Se spune că, în sfârşit, după câteva mii de ani de neîmpăcare şi mai multe decenii de negocieri, mai marii tuturor religiilor, bisericilor, sectelor şi curentelor spirituale s-au întrunit, pe un fel de stadion imens, pentru a discuta cele mai aprinse probleme de teologie.

Întreaga adunare, de câteva zeci de mii de oameni, avea ceva grandios, şi pentru reuşita ei, o armată de bărbaţi destoinici şi de femei zâmbitoare şi harnice, lucrau ne-încetat, din zori până noaptea târziu.

Unul dintre invitaţi vorbi:

– Stăpânul meu este superb. Este cel veşnic, dar cel ce se încarnează mereu. Este frumuseţea, puterea şi graţia însăşi. Chiar numai picioarele Lui ca de lotus sunt mai frumoase decât tot ce o minte omenească îşi poate închipui. Nimic nu e mai blând, dar nici mai crunt decât El. Când păşeşte, se cutremură cerul şi pământul. Când vorbeşte, se spun Vedele, Biblia, Coranul şi Avesta. El este întregul adevăr şi-n afară de El nimic nu mai e.

Una dintre bucătăresele* ce pregătiseră cele trebuincioase întrunirii se întoarse acasă şi, în timp ce-şi adormea copilul, îi spunea:

– Odorul meu, toţi oamenii aceia înţelepţi au vorbit atât de frumos despre dumnezeul lor. Iar eu nu sunt nici măcar în stare să ştiu ce dumnezeu am.

Nu ştiu decât că Te iubesc din tot sufletul, că Te alint şi dezmierd, Tu, sufletul meu, Tu, lumina mea, şi că mi-aş da şi viaţa pentru Tine.

Nani, nani.

Dormi, bucuria mea, odihneşte-Te, să fii mâine vesel şi, iar şi iar, fericit.
 

                                                                  ***

Există o poveste veche:

Ultimul apărător al cetăţii asediate se înfăţişă în acea noapte regelui, plin de sânge năclăit şi de noroi, cu ochii strălucind de oboseala neostenirii, şi spuse, cu un ton aproape neutru:

– Mărite rege, toţi ceilalţi luptători au fost răpuşi, luptând până la ultima suflare, fără să dea un pas înapoi. În cetate nu au mai rămas decât copiii cei mai mici şi câteva femei bătrâne. Toţi ceilalţi au murit. Nu mai avem merinde, nu mai avem proiectile, nu mai avem apă, nu mai e cine să întindă arcurile şi să ridice săbiile cele grele. Ce să facem?

– Voi veni să lupt alături de tine, aşa cum am luptat alături de toţi ceilalţi.

– Dar nu mai avem nici o şansă, mărite. Cetatea e ca şi pierdută. Poate mai rezistăm o zi, două, o săptămână, de nu murim între timp.

– Cetatea aceasta-i pierdută poate, cum spui. Priveşte însă o clipă în sus.

Războinicul privi şi văzu o cetate splendidă, înfloritoare, plină de viaţă, proiectată pe cerul senin al nopţii.

– Vezi, îi spuse regele, porţile ei sunt aproape deschise. Nu mai trebuie decât puţin ca să se deschidă complet. La porţile ei aşteaptă toţi cei care au murit eroic în această luptă, dar nu pot să le deschidă. Numai noi le mai putem deschide. Dacă noi ne-am preda, ei ar rămâne veşnic pe dinafară, victime ale foamei şi oropsirii nesfârşite.

Vom lupta.

Atunci, cerul începu să vuiască şi o furtună cumplită se iscă, înecând corturile asediatorilor. Dar războinicul nu auzi decât uralele de învingători ale celor ce ocupară cetatea celestă.

 Spuse:

…Sunt momente, să le zicem eroice, din viaţa unui om,

când nu mai are cum să fugă de el însuşi,

când nu mai are cum să se ascundă,

când nu mai are cum să se mintă,

când se înfruntă făţiş şi total cu propria

                                                         condiţie.

Indiferent ce riscă în astfel de momente, conştiinţa este obligată să opteze fie pentru o necondiţionată afirmare de sine, ce o trimite direct în intimitatea veşniciei, fie pentru o negare de sine pe care o percepe ca pe o laşitate–uşor de justificat, mai apoi, prin contingenţe conjuncturale–ce apare ca o adevărată moarte a spiritului.

