Dinu Tănase – Damen Tango

 

de Mircea Dumitrescu

 

După 20 de ani de absență ca regizor, dar nu și ca asistent și director de imagine, Dinu Tănase se reîntoarce pe platourile de filmare În recentul său film, Damen Tango, o producție 2004, reia colaborarea cu scenaristul Radu F. Alexandru, care a debutat în filmul său din 1982, La capătul liniei. Tema recentei sale pelicule este iubirea surprinsă în schema trio-ului conjugal, modalitate de tratare dominantă în teatrul bulevardier, atât de popular la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, mai ales în Franța. Prin aspectul degradat al dramaturgiei și spectacolului bulevardier, care constă în excesul de afectivitate, epicul stufos și abundența de elemente senzaționale, se face  trecerea de la clasicism la romantism. Aproape fără excepție, personajele care populau astfel de produse aparțineau colectivităților urbane de condiție medie. Deși bine localizate, povestea, conflictul și intriga aveau un aer de anistoric, prin pretenția nemărturisită a autorilor de a se referi la întâmplări și apucături dintotdeauna și de pretutindeni. Declanșatorul conflictului și stimulentul intrigii era adulterul sau lipsa de fidelitate și statornicie în relațiile erotice, de unde și invariabilul aspect didactic sau scopul moralizator. Dinu Tănase refuză să dea povestirii sale o anume culoare locală, care devine, astfel, neutră, indiferentă. Detașându-și filmul de rigorile unui spațiu și timp determinate, intenția lui transparentă era să insinueze atemporalitatea și aspațialitatea întâmplărilor și relațiilor evocate. Alegerea ambianței universitare, în care plasează povestirea, vrea să servească aceeași idee, dar și o alta, aceea de a imprima filmului un aer de elevație intelectuală. Prin aceste procedee, simple paleative, vizibil căutate și elaborate, substanța și expresivitatea filmului se destramă, ceea ce se întâmplă și cu capacitatea lui de a convinge estetic. Cuplul conjugal aparține aristocrației universitare: Mircea Popescu (Horațiu Mălăele), profesor universitar, doctor docent, și Alexandra Popescu (Maia Morgenstern), (tot) profesor universitar, doctor și toate celelalte. Căsătoriți din iubire, dispunând de suficiente resurse bănești pentru a locui într-un vast și luxos apartament, având și o comodă așezare, undeva, la țară, ei sunt priviți ca un model de fericită conviețuire, urmare a unor profunde legături sufletești și înalte principii morale, de reușită profesională și materială. Fiica lor, Mihaela (Ana Ularu), stabilită pe undeva prin Vest, pare a fi destinată să continue exemplul părinților. Dar, după nouă ani și încă după nouă ani, Alexandra descoperă că armonia lor conjugală era o iluzie. Mai fragil în cea ce privește forța de a trăi cu intensitate sporită aceleași sentimente, disponibil de a vedea în existența cotidiană nu esențele, ci clișeele și stereotipiile, cu mai multă ușurință supus slăbiciunilor omenești, Mircea, prin relația extraconjugală cu Corina (Andreea Bibiri), (tot) profesoară și (în plus) directoare, contribuie hotărâtor la ratarea unui ideal în care, în tinerețe, el și soția sa crezuseră cu sinceritate. Moartea lui Mircea într-un accident de circulație, în concepția regizorului, efectul puterii destinului, este primul element-surpriză care coboară filmul de la condiția vânată de lucrare artistică la aceea de simplă demonstrație. Trioul destrămat, soț – soție – amantă, este înlocuit cu altul, soție –fostă amant㠖 iubitul și apoi soțul fostei amante, tânărul, simpaticul și perseverentul avocat Bogdan Ionescu (Mihai Călin). Acest nou element de surpriză, Bogdan fiind chiar fiul celui care a provocat accidentul de circulație, generează un alt element de surpriză, schimbarea radicală a caracterului și temperamentului Alexandrei. Odinioară calmă, sigură de ea, generoasă, optimistă, devine astenică, geloasă până la absurd, ipocrită, amenințătoare și răzbunătoare. Unicul scop pe care îl urmărește este să împiedice legătura erotică și căsătoria lui Bogdan cu Corina, mărturisindu-i acesteia intenția de a o ucide. În acest context, regizorul recurge, în cele din urmă, la alte două elemente-surpriză. După incendierea “căsuței de vacanță”, la dispoziția Alexandrei, și plecarea ei subită în Vest, probabil la fiica sa, pentru a-și reface viața, Bogdan și Corina mor într-un accident de circulație, imediat după căsătorie. În ansamblu, Damen Tango nu are nimic dintr-un film creat; este căznit, artificial, fals, steril. Ca și în cazul ultimului film al Malvinei Urșianu, Ce lume veselă!, prin excesul de calofilie autorul vrea să suplinească vidul de conținut. În această peliculă nimic nu se finalizează estetic. Scenografia pare o expoziție itinerantă, imaginea este leneșă, statică, jocul actorilor suferă de maladia fatală a filmului românesc, teatralitatea, dialogul nu depășește deriziunea, muzica, lipsită de inspirație, pare un comentariu lăutăresc. În ceea ce o privește pe Maia Morgenstern, cu reală vocație de tragediană, remarcabilă în Balanța (Lucian Pintilie), Trahir (Radu Mihăileanu), Privirea lui Ulise (Theo Angelopoulos), A șaptea cameră (Marta Meszaros) și Patimile lui Iisus (Mel Gibson), aici încropește un rol improvizat și inegal, în afara rigorilor limbajului cinematografic. Un moment actoricesc reușit este monologul mărturisire al lui Mircea, înregistrat pe casetă video, iar ca imagine, albul așezământului spitalicesc, în ton suprarealist. Dar acestea nu salvează ansamblul, ci, dimpotrivă, îi accentuează falsitatea și șubrezenia. Nici folosirea cuvântului tango în titlul filmului nu se justifică. De dimensiune și rezonanță tragică, el exprimă acea pasionalitate tipic iberică, fără nici o acoperire în pelicula lui Dinu Tănase. Din păcate, cu această anacronică și penibilă melodramă a fost deschisă cea de a opta ediție a Festivalului filmului european, diminuând prestigiul acestei importante manifestări culturale inițiată de Comisia pentru România a Uniunii Europene.  

 

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved