Acest respiro

 

Nu o singură dată i s-a reamintit lui I.L.Caragiale că ar fi grec. Pentru media de percepţie stimabilă a timpului - numai cineva de altă plămadă, eventual un trădător, ar fi putut să vază enorm şi să simţă monstruos, sau ar fi putut crede că prefecţii naţiei nu-s oneşti în foncţie şi se ţin cu doamna celui mai bun amic. În România tradiţională, fariseul de serviciu şi-a segregat aproapele în timp ce căta spre icoană, cu voie de la popă şi binecuvântare de la el, aşa că n-ar fi putut să se dezmintă tocmai cu autorul Nopţii furtunoase. Mai precis: nu se putea să nu se autosezizeze măgarii vremii că omul e diferit. Numai un “străin”, carevasăzică un om altfel ar fi putut ataca eşafordajul de bun simţ al timpului cu argumente care ţin până azi. Spiritul lui Caragiale a devenit peren în conştinţa publică, şi ironiile sale de altă data sunt loc comun. O, atât de româneşti par. Astăzi se uită lesne cum şi de ce a fost insultat în epocă omul născut în satul Haimanale. Literatura de la finele veacului XIX (nu toată, desigur, de Caragiale tatăl e vorba aici) ne pare azi un act de luciditate care ţinea dreaptă cumpăna lumii: cum politica o luase impardonabil şi foarte actual razna, se poate reprezenta fără prea mult greş că realitatea României atârna precum o piatră de moară de gâtul spiritualităţii ei, şi aşa anemizată de un ADN neînlesnitor cu inteligenţa.

Aşadar, tu, grecule, să taci. N-ai nici un drept să spui una ca asta, cară-te. I-au zis de atâtea ori du-te în zilele vieţii sale încât, atunci când a putut, chiar s-a dus.

Lucrurile s-au schimbat de atunci. Nu mai există exil. Deşi unii autori români au plecat, ei sunt încă acasă. Scriu în română. Minoritari în toate felurile posibile, la lumea cea nouă se ţine strajă (când nu se pune capră) lumea cea veche.

La un an de la lansarea proiectului nostru literar, e probabil momentul să ne oferim un moment de reflecţie care va implica şi precizarea poziţiei noastre literare. Nu am mai făcut-o până acum. Ne e cunoscută familiarizarea cititorului cu noi coduri ale lecturii, cu varietatea îndreptăţită a proiectelor literare pe internet, până într-acolo unde nimic din arsenalul seducţiei literare nu mai este străin unui cititor obişnuit să frecventeze siturile culturale. (Apropo, mulţumim de vizita pe sit şi pentru că aţi dus lectura până aici. Staţi să vedeţi şi mai departe.) Respiro nu este singurul loc unde un aer de vitalitate şi creativitate se face simţit. Ceea ce ar putea distinge Respiro de alte proiecte este amploarea cu care autori din afara frontierelor cartografice ale României înţeleg să se adreseze publicului românesc, să scrie în continuare în română, să ofere potenţialului cititor materiale literare originale. Nişte căpoşi. La o asemenea amploare, un astfel de fenomen de permanent contact şi largă comunicare între cititorii de limbă română şi autorii care scriu pentru ei – e posibil să nu găsim precedent. Nu s-a mai văzut una ca asta. Însumând coduri ale lecturii care trimit la o sincronizare implicită cu felurile de a gândi/trăi arta sau literatura în cele patru zări, sunt întrunite toate condiţiile pentru a decodifica premizele unei noi paradigme culturale sau ale unui nou curent literar. Nu voi scrie despre asta aici: nu e treaba mea să teoretizez pe marginea chestiunii (eu sunt narator, iar teoria literara ţine de ministerul şcoalelor, când nu de-a dreptul de isprăvnicia trebilor dinlăuntru, când teoretizarea devine foarte personală). Literatura care se poate citi în paginile Respiro prezintă anumite caracteristici a căror semnificaţie se află în continuitatea unor tendinţe conturate şi în alte culturi. În primul rând varietatea, şi asta înseamnă enorm. Ceea ce se petrece pe acest sit este nou, important, sincron cu realizări culturale din alte lumi şi are neaşteptatul avantaj de a fi viu.

În cazul de faţă, viu nu e un cuvânt prea mare. Fie şi numai pentru faptul că se face literatură cu un arsenal rafinat într-o vreme când oamenii se debranşează de la căldură, când Ministerul Culturii administrează dubios sponsorizările, când unii oameni acasă fac naveta în condiţii mai rele decât în anii ’80. Se face literatura cu franjuri, .jpg şi stil într-o vreme când pe patrie o doare în cur despre asta. Patria oficială, desigur. Dar nu de aceea e vorba aici, cum nu despre cei care l-au înjurat pe I.L.Caragiale este vorba în cartea aceea mare a lui George Călinescu, ci despre I.L.Caragiale însuşi. Aici, pe aceste situri culturale, se editează exact invers decât la casele editoriale cu fason: fără componentă financiară şi cu entuziasm. În anul 2001, când unii dintre meseriaşii editării pe hârtie s-au acrit şi când unii editori dansează trist blues cu spectrul tăcerii, în spaţiul virtual s-au întâmplat lucruri noi.