Alături de celelalte virtuţi ale înţelepciunii, curajul* este absolut necesar pentru a putea privi cu seninătate în ochii propriului suflet şi pentru a ne putea înfăţişa în faţa Dumnezeului propriu, cu speranţa ca amarnicele lacrimi ale păcatelor şi insuficienţelor noastre să fie luate în seamă…

                                                                  ***

…Eram destul de tânăr, pe atunci, şi am văzut o femeie foarte frumoasă, dar tristă, ce căuta miresme, într-un bazar. Vânzători de miresme erau mulţi pe vremea aceea şi bazaruri aşişderea. Iar de gură-cască, aşa cum eram eu, lumea a fost întotdeauna plină şi va fi şi de acum încolo. Am urmărit-o îndelung şi pasionat.

Era atât de atentă la ce mirosea, hotăra atât de repede ce vrea, ce e de calitate sau nu, că negustorii erau uimiţi şi, care mai de care, se căutau în sticluţele cele mai ascunse, spre a-i oferi senzaţii noi şi mirosuri nemaipomenite. Unele le accepta suveran, pe altele le dădea la o parte, unele le trecea cu un cuvânt slujitoarelor (am prins tot felul de şoapte, de exemplu: „refugiu suav, baie caldă, după o zi de tevatură”

sau „dimineaţa devreme, primăvara, la topirea zăpezilor”

sau „melancolică, visătoare, canarul îşi schimbă penele şi oftează”              

sau „azi vreau să fiu puternică şi misterioasă, fără condiţii”

sau „mă asaltează gânduri de tot felul, dar nici o clipă nu se vede indecizia, ci doar preocuparea”

sau „strălucire, splendoare mă bucur de toate, uit, dar nu sunt de atins”).

Altele îi iscau întrebări şi păreri (mosc înainte sau după rut?; ...bergamote de toamnă ...de unde?–mai bine o insulă decât un continent!...; nu cred că ambra poate fi amestecată cu scrofularia, e prea de tot; ...mereu şi mereu fructe, vinzi parfumuri sau eşti tarabagiu de citrice?). Altele o puneau, evident, pe gânduri („ochi strălucitori, bine legat, puţin tâmp“ sau „multă tandreţe, poet, fără vigoare” sau „sălbatic şi indiferent, o singură noapte” sau „linişte, suavitate, înţelepciune, de ascultat...”).

Odată, s-a întors spre slujnica ce o însoţea şi i-a spus – după cât am auzit eu – clar: „Vreau să simt toate mirosurile, să-mi imaginez toate ipostazele şi toate lumile posibile, pentru ca nimic să nu-mi fie necunoscut când îmi va fi dat să-l cunosc. În fiecare miros îl simt aproape şi din toate încerc să-l alcătuiesc. Dar nimic nu‑i este pe măsură”.

Trecea discret pe lângă hanuri şi nu se sfia să adulmece miresmele de pe la bucătării, ba chiar şi mirosul grajdurilor care, uneori, păreau să o incite nespus.

M-am parfumat în fel şi chip, m-am ţinut când mai aproape, când mai departe de ea, doar-doar m-o lua în seamă. Am făcut măscări şi acte de vitejie – în acel spaţiu ridicul al bazarurilor – dar, mereu, toate se sfârşeau înainte ca ea să treacă. Fără folos. Nu doar eu, dar parcă întreaga tagmă a bărbaţilor îi părea complet străină.

În ziua în care am cunoscut-o, eram amarnic de murdar, obosit, încercănat şi complet lipsit de chef, după o perioadă de ostenire fără rost, pentru te miri ce afaceri ce nu mi-au ieşit defel. M-am dus prin bazar din obicei şi nu eram deloc pregătit pentru ea. Eram obosit şi furios. M- am apropiat de ea şi, cuprins de un curaj nebun, aproape disperat, aparent fără să-mi pese prea mult, i-am spus, brutal în vorbe, dar moale în intonaţie, în timp ce se uita la nişte mătăsuri: Miroase-mă.

În gândul meu îi spuneam mult mai multe, dar tot ce gândisem era concentrat în acel îndemn brutal

Miroase-mă.

Priveşte-mă în ochi şi miroase-mă.

