Şovăieli, metamorfoze, artelnative

             

                    interviu cu criticul-curator de artă Brett Yviet

 

Brett, urmăreşti activ peisajul artei contemporane de mai bine de douăzeci de ani. Ce părere ai despre ce se întîmplă acum în arta contemporană?

Una dintre principalele caracteristici ale artei de acum este şovăiala. Şovăiala, subliniez şi nu prudenţa. Criticii poststructuralişti, criticii postmodernişti, criticii “gîndirii slabe” au relativat, au analizat, au descompus totul. Secolul XXI debutează sub semnul anatemizării tuturor ultra-meta-para-anti-supra-ismelor, arta “tare”, solară, arta cu voce tare, arta dată la maxim, “arta afirmaţiei” a devenit desuetă, acum sunt la modă vagul, informalul, aluziile, bîrfele.

Trecem printr-o perioadă yin, feminină, capricioasă şi imprevizibilă în care criteriile estetice dominante au devenit miceliile, rizomii, moliciunea, estetica zilelor noastre nu se mai preocupă de lumină ci de umbre.

Cum crezi că s-a ajuns aici?

În secolul XX, arta a urmat un traseu opus principiului din biologie a lui Haeckel “ontologia imită filogenia”: de la arta tînără a impresioniştilor şi a expresioniştilor trecînd prin arta adolescentă a suprarealismului şi abstract-expresioniştilor continuînd apoi cu infantilismul artei pop, al abstracţionismului excentric, al post-minimalismului, al artei străzii şi grafittiurilor, s-a ajuns treptat la o artă amniotică, intrauterină; postmodernismul a fost un fel de ultim spasm al memoriei supraîncărcate, un fel de recapitulare finală înainte de dispariţia completă a sensului din artă. Dacă urmăreşti biografia artistică a unui creator hiperproductiv cum a fost Picasso, de exemplu, vei vedea pe plan individual aceeaşi regresie, aceeaşi întoarcere spre origini, acelaşi “zbor invers”.

 

Deci pentru tine, şovăiala este legată de dispariţia sensului...

Da, arta este şovăilenică, nesigură; fiind nesigură pe puterea ei de a ne mai putea seduce, încearcă să ne şocheze, fiind nesigură pe puterea ei de a mai explica, refuză orice explicaţie, fiind nesigură pe puterea ei de a ne convinge, încearcă să ne surprindă. Iniţial, foarte mulţi artişti s-au străduit să folosească această capacitate a artei de a ne surprinde, de a ne şoca, dar şi asta, pînă la urmă, a ajuns să ne plictisească. Se pare că datorită extraordinarei capacităţi de adaptare a sistemului nervos uman, cel mai extravagant obiect, cea mai extravagantă sesiune de performing art devine la un moment dat comună: biciuirea continuă a senzaţiilor duce inexorabil la monotonie, publicul s-a obişnuit cu neobişnuitul, nonconvenţionalul a devenit rapid convenţional, avangardele şi-au pierdut puterea de a mai şoca; de aceea într-o societate de consum, obiectul a devenit un obiect de consum, o comoditate, o distracţie pasageră pe acelaşi plan cu celelalte mijloace de entertainment.

Foarte recent, într-o încercare disperată de senzaţie, se expune artă psihiatrică, artă brută, artă anonimă din trecutul foarte apropiat...

 

În toate analizele şi metaforele tale, pari foarte preocupat de sentimentul timpului, de “dimensiunea istorică”.

Da, pentru a înţelege “prezentul din artă” (spun prezent dar nicăieri nu există vreo definiţie unanim acceptată) este obligatoriu să înţelegi cum s-a ajuns aici, să cunoşti cîte ceva despre istoria şi metamorfozele artei de cînd a apărut pînă astăzi.

 

Ne-ai putea face o trecere în revistă rapidă a momentelor celor mai importante, a etapelor principale din evoluţia artei?

Cu plăcere.  Adoptînd pentru cîteva momente, modelul artei ca dialog/monolog între om şi lume, modelul artei ca reflecţie/reflexie a realului, putem urmări evoluţia acestui dialog/monolog de-a lungul istoriei:

Prima perioadă este cea ritualică, în care arta participă la “îmblînzirea realului”: data naşterii artei este extrem de neclară: unii antropologi, cum ar fi Richard Klein de la Universitatea Stanford de exemplu, susţin teoria Big-Bangului artistic.

