Corpuri metafizice şi suflete digitale

 

interviu cu criticul-curator de artă Brett Yviet

 

 

În interviul anterior [Respiro 1] , nu am discutat deloc impactul  internetului şi al  tehnologiei digitale, în general, asupra artelor plastice. Ai putea să ne spui acum cîte ceva despre asta?

 

Două expoziţii recente: "Bitstreams" deschisă la Witney Museum din New York între 22 martie şi 10 iunie, şi "010101-Arta în timpurile tehnologice" desfăşurată la San Francisco Museum of Modern Art între 3 martie şi 8 iulie, demonstrează vastitatea şi dificultatea subiectului: reacţiile critice au fost aproape egal împărţite între acceptare necondiţionată şi respingere totală. Massimiliano Gioni, editorul revistei "Flash Art", scria într-un articol recent, că nu privim picturile din peşterile Altamira pentru a comenta asupra tehnicilor realiste ale strămoşilor noştri ci pentru a descoperi cîte ceva despre universul lor şi modul lor de a şi-l reprezenta: foarte acid, referindu-se la expoziţia de la Whitney continua, citez, "poate monitoarele DVD "flat screen" or fi ceva nou, dar plictiseala pe care o degajă este la fel de veche ca însăşi arta." Preîntîmpinînd astfel de comentarii, David Ross, directorul muzeului de artă modernă  din San Francisco, declara de la bun început că scopul expoziţiei nu este de demonstra oamenilor ce este tehnologia digitală ci în ce fel ea ne-a influenţat şi continuă să ne influenţeze.

Artiştii prezenţi în cele două expoziţii se folosesc de tehnici digitale pentru a crea sculpturi, picturi , fotografii, instalaţii video, muzică, etc. Aspectul unora dintre lucrări este absolut tradiţional, doar citind catalogul expoziţiei  descoperi intervenţia computerului în designul lor.

Robert Lazarrini, de exemplu, a scanat mai întîi imaginea tridimensională a unui craniu, a distorsionat apoi pe computer modelul lui digital, pentru ca, în final, să sculpteze în os patru cranii diferite, fiecare, deformat după o altă axă. Hans Holbein, în 1533, într-o lucrare celebră, "Ambasadorii", pictase o formă aproape identică fără să se folosească, evident, de nici un fel de tehnică digitală.

Cîţiva dintre artişti, au integrat şi internetul în proiectele lor, cel mai adesea ca metaforă a unei jungle informaţionale misterioase şi impredictibile. Expoziţia din San Francisco are şi un sit special dedicat unor proiecte dezvoltate exclusiv pe internet (www.sfmoma.org).

Tehnologia digitală este folosită, în general, fără nici un fel de ironie sau distanţare critică, unii artişti sunt atît de tineri încît, pur şi simplu, mediul digital este singurul pe care-l cunosc.

Semnalez totuşi "Heatseeking" scurt-metrajul lui Jordan Carandall, din "Bitstreams".

Artistul a combinat imagini înregistrate cu o cameră de 16 mm, o cameră de supraveghere militară folosită de patrulele americane de la graniţa cu Mexicul şi o cameră digitală pentru a crea o senzaţie de teroare amestecată cu dorinţă, totul pe fondul unei singurătăţi devastante. Scopul lui declarat a fost de a reacţiona împotriva stereotipiei invazive a noilor tehnologii transformîndu-le în instrumente de manipulare a sentimentelor.

 

 

Vezi vreo evoluţie în această  artă digitală, cum o numeşti? Vezi vreo schimbare în ultimii ani?

 

Oh, da, cu siguranţă. Acum zece ani, criticam fotografiile realizate pe computer care, prin  sărăcia lor coloristică, (doar 256 de nuanţe diferite) nu puteau concura cu fotografii obţinute prin tehnici tradiţionale, cu mai mult de un secol în urmă.