Sunt obosit, înverşunat, flămând. Înţelept, tandru, stăpânit. Înnebunit de mirosul şi adierea ta. Ca un lup flămând. Fără grabă, fără spaime. Doar flămând şi adulmecând vânt. Tu eşti vântul meu. Dar acum nu eu, ci tu …adulmecă.

Şi-a lungit gâtul înspre mine, nările i s-au dilatat, ochii i s-au oprit în ochii mei. S-a oprit şi o dată cu ea s-a oprit şi timpul meu.

Am simţit că totul se lumină în mine.

Am fost fericit cum nici măcar nu mi-am imaginat vreo-dată fericirea. Cu fiecare celulă, cu fiecare clipă, cu fiecare atom.

Nu ştiu dacă tot ce spun acum e doar visul meu sau s-a întâmplat aievea. Am căutat mai apoi, ani şi ani, măcar frânturi din ştiinţa ei despre mirosuri şi cred că am dobândit ceva cunoştinţe (unii, chiar mă consideră expert)- în acele esenţialităţi de care eu nu m-am putut vindeca. De la o vreme, chiar este o ştiinţă lucrativă, de pe urma căreia am reuşit să-mi asigur o bunăstare la care visările mele de vagabond nici nu sperau. Meseria mea de acum e să miros, să evaluez şi să decid ori măcar să îndrum ce şi cum în legătură cu mirosuri ce se lansează pe o piaţă mondială cu cifre incredibile, din care trăiesc legiuni absolut insensibile la ideea de miros, dar dependente de mirosul banilor. Acum, sunt ceea ce se cheamă „un nas” şi sunt plătit regeşte de multe case de renume.                                                                                                               

De fiecare dată, însă, când miros ceva, încerc să-mi amintesc de mirosul ei. Nu avea nimic din mirosurile pe care acum le cunosc şi nici–deşi am încercat–nu poate fi reconstituit din mirosuri parţiale. Patetic vorbind, era mirosul fericirii mele.

Am mai fost fericit? Desigur, de multe ori. Viaţa mea nu a fost una neîmplinită.

Mintea îmi spune „sigur, ai toate motivele să fii fericit”, dar eu ştiu bine că am fost fericit doar atunci când am mirosit şi am fost mirosit la modul cel mai elementar cu putinţă.

Ca şi cum, prin miros, m-ar fi întrebat „Tu eşti?“ şi aş fi răspuns „Da, Tu eşti!“.

                                                               ***

Spuse:

— Există o magie formidabilă a limbajului sunetelor fără cuvinte, a culorilor fără forme, a mirosurilor de nenumit, a gusturilor ce nu sunt asociate nici unui aliment. De parcă s-ar despărţi dintr-o dată semnele primare de semnificaţiile lor secundare, cele agonisite de minte în încercarea de a defini această magmă elementară în care se simte stânjenită şi, tocmai de aceea, încearcă să o definească în vreun fel, să o limiteze, să-i dea un nume, să o apropie de zona comprehensibilului, să-i găsească înţelesuri ce pot fi numite, astfel încât să iasă din domeniul obscur în care simţirea îi ia locul şi realitatea nudă îndrăzneşte a se înfăţişa ca atare, uluitoare şi necruţătoare, plină de elementariile de care mintea–cu toate constituirile secunde ce-i sunt proprii–se fereşte.

Nu ştiu cum aş putea să mă feresc de impactul acestei realităţi elementare. Pare că tot ce simt, tot ce visez, tot ce trăiesc, în cele din urmă, i se supune. Că nu se supune întru totul este doar meritul meu de om gânditor, de homo sapiens, care îşi instituie propria realitate–secundă, în pofida încăpăţânării realităţii primare de a nu i se supune.

         Omul gânditor are capacitatea, puterea şi (zic urmaşii revoluţiei franceze) datoria de a substitui realităţii elementare o altă realitate – cea decisă prin propria voinţă – cu aceeaşi valoare ontologică cu realitatea primară. Cu alte cuvinte, indiferent de ceea ce simt, am putinţa de a modela acest tot conform unui proiect ce, odată asumat, devine lege în ordinea mea interioară, căruia – într-un fel – întreaga realitate este datoare să se supună şi care modelează imaginea mea despre realitate. Chiar cu preţul inexactităţilor, chiar cu preţul durerii, chiar cu preţul vieţii mele, la o adică.