 

Adică arta ar fi apărut brusc într-un singur loc?

Da, după el, apariţia artei s-ar fi petrecut brusc, în urmă cu aproximativ 50.000 de ani, în Africa. La originea acestui Big-Bang artistic s-ar afla dezvoltarea anumitor conexiuni din creier. Alţii, cum ar fi Alexander Marshack, de la Peabody Museum (asociat cu Harvard University), susţin că e un nonsens să crezi că se poate vorbi de un “Big-Bang artistic”. După el, apariţia artei ar fi avut loc foarte lent, pe parcursul a mai multor sute de mii de ani, aceştia plasînd apariţia artei cu 250.000 de ani în urmă.

 

Dar de ce a apărut arta?

Şi aici părerile sunt foarte împărţite: Philip Chase de la Universitatea din Pennsylvania consideră că arta a apărut datorită complexificării şi diversificării relaţiilor sociale din cadrul vînătorii în grup de animale mari. Pentru a semnala aceste diferenţe social-economice oamenii ar fi început să folosească podoabe şi ornamente. Această “teorie a distincţiei” e susţinută şi de Randall White de la Universitatea din New York care speculează că la un moment dat strămoşii noştri au cohabitat cu oamenii de Neanderthal şi că rolul podoabelor artistice era de a-i deosebi de Neanderthaloizii mai primitivi.

În fine, Jared Diamond, în “Al treilea cimpanzeu” publicată în 1992, şi mai recent, Geoffrey Miller, în “Mintea sexuală”, apărută acum cîteva luni, susţin că dezvoltarea creativităţii şi receptivităţii artistice ar fi fost determinată de presiunea competiţiei sexuale, simţul artistic fiind un fel de coadă de păun, sortită să întărească atracţia dintre cele două sexe.

 

Deci arta ar fi doar un instrument de seducţie...

Mai mult decît atît! Barnett Newmann, artist şi critic, foarte influent la mijlocul secolului susţinea că întotdeauna actul estetic precede pe cel social şi actul expresiv pe cel semiotic, el afirmînd pe linia lui Platon că “vorbirea a fost la început o exclamaţie poetică şi nu o dorinţă de comunicare”.

 

Este vreuna dintre aceste teorii verificată?

Parţial...Foarte recent în “Lingua ex machina”, neurobiologul William Calvin şi lingvistul Derek Bickerton, argumentează că nici o limbă umană evoluată nu poate fi construită pornind de la “exclamaţii poetice”, căci chiar şi în construcţiile gramaticale cele mai simple cuvintele trebuie să se poată combina unele cu altele, lucru pe care interjecţiile nu îl pot realiza. În plus, ei susţin că la originea limbilor umane s-ar afla, mai degrabă, reţelele neuronale implicate în recunoaşterea feţei şi a ierarhiilor sociale şi nu cele responsabile pentru interjecţii, exclamaţii, etc.

Dar despre ce fel de artă este vorba? Este oare funcţia podoabelor aceeaşi cu funcţia picturii rupestre? Discuţia se simplifică enorm dacă separăm funcţia decorativă de cea expresivă a artei...

Dar pot fi ele oare separate?

 

Observaţia e importantă şi poate că antropologii şi biologii se referă  doar la arta decorativă cînd vorbesc de funcţia biologică a artei...Dar, după cum spuneai, arta de la început a avut şi o funcţie “ritualică” greu de explicat prin simpla competiţie sexuală....

Cred că arta ritualică a fost mai degrabă consecinţa unui amestec de curiozitate şi frică...Primii oameni, nu interogau ci conjurau realul...Dar, pe de altă parte, observaţia ta e foarte interesantă. Într-adevăr, şi eu cred că experienţa artistică, asemenea celei religioase este o experienţă esenţială a fiinţei umane. Obiectele de artă reprezintă, în mod cert, corespondenţa externă a unor stări interioare ireductibile. Emoţia artistică ar putea fi un fel de stare de transă indusă de diferite ritmuri sonore sau  patternuri vizuale şi creierul uman ar conţine astfel inculcate, în mod fundamental, “circuite artistice”. În acest sens ar fi foarte legitim să vorbim despre o funcţie “şamanică”, “ritualică” a obiectelor de artă care ar activa aceste circuite.

