această nemaivăzută: că există cuvintele. El se lasă răpus – prosteşte răpus – de o vrajă mai curând superficială, şi singurul lucru pe care-l bănuieşte despre fenomenul cuvântării este acela că ea trebuie să fie proprietatea cuiva, că cel mai important lucru pentru un text este să aibă semnătură dedesubt.

        Aflat, prin urmare, într-o astfel de totală ignoranţă, furul de cuvinte n-are cum să aibă nici o idee adecvată despre ceea ce înseamnă că acel cuvânt va fi citit de cineva; neobişnuind să scrie cu adevărat el însuşi, n-a avut nici ocazia să descopere că scriitorul se întâlneşte cu cititorul său chiar atunci, în însuşi actul scrisului, şi nicidecum "la lansare" sau în alte locuri. Or, plagiatul se răzbună pe plagiator şi nu îl lasă niciodată să ajungă un veritabil autor. – Plagiatele sunt atât de rar găsite pentru că, într-o admirabilă harmonia praestabilita ce domneşte peste lumea cărţilor şi a literelor, ele nu sunt făcute niciodată să fie citite. Ele vor fi, cel mult, recenzate. (evident – recenzate pozitiv, elogios-pozitiv, hiperbolic-pozitiv, apocaliptic-hiperbolic-pozitiv)

        Aproape inutil să mai adaug că plagiatul este semnul cel mai puţin echivoc, cel mai ţipător al provincialismului cultural şi al insignifianţei spirituale; al locului unde nimeni nu mai citeşte nimic, unde nimeni nu citeşte pe nimeni, dar toţi îi laudă pe toţi: îşi cântă ipocrit în strună, îşi prea-măresc în fiecare clipă geniul şi nemurirea literar-artistică; se cheamă între ei cu apelative generoase, incredibil-fantastice, de care s-ar ruşina iremediabil orice spirit sănătos. (şi nici că se putea altfel: ce altceva este plagiatul decât fructul necesar, recolta cea mai îmbelşugată care se strânge, toamnă de toamnă, în patria pupincurismului?)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*