Mai tot timpul, sunt dispus să renunţ la propria realitate elementară, pentru cealaltă – inventată de mine – ce are puterea de a mă cotropi. Şi dacă forma viselor şi trăirilor mele este condiţionată de senzaţii, substanţa lor este deja rod al activităţii secunde a sufletului ce vede, simte şi visează nimic altceva decât ceea ce se poate vedea, simţi şi visa. Unităţile elementare ale acestora sunt, însă, rezultatul unui impact miraculos dintre mine şi întregul ce-mi este dat, întreg ce le iscă tocmai pentru că-mi este dat. Poate…….*

        * aici, textul devine din ce în ce mai confuz şi ilizibil. Practic, irecuperabil…

Din congruenţa de început nu mai rămâne nimic. Nu mai ştim ce se va fi întâmplat cu acel limbaj simbolic fără cuvinte, cu toată splendoarea de realităţi elementare pe care mintea le desfiinţează imediat ca fiind lipsite de consistenţă. Nu mai ştim nimic despre felul în care se mişcă acel suflet ce îndrăzneşte a da importanţă celor care, în ordinea lumii, sunt considerate nesemnificative. Nu mai ştim nimic despre valoarea acelor clipe ori despre prăpastia ce au fost în curgerea celorlalte clipe.

Singurul fragment, ce a mai putut fi recuperat, este cel care urmează

Ori, poate e doar speranţa că presupusa realitate primară, binecuvântată, lipsită de semnificaţii secunde, plină doar de imensitatea senzaţiilor şi impresiilor ce ocolesc lumea invadantă, supusă regulilor, normelor şi logicii, este, totuşi, reală, vie, ca iuţeala unui ardei iute, ori ca emoţia în care sufletul nu-şi mai inventează şi nici nu-şi mai găseşte portiţe de scăpare, ascultând muzica elementară a sunetelor, fără altă semnificaţie decât miracolul magiei limbajului primordial, cel fără cuvinte dar plin de miez şi înţelesuri fără nume.

                                        ***

 Nimic nu mă poate opri.

Nimic.

Nici durerea

Nici plăcerea

Nici voinţa

Nici nevoinţa

Nimic.

Sunt cel supus vrerii

Sunt nepătruns

Doar visul m-a prins

şi m-a ajuns.

Sunt ultima frunză hrănită din seva Sinelui

ce-a străbătut durerea

Nimic nu va fi să mă întoarcă.

Şi de va fi vrerea

celui vroind m-oi supune

la marginea Numelui Nume

şi încă,

acolo,

nimic nu mă poate opri.

Sunt doar o petală

               în rostul

                           pământului

                                       de-a rodi.

                                                                 ***

Într-o zi, Împãratul Şobolanilor s-a dus la Dumnezeu şi i-a spus:

– Ce nedrept eşti cu noi, Doamne. Noi facem numai bine pe lumea asta: curăţim gunoaiele, nu lăsăm cadavrele să putrezească, trăim în locurile cele mai neprielnice şi le asanăm, pregătim ogoarele pentru noua recoltă. Facem mult bine, dar toţi ne urăsc şi ne vânează fără milă.

Dumnezeul cel milostiv cu toate făpturile sale, îi răspunse:

– Poate ai dreptate. Ai trei zile pentru visat. Visează lumea cum o doriţi şi, prin puterea graţiei mele, ea va deveni realitate pentru alte trei zile.

Se întruniră mai marii şobolanilor şi fiecare îşi aduse contribuţia la visul lor colectiv. Mormane de gunoaie invadând oraşele, oraşe reduse la subterane, cadavre în putrefacţie răspândite peste tot, câmpuri părăsite pline de ce-reale, minunate galerii căptuşite cu păr şi aşa mai departe.

Apoi, timp de trei zile, întreaga şobolănime se bucură de visul lor colectiv.

Apoi izbucni ciuma şi făcu ravagii.

Într-altă zi, la Dumnezeu s-a dus Împãratul Fluturilor.

Într-alta, Împãratul Câinilor, apoi Împãratul Şopârlelor, apoi cel al Ciorilor, şi aşa s-au perindat toate speciile prin faţa lui Dumnezeu şi fiecăreia i s-a acordat trei zile de visare şi trei de bucurare de vis.

Apoi a venit rândul Gnomilor, al Silfidelor şi Sirenelor, al Sfincşilor şi al Ştimelor.

Apoi, până şi Îngerii s-au încumetat, iar după ei şi alte fiinţe din ierarhiile celeste. Şi tuturor li sau acordat trei zile de visare şi trei de realitate.