La mijlocul secolului trecut, prin imprimarea directă a hîrtiei fotografice deasupra negativului acoperit de o emulsie încălzită de colodiu, fotografiile aveau o rezoluţie extraordinară: le puteai mări de zece sau chiar douăzeci de ori şi imaginea rămînea la fel de clară: prin contrast, primele fotografii digitale îşi pierdeau claritatea şi dacă le măreai de două ori…Recent, lucrurile s-au schimbat complet: în prezent vorbim de palete de culori cu 16 milioane de nuanţe: acum, la fel ca la începuturile fotografiei, rezoluţia imaginii atinge perfecţiunea: poţi mări fotografiile digitale de zeci de ori de ori fără probleme.

O mutaţie similară are loc în cinematografia digitală: la început, camerele digitale nu prea aveau căutare, deoarece, în loc de 24 de cadre pe secundă, cum ne obişnuisem, ele filmau 30. Peliculele obţinute aveau un aspect foarte neobişnuit: de mai bine de un an însă, odată cu apariţia camerelor digitale 24P, această diferenţă a dispărut. În plus, regizorii au remarcat că imaginile nocturne filmate cu camere digitale sunt mult mai precise şi le folosesc din ce în ce mai mult în filmările de noapte.

 

 

Care este după tine schimbarea cea mai importantă pe care a adus-o introducerea noilor tehnologii în artele plastice?

 

Identitatea dintre reprezentările digitale ale textelor, imaginilor şi sunetelor mi se pare absolut fascinantă: posibilităţile trecerii de la un mediu la altul devin, teoretic vorbind, nelimitate.

Descoperirea este, cred eu, de o importanţă capitală. În fizică aveam mecanica cuantică, în biologie, genetica, în artă, însă, nu exista nici un numitor comun care să permită metamorfoza directă a diferitelor simboluri artistice între ele. Pentru prima dată, acum, posedăm un limbaj universal prin care idei artistice din medii diferite pot interacţiona, fuziona, hibridiza. Asistăm la actualizarea "în pixeli şi biţi" a "corespondenţelor" la care visa Baudelaire.

Un alt rezultat imediat al codificării digitale este apariţia  expoziţiei virtuale. Spaţiul expoziţional explodează, sau ca să folosim expresia lui Baudrillard, implodează.

Expoziţia din San Francisco, de exemplu, combină proiecte virtuale prezente numai pe internet cu lucrări din spaţiul fizic al muzeului; departe de a fi o experienţă singulară, cred că acesta este viitorul.

În triunghiul artist, obiect artistic, public, accentul este acum mutat spre public. Obiectul de artă devine transparent, este doar pretextul interacţiei dintre experienţe diferite, dintre modele diferite ale lumii, între care obiectul de artă face să apară punţi invizibile: noua artă creează un nou tip de conceptualism, în care accentul este pus pe experienţa specială a publicului în prezenţa proiectului artistic.

Nu mai putem vorbi despre un obiect de artă în termeni clasici ci este vorba despre înscenarea, despre instituirea unor noi experienţe adeseori camuflate sub aparenţa unei banalităţi obsedante.

Mediocritate asumată? Cenestezism radical? Conceptualism digital? Mai important decît căutarea unui nume unic pentru noile tendinţe este reflecţia pe care o permite noul mediu asupra sensului realului şi îmbogăţirea acestui sens cu o multitudine de semnificaţii noi: virtualul erodează realul, realitatea este contaminată de virtualitate, asistăm la continua digitalizarea a realităţii.

Arta care imita realul devine tot mai mult realul care imită arta, realul este disecat pînă îşi dezvăluie structura profundă, increată, esenţială.

Graniţele dintre realitate şi artă se dizolvă, arta şi ceea ce numim real devin simple interpretari diferite ale unei lumi identice, puncte de vedere diferite. Rolul artistului este de  a redimensiona lumea, de a-i dezvălui structura artistică, de a re-prezenta, nu de a inventa ci de a descoperi.

 

 

Discuţia noastră anterioară (Respiro 1) prezenta arta contemporană ca aflată în plină regresie, încercînd să se apropie de starea de deschidere şi inocenţă a  noului-născut. Unde plasezi arta digitală faţă de acest model?

