Respiro

 

De o parte, o apocalipsă virtuală anunţată nu de călăreţi descărnaţi ci de patru forţe invizibile care au revoluţionat tehnologia. Patru forţe care pregătesc implozia:

Miniaturizare: nanotehnologii, computere cuantice, planeta redusă la dimensiunile unui atom.

Fragmentare: Joseph Jernigan, primul om în spaţiul virtual, a fost un criminal de drept comun omorît prin injectare cu clorură de potasiu. Corpul lui, decupat în felii cu grosimea de un milimetru a fost fotografiat, scanat şi apoi încărcat în memoria unui calculator. Incapabili să cuprindem ansamblul, colecţionăm firmituri şi cioburi. Incapabili să înţelegem, devorăm.

Digitalizare: hipertofierea unui principiu logic într-o "maşină de înnebunit lumea", 010101...să fie schizofrenia un experiment ratat al "naturii" de digitalizare a minţii?

Accelerare: capacitatea de prelucrare a informaţiei de către microprocesoare s-a dezvoltat de 10 milioane de ori mai rapid decît cea a sistemelor nervoase biologice în cele 4 miliarde de ani de cînd viaţa a apărut pe pămînt .

De cealaltă parte, o reacţie plină de scepticism antropocentric:

" Apocalipsa virtuală? Baliverne, nu ai altceva de făcut decît să-l scoţi din priză şi gata, s-a terminat cu el...creierul nostru e mult mai complex, sinapsele noastre se modifică permanent, computerul rămîne identic cu el însuşi, nu are oase, nu are muşchi, nu poate să experimenteze lumea în mod direct şi nici să înveţe nemijlocit din experienţele sale, ce-i dai să facă, aia face, doar o unealtă puţin mai sofisticată şi atîta tot, doar un ciocan de bătut pixeli..."

De o parte, partizanii faimoasei legi ai lui Moore care anunţă prăpăstios: "Singularitatea va avea loc la începutul deceniului trei al secolului XXI şi nimeni nu poate şti ce se află dincolo: paradisul?, infernul?, naşterea unei specii simbiotice între om şi maşină?, o gaură neagră informaţională?..." De cealaltă parte, priviri nedumerite, ridicări din umeri, discursuri ecologiste, manifeste neo-sămănătoriste, etc, etc.

Mult mai semnificativă decît discuţia dintre partizanii apocalipsei tehnologice şi adversarii lor mi se pare analiza mutaţiilor deja existente impuse de tehnologie spaţiului şi timpului nostru interior: da, am comprimat spaţiul, a devenit oare şi sufletul omului mai strîmt? Da, am accelerat timpul, dar au devenit şi emoţiile noastre mai rapide?

Omul nu este un drum închis, o monadă imuabilă: nod concret în reţeaua bio-tehno-socială, omul este un joc de oglinzi, un vîrtej fragil într-o curgere turbulentă. Modelele filosofilor nu au existat decît în imaginaţia lor: omul concret este un flux, o mişcare continuă, o speranţă niciodată îndeplinită. Reversul deschiderii si adaptabiliţătii umane este extrema noastră vulnerabilitate.

Nu tehnologia este Principiul Răului, nu progresul ştiinţei este adevărata ameninţare, nu de maşini trebuie să ne temem, trebuie să ne temem de noi, de noi înşine, de oamenii pe care maşina îi poate transforma oricînd în fiinţe absente şi superficiale, de oamenii a căror atenţie capătă durata videoclipurilor publicitare şi a mesajelor de pe roboţii telefonici, de oamenii ale căror vise încep să fie populate de monştrii deşerturilor dihotomice, de oamenii absorbiţi de maşină, de oamenii imersaţi în maşină, de oamenii deveniţi sumele propriilor obsesii, trebuie să ne temem de computerul din fiecare dintre noi.

Suntem o generaţie fast-forward. Dar de ce şi către ce alergăm?

*

La indienii din satul Taos, New Mexico, ziua de 23 septembrie este sărbătoarea cea mai importantă. În această zi, dis-de-dimineaţă, întreaga comunitate, cu mic, cu mare, se adună la marginile satului, se împarte în două grupuri  şi, de la copiii care abia au învăţat să citească pînă la  bătrînii satului, toţi indienii încep să alerge într-un du-te vino continuu.

Obiceiul este vechi de sute sau poate mii de ani, nimeni nu ştie cînd şi cum a apărut dar, în fiecare toamnă, fără excepţie, la primul cîntat al cocoşilor, tot tribul se strînge şi începe să alerge.

Acum doi ani, am asistat la această ştafetă insolită, şi, la întrebările mele uimite şi mai mult gesticulate, unul dintre indienii mai vîrstnici mi-a răspuns într-o engleză impecabilă că ei aleargă pentru ca soarele să continue să se rotească pe cer. Ei aleargă ca nu cumva să se trezească într-o dimineaţă că soarele a uitat să răsară. Ei aleargă, pur şi simplu, din respect şi solidaritate faţă de soare.

*

Arcă surfînd noianul informaţional, pauză în mijlocul ciclonului semantic, revista Respiro este o oază şi un refugiu: aici spaţiul are lărgimea aripilor imaginaţiei iar timpul curge în ritmul bătăilor inimii.

Bine aţi venit: ştafeta artei continuă.

New York, Iunie 2001   

                            Paul Doru Mugur