În cele din urmă, veni şi Fiul Omului, ce era foarte dibaci, şi care spuse:

– Doamne, eu nu-ţi cer şase zile pentru visare, ci numai ziua a şaptea în care să te slăvesc.

Dumnezeu fu, pentru prima oară, încântat foarte, şi lăsă lumea omului.

Cum acesta veni la sfârşit, îi fu dat să cunoască şi visul şobolanilor, şi visul fluturilor, şi visul câinilor, şi pe cel al şopârlelor şi al tuturor celorlalte vieţuitoare; şi chiar al unora dintre fiinţele mai aparte şi invizibile. Chiar dacă nu în totalitate, măcar vag avea ceva habar de fiecare dintre aceste visuri.

Numai propriul vis îi rămase ascuns şi, de atunci, în-cearcă mereu să şi-l reamintească.

                                                                     ***

Din jurnal:

…Uneori, toatele se adună ca într-un miez, pregătindu-se să izbucnească din nou ori să se retragă pentru totdeauna.

Este acesta miracolul începutului ce uită de memorii, ce adună toate minunăţiile, să irumpă? O exaltare de moment, o definitivă mărturisire a perpetuităţii ori doar concentrarea într-un punct dinaintea extincţiei? O convergenţă a toatelor, ca la începutul fără de prihană al lumii, sau doar o spaimă în faţa morţii unde se adună de la sine ca să dispară?

Greu de spus. Oricum, de-abia după un astfel de moment se poate spune că am început să fiu oarecum conştient. Şi de cele bune şi de cele rele, şi de mine şi de restul, şi de viaţă şi de moarte… şi de stingere, ca unii…

                                                                     ***

În altă seară, îmi spuse:

— După ce, o vreme, am fost preocupat in-tens de povestea măgarului dispărut în ceaţă–pe care n-am aflat-o nici în ziua de astăzi, văzându-mă obligat să o inventez, ori reconstitui de câteva ori–m-am gândit deunăzi la sfârşitul ei.

Nu vreau să-ţi expun aici toate sfârşiturile ce decurg din povestea însăşi - pe care, parte, le ştii deja - ci un fel de perspectivă de mai apoi. În care măgarul, lăsând ceaţa să-i acopere urmele, refugiindu-se în imensitatea indefinirii, priveşte peste umăr, îndărăt la propria istorie.

„Mă întreb dacă, într-adevăr, mi-aş fi dorit să nu fi întâlnit ceaţa aceea niciodată*. Nu cred.

Trebuie să recunosc că am cultivat cu acribie calitatea de a lua decizii clare, simple şi înde-obşte eficace. Încăpăţânat şi superb, perfect conştient de condiţia excepţională în care mă plasam, am crezut în dreptul meu de a decide. În pute-rea de a decide în orice clipă ce sunt, ce trebuie să fac şi ce nu. Nu m-am înşelat. În mare parte ştiu ce sunt, ce trebuie să fac şi ce nu.

N-am prevăzut însă, în nici un fel, ceaţa.

N-am ştiut că poate exista, nici că pot găsi o astfel de voluptate în ea, nici că mă poate mângâia, nici că poate fi atât de importantă pentru mine. N-am crezut niciodată că bocănitul în ceaţă poate avea un asemenea ecou, că paşii pierduţi în ea ar putea deveni vreodată paşi spre mine însumi, că ceaţa poate fi mai mult decât un mediu difuz, în care pierderea este un fel de regăsire şi nu o imprecisă căutare în necunoscut.

În lumea mea clară, de măgar, surpriza ceţii a fost imensă. Dintr-o dată, fânul nu mai era fân, paiele nu mai erau paie, dreapta nu mai era dreaptă, stânga nu mai era stângă. Dintr-o dată a trebuit să accept o instanţă ce modifica întreaga mea lume, chiar şi, sau mai ales, pe cea interioară. Ceva ce nega puritatea condiţiei mele. O neclaritate ce mi se impunea de la sine şi care atrăgea consecinţe cumplite.

A fost o surpriză de proporţii.

Şi înainte îmi plăcea ambiguitatea, necunoscutul, misterul – pentru a fi lăsată să-mi văd nestingherită de-ale mele – încercând însă să fiu pe cât se poate de clară pe dinăuntru, dar nu mă aşteptam să fiu atât de lovită de ambiguitate, de necunoscut, de mister. Mi se părea prea de tot.