Dar să revenim la schiţa de istorie a artei. Odată cu formalizarea ideii de divinitate, odată cu consolidarea mitului originii divine a omului din cadrul diferitelor religii, expresia artistică se transformă, arta devine simbolică. Funcţia obiectului de artă devine reprezentarea simbolică a realităţii, o realitate postulată aprioric ca fiind de natură divină: în consecinţă, figura umană este reprezentată idealizat, schematizat.

Acest simbolism prezent în arta asiatică şi egipteană, se va dezvolta şi în cultura creştină sub forma artei icoanei şi a scenelor cu caracter religios care au dominat arta occidentală pînă la Renaştere.

Odată cu dezvoltarea spiritului critic şi a apariţiei experimentelor ştiinţifice, odată cu primele lecţii de disecţie şi anatomie umană, pentru prima dată, în Renaştere, reprezentările artistice devin din ce în ce mai realiste, pentru prima dată, apare şi se dezvoltă perspectiva, este prima dată cînd artiştii se străduiesc să reprezinte cu fidelitate ceea ce văd, cînd încep să lucreze după model, direct după natură. Această “artă a oglinzii” care este realismul va domina arta pînă la sfîrşitul secolului XIX, cînd apariţia fotografiei, prin alternativa ieftină şi rapidă pe care a oferit-o, a transformat radical rolul artistului din copiator în interpret al realităţii.

 

Care a fost rolul ultimelor două  mari curente de la sfîrşitul secolui XIX, impresionismul şi expresionismul?

Impresionismul şi expresionismul fac trecerea spre arta “nonobiectivă”. Eliberată de necesitatea de a reflecta cu fidelitate realul, la începutul secolui XX imaginaţia artistică literalmente explodează. Toate “ismele”, toate avangardele, vor administra cu regularitate electroşocuri esteticii tradiţionale.

La începutul secolului, odată cu marile descoperiri tehnologice, ritmul vieţii cotidiene se va accelera brusc. Pentru a se adapta vitezelor crescute şi sensibilitatea artistică va suferi mutaţii ireversibile.

 

Asistăm deci la apariţia unei noi estetici...

Nu ştiu dacă e vorba despre o nouă estetică sau pur şi simplu de şubrezirea ideii de estetică în general. Să nu uităm că faţă de artă care are o istorie care se întinde pe zeci de mii de ani, estetica este o creaţie foarte recentă. Sunt mai puţin de trei secole de cînd vorbim despre artă în termeni de estetică şi poate că peste încă un secol vom vorbi despre artă în cu totul alţi termeni.

 

Care crezi că sunt cauzele acestor schimbări?

Adresîndu-se unui public anesteziat de mass-media, de zumzetul sau zgomotul în care s-a transformat muzica, de videoclipuri, ordinatoare, jocuri electronice, artiştii încearcă să ne capteze atenţia şocîndu-ne cu orice preţ.

Sentimentele nu mai au timp să se formeze: în arta de azi, şocul, senzaţia (iată şi titlul unei recente şi extrem de controversate expoziţii de la Brooklyn Museum), trucul, nu numai că sunt ridicate la apelativul de artă dar au înlocuit complet arta, au căpătat valoare de sine stătătoare. Numesc această etapă a artei, “trigger art”, “arta trăgaci”, o artă adresată unui public imatur care are nevoie de gratificaţii imediate.

 

Din schema ta lipseşte postmodernismul...

Includ postmodernismul între formele “artei trăgaci”; arta postmodernistă “parazitează” corpul artei. Postmodenismul îl văd ca pe unul dintre simptomele unei culturi obosite, îmbătrînite, incapabile să asimileze noul şi tocmai de aceea obligată să recurgă la ironie şi pastişe, pentru a scurtcircuita înţelesurile pentru a obţine gratificaţii instantanee.