 

Implicarea internetului în proiectele artistice contemporane completează spirala artei pe care o schiţam în discuţia noastră anterioară: imersată în oceanul informaţional al internetului, arta devine realmente intra-uterină: să ne amintim că etimologic vorbind,  cuvîntul "matrix" înseamnă, în latină, uter.

 

 

Dacă am ajuns la internet, spune-mi te rog, care este părerea ta despre impactul, despre influenţa, aşa zisului spaţiu virtual asupra noastră ?

 

Primul lucru important de semnalat este că în limba engleză s-a impus cuvîntul "virtual" în pofida celui "artificial" pentru că "artificial" avea conotaţia pejorativă de fals. Virtual înseamnă "aproape" şi, de aceea, a plăcut imediat. "Aşa zisul spaţiu virtual", cum l-ai numit, prelungeşte logic efectul apariţiei celorlalte comodităţi moderne: telefon, televizor, video, etc. Ele pregătiseră terenul, ne obişnuiseră cu ideea decorporalizării, cu senzaţia fragmentării: cînd vorbeşti la telefon, vorbeşti fără a-ţi vedea interlocutorul, văzul şi auzul sunt separate; cînd te uiţi la televizor sau cînd urmăreşti un film, priveşti imagini plane, spectre, umbre mişcate.

Imersarea în internet nu ni se mai pare atît de artificială, atît de neobişnuită pentru că am acceptat deja această fragmentare a senzaţiilor impusă de mijloacele mai vechi de comunicare.

Mi se pare semnificativă coincidenţa temporală, pentru cîteva luni, a expoziţiei Vermeer de la Metropolitan Museum of Art şi a expoziţiei "Bitstreams" de la Whitney Museum of American Art. Arta lui Vermeer constă în crearea unui spaţiu intim, domestic, senzual, protector. Vermeer este arhitectul repausului, la el, timpul stă pe loc, ceasurile sunt înţepenite.

În "Bitstreams" este exact pe dos: picturile lui John F. Simon, Jr., un fel de abstracţii colorate a la Mondrian , sunt programate să se mişte continuu pe nişte ecrane digitale: DVD-uri animate ale lui Jeremy Blake, închipuie figuri geometrice cu forme feminine, lascive care-şi schimbă culoarea şi forma permanent: în "Bitstreams" totul este animat, totul se mişcă, într-adevăr, parcă te afli în mijlocul unui curent de biţi...Succesiunea ameţitoare a stilurilor care se schimbau din ce în ce mai rapid în ultimii ani ani a reuşit, în cele din urmă, să asimileze însăşi mişcarea. Mişcarea, heraclitismul radical, este acum stilul impus de noile tehnologii.Pur şi simplu, asistăm la dezvoltarea unei adicţii universale la bombardamentul neîntrerupt cu informaţii; noile droguri ne sunt infuzate, zi şi noapte, pachet de biţi cu pachet de biţi: un studiu recent a arătat că japonezii îşi petrec, în medie, opt ore pe zi în faţa ecranului de computer sau televizor.

Radioul, cinematograful, televizorul creau surpriză, aşteptare, suspans.

Accelerarea paroxistică a noilor medii ne produce supraexcitaţie, vertij,  intrăm într-o stare de orgasm epileptic, o stare de şoc în care orice fel de atitudine critică dispare.

Imersaţi în oceanul informaţional nu mai putem diferenţia nimic, totul devine ecstatic, sublim.

Ajungem la saturaţie, la poluare informaţională, la patologii informaţionale.

De aici şi apariţia noilor guru, revenirea la modă a tehnicilor yoga, accentul pe "slow food", tehnici de relaxare, etc.

 

 

Forme de terapie informaţională…Crezi că şi arta contemporană este tot o formă de terapie?

 

Foarte multe dintre proiectele artistice actuale suferă de aceeaşi saturaţie a sensului care caracterizează întreaga experienţă mass-media. În consecinţă, foarte puţine dintre ele sunt curative.