Interesant este că ceaţa în care m-am refugiat mi-era întru totul familiară. Că, văzând-o, m-am simţit mai eu însămi decât vreodată. Că, în adâncul sufletului meu, recunoşteam că nu mi-am dorit nimic altceva, că eram gata să renunţ la întreaga mea lume clară şi definită pentru sentimentul indefinirii ce mi-l dădea. Că impresia de indefinire îmi convenea şi că, în ea, mă aflam într-un sentiment  formidabil  de  început  de  lume.

Fără ceaţa aceea, mereu la îndemână, mereu amânată la fiecare pas, n-aş fi aflat niciodată, de fapt, cine sunt.

Ca măgar, condiţia mea era precară şi condamnabilă. La ce altceva decât dispariţia în ceaţă te-ai putea aştepta de  la  un  măgar  sadea?

Am descoperit imensa frumuseţe a ceţii. Frumuseţea paşilor ce se estompează, a sunetelor ce răsună îndeaproape şi prea departe în acelaşi timp, a neclarităţii limitelor în care poţi visa, a imposibilităţilor ce te mângâie, dar, mai ales, frumuseţea căutării unui înţeles ce se acceptă de la început ca imposibil, dar care mi-a dat bucuria re-constituirii unui model de mult pierdut, în care m-am regăsit  întru  totul.

N-am crezut niciodată că povestea aceea mă privea. Când l-am văzut într-un târziu, se uita la mine ca la o arătare nedemnă să trăiască o poveste până la capăt. Părea să fi dobândit ceva ce mie mi lipsea, deşi, aşa jerpelit şi nenorocit cum era, mă apucase mila. Avea în el ceea ce eu încă nu dobândisem şi nici nu pricepeam pe atunci:

bucuria certitudinii ce nu dă socoteală de ea însăşi.

Din comentariul P.M.K., 18a:

Allah ştie de unde a cules Drumaru pierduta artă a îndrăgirii măgarilor, pe care de    mult uitatul poet arab Al-Shammakh bin Dirar al-Dhubyani a avut-o.

În arabă, măgarul sălbatic (onagros, de unde şi englezescul onager) este cunoscut ca al-himar. Al-Dhubyani s-a născut înainte de ridicarea Islamului, a trăit în Najd şi s-a specializat în descrierea măgarilor. Este estimat că 172 de versuri, adică 43% din poezia lui descriptivă, se ocupă cu măgarii sălbatici şi vânătorii ce îi îmblânzeau. Un asemenea corp de lucrări este probabil un indiciu al abundenţei măgarilor în teritoriul de baştină al poetului, ce cuprindea partea de nord, centrală şi de vest a actualei Arabii Saudite. Limbajul şi stilul lui Al-Dhubyani erau elegante şi descrierea trăsăturilor exterioare ale măgarilor era  precisă. De asemeni, el le analizează şi sentimentele, descriindu-le anxietatea, frica, gelozia sau furia, precum şi călătoriile lor în deşert, în căutarea apei, fânului sau refugiului. Îi descrie în siguranţa refugiilor lor muntoase, odihnindu-se, ţesălându-se unul pe altul şi mişcându-şi grumazurile ca şi cum ar străpunge briza. Al-Dhubyani menţionează că, în ţinuturile sălbatice din Jabal al-Mudakhan (Muntele fumegând) din Siria, aşa-numit pentru că era înconjurat mereu de ceţuri, măgarii trăiau mai mult de 800 de ani! Afirmă că măgarii erau mari iubitori de ceaţă, în care se simţeau mai relaxaţi şi în  siguranţă, ascunzându-se de vânători. Dacă numele lui Al-Dhubyani vine de la cuvântul arab pentru ceaţă (al-dhub) sau este o pură coincidenţă, nu ştim.

                                                                  ***

 – Întotdeauna apropierea de adevărata faţă a propriului sine are ceva din măreţia unui cataclism şi din urgenţa nevoilor celor mai fiziologice.

Găsirea urgentă a celor atât de imens personale (ca – de exemplu – propria inimă) poate fi o nevoie atât de acută, atât de intensă, că apare aproape ca de la sine înţeleasă, deşi, cu alte prilejuri, te-ar fi fascinat şi te-ar fi făcut să speculezi înşiruind gânduri fără substanţă.