Folosind termenii lui Baudrillard, postmodernismul este transplantul sau metastaza în teritoriul artei al imitaţiilor, al simulacrelor.  Postmodernismul este unul dintre rezultatele abandonării treptate a ideii de transcendenţă: secolul XX care a început ca un ecou al urletului lui Nietsche “Dumnezeu a murit” a fost un fel de demonstraţie riguroasă a consecinţelor abolirii sacrului; în prezent, suportăm, ca să spun aşa, consecinţele...

Într-adevăr, naraţiunea, direcţia, durata, sensul aproape că au dispărut din operele de artă; ceea ce dădea sens istoriei este ideea de divinitate, lipsită de Dumnezeu, lipsită de transcendenţă, arta este contaminată, subminată de efemer, întîmplare, imediat. Lipsită de dimensiunea duratei, existenţa devine şovăielnică, superficială, evanescentă.

Împotrivindu-se aparent acestei dictaturi a prezentului, postmodernismul prin discursul său autoreferenţial elimină, de fapt, aproape complet timpul.

În postmodernism timpul devine redundant, circular, se repetă la nesfîrşit ca în mitul eternei întoarceri.

Această artă a ghilimelelor care este postmodernismul, încercînd să recupereze cu orice preţ timpul, anulează prin aceeaşi mişcare sensul; lipsite de suportul temporal operele de artă îşi pierd profunzimea şi sensurile aparent recuperate devin, de fapt, imediat derizorii.

M-am oprit asupra postmodernismului nu pentru că el ar reprezenta “stilul dominant” al timpurilor noastre ci pentru că el este unul dintre cei mai mediatizaţi“nou născuţi”.

De fapt, datorită accelerării continue a ritmurilor sociale, tehnologice, politice, asistăm în prezent la coexistenţa unor stiluri apărute succesiv din punct de vedere istoric; scena artei contemporane este ca o fotografie de familie în care stau alăturaţi străbunici, bunici, părinţi, copii şi nepoţi.

 

Deci particularitatea artei actuale ar fi tocmai această polifonie de stiluri.

Da, o polifonie în care stilurile dialoghează, împrumută, se deghizează unul în celălalt: asistăm astăzi la apariţia de hibrizi precum popsuprarealism, popexpresionism, popkabbalism...

 

Popkaballism?

Da, aşa a fost numit stilul care foloseşte litere diferit colorate pentru a compune texte în care atenţia privitorului este îndreptată spre designul literelor individuale şi nu spre sensul global.

 

Un fel de fetişism tipografic...

Este intersant că spui asta. În societatea de consum, valorile estetice se îndreaptă mai degrabă spre exhibiţionism decît spre fetişism, dar arta pop e o excepţie...

Artiştii contemporani sunt asaltaţi de o avalanşă de informaţii: nu mai ştim dacă reacţiile lor au devenit reflexe sau dacă ei persiflează şi autopersiflează aceste automatisme.

Mintea omului modern este  îmbîcsită de reclame, sloganuri, simboluri. Realitatea a devenit din ce în ce mai puţin concretă, din ce în ce puţin tangibilă, din ce în ce mai mediată: unii artişti încearcă să se împotrivească acestei tendinţe de uniformizare generalizată, alţii, după modelul lui Andy Warhol s-au adaptat şi s-au transformat din creatori în manageri artistici.

Mulţi critici postmodernişti consideră arta un simplu produs de consum într-o societate de consum...

 

Deci asistăm la o metamorfoză a funcţiilor artei...

Funcţia artei este un subiect dezbătut de foarte mult timp fără vreo concluzie definitivă.

Platon o priveşte ca pe un obstacol în calea raţiunii, (să nu uităm că înainte ca Socrate să-l fi iniţiat în filozofie, Platon a compus tragedii, epigrame şi ditirambi), Aristotel susţine că funcţia artei este catharsisul, curăţirea sufletului impur. Au trebuit să treacă mai mult de 2000 de ani pînă la Kant care a dezvoltat primul ideea experienţei estetice ca domeniu distinct al experienţelor umane.

