Frate Coande,

 

știu supărarea ta, dar e neîntemeiată. Am purces cu acele nume din mai multe rațiuni. Una ar fi că aș putea fi întrebat, oricînd: de ce vorbești, ca pe vremea comunismului, în numele unei comunități – și nu în numele tău, personal? Cum vezi, la noi se cultivă acum numai individualitatea, nu și sufletul comun, de grup. Fraternitatea, solidaritatea, sunt ultimele lucruri prețuite în România de astăzi.

Asta e starea lucrurilor – și nu ne rămîne decît să ne învățăm cu ea. În al doilea rând, asumîndu-mi, totuși, acest risc, am să-ți spun că, lansarea cărții la care am contribuit substanțial, de acum faimosul „manual de literatură”, supranumit și „antologie 90”, am vorbit și despre nume răspîndite pretutindeni în teritoriul acestei țări. Am pomenit, deci, numele congenerilor mei și anume: Ruxandra Cesereanu, Vasile Baghiu, Constantin Preda, Horia Gârbea ș.a.m.d. La prieteni literari, în „manualul de literatură”, am trecut pe cei mai mulți dintre prietenii mei din Galați, orașul meu de baștină. Vocea Moldovei într-un fel și sînt, nu-i așa, dacă punem la socoteală că pentru o chestie de la Suceava-Mălini-Foltișeni m-or urmăritără ăștia cu Polițiunea lor Română... Pe de altă parte, tu ești de vîrsta mea, doar cu vun an și ceva mai mare, așa că, firesc poate, i-am pus în capul dă listă p-ăștia care am zis că suferă chiar mai mult, mai vîrstnici fiind, Aldulescu (aprox. 51 de ani), Vaxilescu(aproape 46), Ioan Es. Pop (ăsta, to’ cam la fel, merge pe 47!), Bănulescu ( la vreo 45, de nu mă înșel), în timp ce io & Boerescu, mai mezini, ambii-amîndoi absenți de pe orice liste, ședem abia la cifra 40 – și, cum ziceau unii răposatului Ioșca Naghiu (Dumnezeu, de orice rit ar fi, să-l ierte!): e prea tineri, bre! Adică să așteptăm și noi să ajungem la vîrsta lui Arghezi sau Picasso, ce mama lu’ process verbal ne grăbim în halul ăsta, că sîntem cu tuleie la gură și cam cu muci la nas față de, hai să zicem, Geo Dumitrescu. Ce trebuie să învețe scriitorul român? Arta supraviețuirii. Să trăiască, așa, ca porcul. Vreo nouăzeci și cinci de ani, dacă vrea vo recunoaștere. Și să se poarte ca porcul. O dată ajuns în fruntea bucatelor, tardiv, pe la vreo 50 de ani, să se țină bine în frîie și să pună botul la supt pînă la vreo optuzeci de anișori, cînd îl anchilozează moartea p-acasă. Scriitorul român e disperat că pînă la patruzeci și cinci de ani n-a primit nimic, nici o ciosvîrtă de excursie în China sau în Vietnam, în schimburile culturale se duc numai tovarășii cu funcție din uniune, cei care au mai fost și acum cinsprezece ani. Și dă-i mai departe tot cu aceiași... Șmecheri băieți, vezi că se învîrt? Dacă îi întrebi direct, te privesc cu un zîmbet parșiv, de centuristă care știe bine traseiele...Scriitorul român? Să ia Viagra, Gerovital, să facă exerciții în fiecare dimineață, să se ferească de cancer ca dracul de tămîie, că altufelul îi rămîne familionul pe drumuri și muritor dă foame, vezi cazul fiului lui Ștefan Bănulescu...

Mi-e silă. Scîrbă groasă, ca smîntîna.

Cu drag de tine,

Mihail Gălățanu

 

                                  

 

respiro@2000-2004 All rights reserved