Fizica respiraţiei la începutul mileniului 3

În anul 2001 am ajuns în Canada. Am sosit chiar în ajun de anul nou. Era o zăpadă de doi metri şi un frig de înţepeneai. A merge să cumperi pâine până la supermarketul de la poalele dealului pe care era plasat campusul era un proiect mai îndrăzneţ decât a veni cu avionul de la Bucureşti la Montreal fără nici un ban în buzunar. Campusul era complet gol, căci era vacanţă. În laboratorul facultăţii era însă cald şi calculatoarele torceau, blagoslovite cu darul Internetului veşnic. Din clipa în care am pus piciorul în laborator viaţa mea a intrat într-un nouă dimensiune.  Existenţa mea de până atunci fusese una lineară, în care fusesem nevoită să gândesc în etape pentru a-mi câştiga pâinea de toate zilele şi pentru a-mi găsi un drum. Acum, însă, puteam în sfârşit trăi într-un timp suspendat, o existenţă sublimată, cvasi-anomimă, aproape imaterială. În vacanţa aceea dintre ani şi lumi s-a întâmplat ceva foarte interesant. Am pierdut noţiunea timpului. Doar paznicul facultăţii, care îşi făcea rondul de noapte pe la miezul nopţii, îmi aducea vag aminte că era timpul să mă duc la culcare, ceea ce era uşor de uitat, pentru că eram pe nadir_latent. Pe nadir_latent se schimbau idei. Mă întâlneam acolo cu oameni din generaţia mea, care scriau, vorbeau despre cărţi şi scriitori, puneau la cale proiecte, dezbăteau lucruri importante, ca de exemplu dacă are sau nu importanţă calitatea umană a scriitorului pentru scrisul lui etc. Ne certam, ne susţineam unii pe alţii sau, din contră, ne dezaprobam, însa, mai presus de orice, ne simţeam bine, inspiraţi şi stimulaţi. Tot atunci, în iarna anului 2000, a apărut şi primul număr al revistei respiro. Ţin minte că nu m-a impresionat prea mult. Câteva lucruri interesante, puse pe categorii, şi cam atât. Era însa un spirit foarte proaspăt în ea. Ceva care creştea, ceva viu şi  tânăr. Bogdan Suceavă şi Paul Doru Mugur mi-au propus să fac parte din redacţie prin mai sau iunie 2001, după ce am apucat să ne cunoaştem pe nadir şi după ce ne-am citit unii altora textele. M-am alăturat entuziasmului lor, încântată să contribui la acest proiect virtual al unei noi Renaşteri, la această revistă-navă spaţială cu care să ne avântăm în lumea ideilor. Datorită Internetului, şansele erau nelimitate. Am hotărât să publicăm texte în cinci limbi, să organizăm dezbateri, mese rotunde, am pus la cale seri de poezie în New York, am publicat o antologie de proză cu texte publicate în respiro, am cunoscut şi am legat prietenii cu scriitori din diferite culturi. Inevitabil, diverse circumstanţe din viaţa fiecăruia din membrii redacţiei au interferat, de-a lungul celor şapte ani de existenţă a revistei, cu atribuţiile lor de editori. Echipa iniţială s-a modificat de două sau de trei ori pe parcursul anilor şi revista a suferit o mulţime de metamorfoze atât în materie de conţinut, cât şi de frecvenţă de apariţie. Cu toate acestea, ea şi-a păstrat spiritul de navă spaţială care se avântă spre lumea rarefiată a ideilor.

Traiectoria ascendentă a micului nostru univers s-a suprapus peste o mişcare în sens invers, de constricţie a lumii. Un simţ al urgenţei a început să se insinueze pretutindeni, în special după ce fumul şi cenuşa exploziilor de la 9/11 au acoperit cerul Manhattanului. Războiul din Irak, declinul dolarului şi al valorilor occidentale, criza combustibililor fosili, dublarea populaţiei faţă de cea de acum 30 de ani, încălzirea globală au încărcat atmosfera generală. Lumea se află acum într-un proces de distrugere accelerată. Se caută soluţii urgente pentru a împiedica o catastrofă iminentă.

Nimic nou sub soare. Dintr-o perspectivă alchimică, lumea e un cuptor şi rolul artei este acela al unei supape care să descătuşeze presiunea, pentru ca cuptorul să nu explodeze. Întocmai ca un plămân, rolul artei este acela de a ventila şi de a ajusta presiunea din interior. Tehnicile de respiraţie folosite de yoginii indieni şi exerciţiile de qi gong practicate de taoiştii chinezi se bazează tocmai pe acest principiu. Gândiţi-vă la o oală de fiert sub presiune. Dacă ridici capacul, presiunea scade instantaneu. Dacă însa scopul e să măreşti presiunea, singura şansă e să laşi aburul să iasă doar atât cât oala să nu explodeze.

Atunci când presiunea şi temperatura dinăuntru cresc, cum s-a întâmplat în ultimii ani, rolul supapei devine extrem de important. Arta trebuie să se adreseze mai direct, mai eficient sufletului uman aflat la cumpăna dintre milenii. Actele culturale pe care le vom promova de acum înainte vor răspunde în primul rând unor exigenţe de natură spirituală. Aventura Respiro va continua sub o nouă formă, adaptată noului  context psiho-social mondial.

Mulţumim tuturor editorilor şi webdesignerilor care s-au implicat, cu entuziasm şi generozitate, de-a lungul anilor, în realizarea revistei respiro: Bogdan Suceavă, Simona Maria Popa, Mercedes Roffé, Mihail Gălăţanu, Răzvan Rădulescu, Kati Bar, Cosmin Bumbuţ, Mona Manulea, Mona Momescu, Alina Nelega, Iulia Popovici, Costică Brădăţan, Cornel Ungureanu, Andrey Gritsman, Flávia Rocha, Shane Petersen şi Gabriela Rotaru.

 În numele redacţiei Respiro,

Adina Dabija