Prin comparaţie, nu a fost nevoie de mai mult de 200 de ani pentru ca discursurile marxist, structuralist, postmodernist să destrame mirajul inefabilităţii şi elitismului experienţei estetice.

La începutul secolului XXI arta a reintrat în cotidian, a renunţat la orice formă de hieratism, teoreticienii contemporani se străduiesc să descopere noi noţiuni estetice pentru a descrie aceste mutaţii. Un exemplu este noţiunea de  “stuplim” (combinaţie de stupid, banal şi plictisitor, în opoziţie ironică cu sublimul) inventată pentru a putea explica aceste metamorfoze ale artei.

 

Care este relaţia dintre artă şi libertate?

Pentru şcoala psihanalitică, de la Freud şi nenumăratele lui clone intelectuale încoace, rolul artei a fost definit ca fiind pur psihologic, rolul artei ar fi de a ne întări senzaţia unei iluzorii libertăţi interioare, de această senzaţie depinzînd în mod direct stabilitatea individului.

Criticii psihanalişti, cum ar fi Donald Kuspit de exemplu, susţin că regăsirea libertăţii interioare este un act de regresie. Abandonînd “principiul realităţii” pentru “principiul plăcerii”, adultul reintră în lumea amorală şi narcisistă a copilului, transferul fiind facilitat de natura specială a obiectului de artă.

 

La ce fel de natură specială se referă?

Pentru psihanalişti obiectul de artă este absolut special: pentru ei, el ar reprezenta un “obiect de tranziţie”, termen pe care Winnicott îl introduce pentru a defini jucăriile: spre deosebire de jucării însă, obiectul de artă facilitează o tranziţie în celălalt sens, dinspre exterior spre interior, prin intermediul lui, adultul are pentru cîteva momente iluzia libertăţii.

În aceeaşi ordine de idei, Semenovich Vigotsky, punea accentul pe funcţia liberatoare a obiectului de artă, pentru criticul rus, obiectul de artă ar avea mai degrabă un rol biologic, terapeutic, funcţia unui paratrăznet care descarcă energii şi pasiuni care, altfel, nu şi-ar găsi locul în viaţa de zi cu zi a artistului.

 

Se mai poate vorbi astăzi de un obiect artistic în sens clasic?

Nu, de la conceptualism, land şi performing art încoace, ceea ce înţelegeam de obicei prin obiect de artă, sau chiar artă s-a schimbat complet.

În conceptualism obiectul de artă este înlocuit de o idee care poate fi realizată concret de altcineva; contextul în care este plasat un obiect a devenit astăzi mai important pentru definirea obiectului decît obiectul însuşi.

Prin landing şi performing art asistăm la o dispariţiei a graniţelor dintre obiectele de artă şi realitate; arta invadează şi în acelaşi timp redefineşte realul.

Instalaţia domină astăzi scena artei contemporane:

-Julia Scher instalează o cameră de luat vederi într-o toaletă,

-Jack Pierson filmează un bărbat care se masturbează,

-Mona Hatoum realizează un videomontaj pornind de la propria-i endoscopie,

-Gilbert şi George fac fotomontaj din fecale (ideea nu e nouă, Piero Manzoni prezentase deja într-o expoziţie boluri de fecale),

-David Schapiro îşi face un autoportet din brînză de soia pe care-l păstrează în frigider,

-Damien Hirst prezintă secţiuni de vaci, porci, cai, rechini formolizaţi, instalaţii cu peşti vii într-un container de plastic aranjat ca un cabinet ginecologic, baloane umplute cu heliu deasupra unei saltele pline de cuţite, panouri pline cu sute de pastile, comprimate, capsule de medicamente colorate diferit.

-Mark Quinn îşi recoltează timp de trei luni sînge pentru ca să-şi sculpteze apoi din trombus autoportretul,

exemplele de acest tip, mai mult sau mai puţin insolite pot continua la nesfîrşit.

Nu numai că în prezent ideea obiectului artistic a dispărut dar ideea de corporaliate, ideea de intimitate se schimbă. Asistăm la o redefinire, la o lărgire a realului.

 

Deci asistăm la crearea unei indistincţii între obiectul de artă şi realitate.