Asumarea slangului nouăzecist ori a unei limbi literare arhaizante, sincron cu publicarea unor autori de care în ţară nu se ştie şi care-s aflaţi în exil hăt departe – la Craiova, Constanţa, Iaşi, Tg. Mureş sau Braşov - este altă caracteristică a anului editorial 2001, pe unele situri culturale. Ideea centrală e responsabilitatea. Esenţial şi susţinut interes responsabil faţă de aproapele, acceptarea lui cu diferenţele sale, cu reflectarea diferenţelor (se scriu cronici mai rapid pe web decât pe hârtie), circulaţia vie a textelor într-o lume care a făcut tot posibilul spre a le dezcircula. Interesează o literatură şi o artă care să exploreze resursele prezentului şi experienţa contemporană cu luciditate, prospeţime şi profunzime, invariantă la pervertirile comerciale sau politice ori la infuziile ideologice. Aceasta este o nouă premiză literară şi caracterizează anul 2001. Într-o lume a nepăsării, a apărut atitudinea literară care îngăduie atenţia către aproapele, către gândurile, obsesiile, visurile, speranţele lui. Un complex de factori a condus aici.

 

Vremea e alta: chiar dacă omul e grec, are voie să spună poezie în alt fel, să scrie altfel, să contribuie culturii române cu identitatea sa. Acum a venit momentul când segregarea de altădată va merge la culcare. Literatura are o misiune şi un rost schimbat: să inducă hemoglobină în venele naţionale, cele răsfăţate cu mitilic, vişinată şi sirop, dacă nu cu apă chioară şi ţuică de la satelitul din baie. Nu e lesne să produci literar într-un spaţiu cultural în care sărăcia împinge pe unii dintre contemporanii noştri către tehnologia evului mediu agrar, în vreme ce alţii deprind C++. Într-o astfel de nouă geografie literară - cine mai este oare centru şi cine marginea ? Pe unde oare se situează acea sensibilitate căreia să i te poţi adresa ? Cine poate asta ? Numai cei care sunt atenţi la cel de alături, cei care au găsit formula de a-l lăsa să se exprime, care înţeleg să ofere stimabilului preopinent egale şanse ca şi sieşi, numai acela a înţeles despre ce e vorba în acest timp. Acela care merge cu subiectele literaturii sale în cel mai neastâmpărat detaliu al realităţii româneşti, acela care ştie să facă personajele să vorbească în a lor voce, acela care ştie cu acurateţe secretele portretului literar, ieşind din sine spre a trăi şi a-şi asuma această lume răstignită (încă aflată sub şoc post partum după retragerea ordonată de împăratul Aurelian), acela care ştie unde sunt siturile culturale şi de unde vine poezia prin sârme de telefon, acela care înţelege de ce e perfect explicabil că insula Santa Lucia are un premiu Nobel pentru literatura în timp ce Valahia Mare nu, acela care nu înţelege să cohabiteze cu un sistem de receptare viciat de veresii şi interese mărunte – al lui e acest timp. Acestea sunt fundamentele unui nou rost literar. Ar fi trebuit scris un manifest, dar nu mai suntem copii, nu ne jucăm cu asta. Ape vor seca în albie şi peste locul postărilor noastre va răsări pădure sau cetate până ce unora le va fi picat fisa despre unde şi cine suntem şi ce se întâmplă aici.

 

Ce interesază de acum? Ce capătă importanţă în această neaşteptată întoarcere acasă a fiilor risipitori? Totul, ca gen, pentru că fundamentele admit extensii în diverse forme estetice: fotografii despre mediul rural, poeme despre imaginarul misterios al feminităţii, piese de teatru despre iluzoria urbanitate a cartierelor noastre cele de toate zilele, poeme de dragoste, poeme despre identitate, istorii despre români care au emigrat sau care proiectează spre depărtării iluzii sau copii ale realităţii, texte extrapolând diferenţele dintre omul românesc şi omul occidental, texte despre regăsire sau texte despre singurătate, toate înnobilate cu o privire restaurând umanitatea acolo unde lumea  românească a căzut în timp şi a fost prinsă nepregătită.

 

Într-o Românie ideală, şi grecul ar fi avut dreptul să ironizeze, să pună în discuţie canonul oficial, să folosească arsenalul literar pentru a spune timpului de acum cum este timpul de acum. Dar nu trăim într-o Romanie ideală, şi asta ne-ar putea aminti un vers de Lucian Blaga: doar în lacurile cu noroi pe fund cresc nuferi.

 

Bogdan Suceavă