În arta de acum, accentul se pune pe happening, pe instalaţii, pe arta ca experienţă, pe teatralizare, pe afirmarea, nu pe demonstrarea adevărului, pe fulguranţă, pe efemer.

Proiectele de happening sunt folosite de marile corporaţii pentru a-şi promova vînzările. Sloganurile marilor firme au devenit identice cu cele ale majorităţii artiştilor: acum nimeni nu-ţi mai vinde un obiect, acum se vînd e-x-p-e-r-i-e-n-ţ-e, acum se manufacturează experienţe umane. Din ce în ce mai mult, în societatea occidentală, arta este asimilată tehnicilor de manipulare a cumpărătorului.

 

Crezi că în viitorul apropiat vom asista la instituirea  unei dominaţii a artei de către tehnologie şi ştiinţă?

 

La fel ca în antichitatea greacă sau în Renaştere, acum, din nou ştiinţa, arta, şi tehnologia, sunt foarte apropiate. Această apropiere este benefică pentru toate trei, între ele are loc un dialog şi cred că este vorba despre o relaţie de cooperare, nu de forţă.

Nu împărtăşesc absolut deloc pesimismul celor care au anunţat "sfîrşitul artei", "sfîrşitul istoriei", etc.

Cînd am vizitat, recent, San Francisco am avut o experienţă stranie: peste tot era scris SF, SF, SF, mi-am spus atunci că poate lumea actuală este lumea unei istorii de Science Fiction: transplantele de celule suşă, clonarea, nanorobotica, computerele cuantice, experimentele de oprire a luminii, toate realizările ştiinţei şi tehnicii contemporane au actualizat fanteziile cele mai nebuneşti: realitatea a devenit SF, viitorul s-a prăbuşit în prezent.

 

În această lume SF, cum spui, nu crezi că sentimentul dominant este nostalgia, nostalgia după real?

 

Ba da, exact acesta este efectul "Dogma". "Nudismul cinematografic" al grupului danez este simptomatic pentru timpurile noastre. Fenomenul "Dogma " este tocmai această nostalgie după realitatea brută, de-virtualizată, de-artificializată, nostalgia după sălbăticia unui prezent demachiat. Ideea nu e nouă, Andy Warhol realizase şi el, pelicule asemănătoare, prin anii 70`. Impactul lor însă, datorită contaminării virtuale la care asistăm zilnic, este complet diferit astăzi : într-o societate atît de tehnologizată, "dogma" este un act pur igienic. Succesul imens al expoziţiilor macabre ale anatomistului Gunther von Hagens care expune laolată cadavre intacte formolizate, cadavre disecate, secţiuni de organe, etc., sau al lucrărilor hiper-realiste ale lui Ron Mueck care reface mulaje aproape perfecte din răşină sintetică şi silicon ale corpului uman se explică tot prin acelaşi sindrom al nostalgiei după organic, după palpabil, după real.

 

Crezi că  se mai poate vorbi astăzi  despre real, în "termenii filosofiei clasice"?

 

Categoric, nu. Una dintre consecinţele cele mai semnificative ale revoluţiei digitale este tocmai repunerea în discuţie a naturii realităţii noastre subiective, obiective, punerea în discuţie a naturii lumii însăşi. Dacă lumea poate fi simulată, dacă lumea poate fi imitată atît de bine de către o configuraţie de biţi, ne întrebăm natural: este oare lumea, în profunzimea ei, binară? oare totul se reduce, la nivelul cel mai bazal, doar la două opţiuni: 1 sau 0, a fi sau a nu fi, atît şi nimic mai mult? Întreaga cultură occidentală  a evoluat bazîndu-se pe silogismele lui Aristotel: logica booleană, faimosul automat  al lui Turing şi apoi computerul nu sunt decît dezvoltările lor pînă la ultimele consecinţe. Într-o lume contaminată de tehnologie şi paradigmele ei, întrebările esenţiale devin: Este lumea un computer? Este istoria umană o subrutină dintr-un program repetat la nesfîrşit?

 

Iunie 2001

 

Interviu realizat de Paul Doru Mugur