Într-adevăr, distincţiile dintre obiect, semn, înţeles, s-au şters complet. Faimosul triunghi semiotic al lui Saussure s-a transformat în zilele noastre într-un punct absolut, imanent, suveran, şi bineînţeles, complet ininteligibil.

Odată cu proliferarea acestei indistincţii asistăm la instalarea unui nou Babel al mijloacelor de expresie. Pe lîngă asta, arta invadează realul şi pe alte căi:

distincţia dintre spectator şi artist dispare: unii artişti integrează spectatorul ca parte componentă a instalaţiei. Deasemenea, distincţia dintre artist şi critic este şi ea subminată odată cu răspîndirea curatorilor, un fel de metaartişti-producători.

Distincţiile dintre funcţional-nonfuncţional, valoare-kitsch, natural-artificial şi ele se şterg.

Care este reacţia artiştilor la toate aceste mutaţii?

Reacţia artiştilor este logică: artiştii se agaţă cu toate puterile de propriile valori, rolul biografismului şi al memoriilor devenind extrem de important.

Într-o societate din ce în ce mai comformistă, pentru a-şi păstra identitatea, individul simte foarte acut nevoia să-şi redefinească continuu propriile valori.

Este clar că globalismul a atras imediat din parte artiştilor o reacţie de compensare:

de aceea, în prezent asistăm simultan la o explozie, la o lărgire a cantităţii şi a accesului la informaţii prin mass-media şi internet şi la o implozie, la o interiorizare, la o redefinire a valorilor individului şi ale culturilor individuale.

 

Spre ce se îndreaptă arta în viitorul apropiat?

 

Greu de spus... Uite, să urmărim puţin dinamica ultimilor 50 de ani:

La mijlocul secolului, în Stetele Unite, abstract expresionismul s-a dezvoltat ca un curent serios, susţinut de filozofia lui Clement Greenberg, cel mai influent critic american din a doua decadă a secolului XX, dar nu vor trece nici zece ani şi vor apare, ca o replică batjocoritoare, instalaţiile amuzante ale lui Rauschenberg şi cele trei drapele suprapuse ale lui Jasper Johns.

Fluxus, happening, performance art şi abstracţiile monocromatice preiau ştafeta, toate fiind încercări de a reconferi artei rolul ei imediat, hieratic. Ca o replică la ele apar pop artul şi minimalismul, amîndouă caricaturi ale societăţii de consum.

Apoi, postminimalismul preia ideile minimaliste dar va folosi materiale mai apropiate de cele din viaţa de zi cu zi.

O ultimă încercare de supravieţuirea a minimalismului au reprezentat-o, în anii 70` eforturile lui Sol Levitt, teoreticianul conceptualismului.

Sub preşedenţia lui Reagan, economia prosperă, oamenii încep să aibă bani, reapar colecţionarii, galeriile de artă se înmulţesc ca ciupercile după ploaie în Soho şi astfel în anii 80`, în Statele Unite, pictura redevine la modă

Asta explică parţial succesul de peste noapte al artei străzii lui Jean Michel Basquiat şi al grafittiurilor lui Keith Haring.

În anii 90`,apropiindu-se sfîrşitul de secol, reapar metaforele populare ale dezastrului; milenarismul, cataclismele, care îndreaptă din nou atenţia artiştilor spre valorile fundamentale: dragoste, moarte, supravieţuirea individului...

Dacă extrapolăm această schemă, această dinamică yin-yang a curentelor artistice şi în noul secol, acest joc va continua indefinit: pe de o parte, unii artişti, asemenea lui Pollock vor contiunua să răspundă complexităţii  lumii printr-o complexitate asemănătoare a mijloacelor artistice, alţii, mergînd pe urmele lui Rothko, vor încerca să facă realitatea inteligibilă, reducînd-o la esenţe.

Dar această schemă e desigur foarte limitată...

De fapt, cel mai preţios cadou pe care ni l-a făcut arta secolui XX este renunţarea odată pentru totdeauna la clişeele facile şi la încercările de a o reduce la definiţii restrictive şi totalitare.

Arta este şi va rămîne o aventură nesfîrşită, o călătorie spre necunoscut.