Despre tendinţe şi receptări

Adrian Buz

În ultimul editorial al revistei Respiro, Adina Dabija semnala tendinţele recente din literatura lumii, mutaţia petrecută în cîmpul sensibilităţii de creaţie. Avangarda, şi nu numai, spune autoarea, a abandonat multe din mijloacele specifice literaturii şi, pentru a trezi publicul din amorţeală, îi întoarce o imagine aproape deloc prelucrată, lipsită de aportul personal al scriitorului. Înşelătoarele jocuri ale literaturii îşi desăvîrşesc rafinamentul pentru a-şi prezenta mesajul, e greu de crezut că vom avea o literatură fără autor, de vreme ce există o intenţie din partea lui, fie doar pentru a se face complet invizibil cititorului. Literatura este manipulare şi din acest punct de vedere nimic nu s-a schimbat şi nici nu se va schimba. Autorul poate să inventeze tehnici şi maniere noi de a şoca şi chiar o face, tocmai pentru a ţine treaz interesul unui public hărţuit de miezurile realităţii. Şi dacă cineva se arată surprins de scriitorul care în locul unui roman tradiţional construieşte o replică fidelă a realităţii, un reality show, ar trebui să o facă doar cît să se întrebe ce anume înseamnă acest lucru şi să se asigure că ceea ce citeşte are sens. Bineînţeles, dincolo de canon mai există o zonă tabu în care diverse prejudecăţi privind literatura se nasc şi unde experimentele avangardei au un efect destul de neplăcut.

Aşadar, nimic nou sub soarele mileniului trei, literatura îşi găseşte resurse şi nu abandonează mesajul, e încă vie şi îngrijorată de spectacolul omului, iese în stradă atunci cînd e nevoie.

Discuţia asupra tendinţelor şi mesajului literaturii se poate muta în sol românesc, păstrînd proporţiile şi asupra scrierilor, dar şi asupra mentalităţilor de receptare. O radiografie onestă a producţiilor literare ale ultimilor ani ar scoate la iveală faptul că scriitorul român nu face excepţie, îşi aşează cu îndreptăţire discursul destul de critic într-un cadru social-politic de interes comun şi găseşte modalităţi de a surprinde, o discuţie în acest sens fiind mult mai legitimă decît, aşa cum se întîmplă, una asupra fenomenului erotismului în literatura nouă. Reacţia pe care fenomenul o stîrneşte, există voci crispate în receptare care merg pînă acolo încît vorbesc despre o literatură erotică - referirea făcîndu-se exclusiv la valul de tineri autori - pare cu atît mai ciudată. O miopie ipocrită şi tendenţioasă, de vreme ce acuzaţia, pentru că despre o acuzaţie e vorba, vizează pornograficul acestor romane şi, mai ales, de vreme ce miza lor este într-o cu totul altă parte. Luat de avînt, criticul ajunge în situaţia absurdă de a aplica literaturii scrise de tinerii autori raţionamente eronate sau care nu ţin de elementul ei, atunci cînd cercetează dimensiunea morală a romanului erotic scris de o tînără autoare sau atunci cînd încearcă să găsească cauze fiziologice apetenţei tinerelor autoare pentru acest gen literar. Dacă Dan C. Mihăilescu şi-ar trage sufletul şi şi-ar schimba filtrul la ochelarii de lectură ar fi în stare să vadă că pornograficul acestor romane, pe lîngă faptul că este episodic, este o piesă de construcţie, care necesită o abordare diferită de la caz la caz. Şi în nici un caz literatura erotică nu este un segment reprezentativ în proza tînără.

Deturnarea atenţiei publicului printr-o risipă de resurse de la mizele reale ale noii literaturi este dăunătoare şi dubioasă. Ar fi mult mai utilă o discuţie în spaţiul public despre cum se întîlnesc adevărurile acestor autori într-un loc comun unde se desenează o realitate românească destul de aspră, depresivă uneori. Iată ce îmi mărturisea, într-un e-mail privat, unul dintre autorii publicaţi de Polirom: “Ne interesează frontiera dintre ceea ce oamenii ajung să-şi imagineze despre viitor după ce îl asculta pe Traian Băsescu şi ceea ce îşi imaginează despre viitor după ce îl citesc pe R. Pavel Gheo. Eu cred că acolo e miza ficţiunii politice, momentul când explorările realităţii se epuizează în real şi ajung să se analizeze în literatură.”

Felul în care criticul priveşte în altă parte poate o fi o reminiscenţă a reflexului prin care literatura s-a chircit în poala esteticului din faţa brutalităţii unui timp pe care îl vrem mort. Acest lucru îl pot înţelege. Ceea ce nu pot înţelege e tentativa de manipulare a opiniei publice, vînătoarea de vrăjitoare înscenată în direct, pe un post de televiziune de largă audienţă unde invitaţii s-au trezit paralizaţi de insistenţele absurde şi de nenumăratele dovezi de logică soldăţească venind din partea unui intelectual. Pîine şi circ, inteligenţa a rămas la uşă. Ce s-ar fi făcut Cristian Tabără dacă alături de Ionuţ Chiva s-ar fi trezit în studio cu Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Cezar Paul Bădescu, Florin Lăzărescu, Dan Lucian Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Sorin Stoica, Constantin Popescu, Ioana Băieţică… de… de… şi de…? Şi dacă discuţia ar fi pornit de la altă premiză? Un asemenea eveniment ţine de o realitate ficţională. Bineînţeles, D. C. Mihăilescu s-ar fi retras în studioul TVR Cultural ca invitat la lui H.-R Patapievici şi ar fi încetat brusc să mai numere orificii, analizînd subţire politici de le înălţimea unui Olimp care stă rezemat de un morman de gunoi.

Tinerii ies în stradă şi, departe de orice tezisme, o fac dovedind un rafinament care merită mai multă atenţie. Afirmaţie generală care nu ajută foarte mult, există diferenţe între scrierile acestor autori la nivelul performanţelor artistice sau la nivelul mecanismelor literare, al mijloacelor de expresie şi construcţie, dar în marea majoritate, ele au un mesaj comun sau măcar un cadru comun din care răzbate unul. Am convingerea că există un public dezinteresat, poate mai numeros decît ne aşteptăm, care ştie să guste şi să descifreze această ofertă cu mult mai mult discernămînt.