Dinu Tănase – Damen Tango

de Mircea Dumitrescu

După 20 de ani de absenţă ca regizor, dar nu şi ca asistent şi director de imagine, Dinu Tănase se reîntoarce pe platourile de filmare În recentul său film, Damen Tango, o producţie 2004, reia colaborarea cu scenaristul Radu F. Alexandru, care a debutat în filmul său din 1982, La capătul liniei. Tema recentei sale pelicule este iubirea surprinsă în schema trio-ului conjugal, modalitate de tratare dominantă în teatrul bulevardier, atât de popular la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, mai ales în Franţa. Prin aspectul degradat al dramaturgiei şi spectacolului bulevardier, care constă în excesul de afectivitate, epicul stufos şi abundenţa de elemente senzaţionale, se face  trecerea de la clasicism la romantism. Aproape fără excepţie, personajele care populau astfel de produse aparţineau colectivităţilor urbane de condiţie medie. Deşi bine localizate, povestea, conflictul şi intriga aveau un aer de anistoric, prin pretenţia nemărturisită a autorilor de a se referi la întâmplări şi apucături dintotdeauna şi de pretutindeni. Declanşatorul conflictului şi stimulentul intrigii era adulterul sau lipsa de fidelitate şi statornicie în relaţiile erotice, de unde şi invariabilul aspect didactic sau scopul moralizator. Dinu Tănase refuză să dea povestirii sale o anume culoare locală, care devine, astfel, neutră, indiferentă. Detaşându-şi filmul de rigorile unui spaţiu şi timp determinate, intenţia lui transparentă era să insinueze atemporalitatea şi aspaţialitatea întâmplărilor şi relaţiilor evocate. Alegerea ambianţei universitare, în care plasează povestirea, vrea să servească aceeaşi idee, dar şi o alta, aceea de a imprima filmului un aer de elevaţie intelectuală. Prin aceste procedee, simple paleative, vizibil căutate şi elaborate, substanţa şi expresivitatea filmului se destramă, ceea ce se întâmplă şi cu capacitatea lui de a convinge estetic. Cuplul conjugal aparţine aristocraţiei universitare: Mircea Popescu (Horaţiu Mălăele), profesor universitar, doctor docent, şi Alexandra Popescu (Maia Morgenstern), (tot) profesor universitar, doctor şi toate celelalte. Căsătoriţi din iubire, dispunând de suficiente resurse băneşti pentru a locui într-un vast şi luxos apartament, având şi o comodă aşezare, undeva, la ţară, ei sunt priviţi ca un model de fericită convieţuire, urmare a unor profunde legături sufleteşti şi înalte principii morale, de reuşită profesională şi materială. Fiica lor, Mihaela (Ana Ularu), stabilită pe undeva prin Vest, pare a fi destinată să continue exemplul părinţilor. Dar, după nouă ani şi încă după nouă ani, Alexandra descoperă că armonia lor conjugală era o iluzie. Mai fragil în cea ce priveşte forţa de a trăi cu intensitate sporită aceleaşi sentimente, disponibil de a vedea în existenţa cotidiană nu esenţele, ci clişeele şi stereotipiile, cu mai multă uşurinţă supus slăbiciunilor omeneşti, Mircea, prin relaţia extraconjugală cu Corina (Andreea Bibiri), (tot) profesoară şi (în plus) directoare, contribuie hotărâtor la ratarea unui ideal în care, în tinereţe, el şi soţia sa crezuseră cu sinceritate. Moartea lui Mircea într-un accident de circulaţie, în concepţia regizorului, efectul puterii destinului, este primul element-surpriză care coboară filmul de la condiţia vânată de lucrare artistică la aceea de simplă demonstraţie. Trioul destrămat, soţ – soţie – amantă, este înlocuit cu altul, soţie –fostă amantă – iubitul şi apoi soţul fostei amante, tânărul, simpaticul şi perseverentul avocat Bogdan Ionescu (Mihai Călin). Acest nou element de surpriză, Bogdan fiind chiar fiul celui care a provocat accidentul de circulaţie, generează un alt element de surpriză, schimbarea radicală a caracterului şi temperamentului Alexandrei. Odinioară calmă, sigură de ea, generoasă, optimistă, devine astenică, geloasă până la absurd, ipocrită, ameninţătoare şi răzbunătoare. Unicul scop pe care îl urmăreşte este să împiedice legătura erotică şi căsătoria lui Bogdan cu Corina, mărturisindu-i acesteia intenţia de a o ucide. În acest context, regizorul recurge, în cele din urmă, la alte două elemente-surpriză. După incendierea “căsuţei de vacanţă”, la dispoziţia Alexandrei, şi plecarea ei subită în Vest, probabil la fiica sa, pentru a-şi reface viaţa, Bogdan şi Corina mor într-un accident de circulaţie, imediat după căsătorie. În ansamblu, Damen Tango nu are nimic dintr-un film creat; este căznit, artificial, fals, steril. Ca şi în cazul ultimului film al Malvinei Urşianu, Ce lume veselă!, prin excesul de calofilie autorul vrea să suplinească vidul de conţinut. În această peliculă nimic nu se finalizează estetic. Scenografia pare o expoziţie itinerantă, imaginea este leneşă, statică, jocul actorilor suferă de maladia fatală a filmului românesc, teatralitatea, dialogul nu depăşeşte deriziunea, muzica, lipsită de inspiraţie, pare un comentariu lăutăresc. În ceea ce o priveşte pe Maia Morgenstern, cu reală vocaţie de tragediană, remarcabilă în Balanţa (Lucian Pintilie), Trahir (Radu Mihăileanu), Privirea lui Ulise (Theo Angelopoulos), A şaptea cameră (Marta Meszaros) şi Patimile lui Iisus (Mel Gibson), aici încropeşte un rol improvizat şi inegal, în afara rigorilor limbajului cinematografic. Un moment actoricesc reuşit este monologul mărturisire al lui Mircea, înregistrat pe casetă video, iar ca imagine, albul aşezământului spitalicesc, în ton suprarealist. Dar acestea nu salvează ansamblul, ci, dimpotrivă, îi accentuează falsitatea şi şubrezenia. Nici folosirea cuvântului tango în titlul filmului nu se justifică. De dimensiune şi rezonanţă tragică, el exprimă acea pasionalitate tipic iberică, fără nici o acoperire în pelicula lui Dinu Tănase. Din păcate, cu această anacronică şi penibilă melodramă a fost deschisă cea de a opta ediţie a Festivalului filmului european, diminuând prestigiul acestei importante manifestări culturale iniţiată de Comisia pentru România a Uniunii Europene.