Pe cât de constructivă este puterea cunoaşterii lumii, pe atât de distructiv pare impactul acestei noi cunoaşteri ce se impune cu o putere inimaginabilă asupra tuturor celorlalte, dar care, după cum vei vedea mai apoi, este benignă, ea neorânduind pe dinafară, ci pe dinăuntru.

Incontestabil însă, o dată cu ea, dispare orgolioasa iluzie a lui „eu am făcut, eu am dres” şi chiar, într-o anumită măsură, şi a lui „eu sunt ceva”*, toate acestea fiind înlocuite de percepţia exemplară şi tăcută a lui „eu sunt..” ce nu suportă decât determinarea simplă şi tandră a fiinţei.

                                                Departe de mine gândul de-a fi unic.

                                            De-atâtea ori m-am născut şi am murit, am iubit şi am suferit

                                                             şi toate celelalte,

încât doar splendoarea acestui răsărit

     şi-a tuturor celor ce-mi mai sunt date de trăit

 mă mai înduplecă la uimire.

…De povestea din seara aceea am aflat pe vremea când vânturam gânduri hălăduind prin lume, pe când mă simţeam aproape liber şi spectator la tot ceea ce viaţa îmi oferea, cu inconştienţa şi curiozitatea tinereţii, ce mi se părea nesfârşită, cum mai târziu se dovedi a nu fi.

Era povestea pe care un bătrân ţigan, ce cânta cu vioara prin birturi, o recita când şi când, cu glasul său aspru, totuşi melodios, ce făcea volute din cele mai neaşteptate. L-am întâlnit în birtul gării de la Reşiţa mai întâi, apoi în trenul dintre Reşiţa şi Caransebeş, cântând pe ce i se oferea, băutură mai ales, cu patetism şi măiestrie. Uneori, în timp ce cânta, pe măsură ce ascultătorii, îndeobşte gălăgioşi, începeau să fie atenţi, devenea atât de emoţionat – şi patetic, cum îţi spuneam – că lăcrima la povestea cântului, şi era atât de transparent în emoţia lui că am văzut oameni serioşi, muncitori, de ani de zile, în infernul siderurgiei, navetişti de o viaţă, ce se împărţeau între dogoarea cuptoarelor şi grădina de acasă – cu lungi ore cucăite pe banchetele mizere ale trenurilor de clasa a doua – lăcrimând la rându-le. Ascultătorii lui dădeau dovadă de un neaşteptat respect pentru actul artistic la care participau şi-n care el, ameţit de alcooluri ieftine, de cele mai multe ori, era desăvârşit. Lungea silabe, de exemplu (însoţite cu virtuozităţi de vioară neaşteptate), cu totul nepotrivite, le dădea o importanţă pe care numai el o ştia; se juca – acesta a fost sentimentul meu de adolescent – cu contextul pentru a-i da altă valoare. Fiecare cântare a lui era, de fapt, o improvizaţie, şi, era clar, că şi el se mira de ce-i iasă pe scripcă şi din gură. Am asistat la câteva minunăţii de-ale lui şi, mărturisesc, n-am văzut artist mai desăvârşit decât arareori în viaţă, în concerte ale unor celebrităţi, dar nici mai indiferent la conştiinţa propriei valori. I se cereau tot felul de prostii, şlagăre la modă ori te miri ce antichităţi nostalgice, pe care el le accepta, şi care, interpretate de el, dobândeau farmec. Avea darul de a transforma orice melodie în ceva emoţionant, şi chiar tâmpeniile îşi regăseau în cântecul lui auditoriul emoţionat, gata să repete la nesfârşit câte un refren idiot.

Ultima oară l-am văzut în tren. Îngâna, în legea lui, o dureroasă doină bănăţeană despre singurătate, dragoste şi avere, despre folosul lumii ce se opune rostului sufletului, despre o dragoste imposibilă, înecată de calculele părinţilor, despre durerosul conflict între virtutea adevăratelor simţăminte şi implacabilitatea destinului. Mă potrivisem a fi pe acolo când unul dintre navetişti aceia cu miros acru de transpiraţie şi oboseală, amestecat cu cel de tutun ieftin de „naţionale” îl îndemna să o reia.

Era mic, sfrijit, negru, cu o ţigară ţinută cu abilitate între degetul mic şi inelar, tânguind pe scripca lui. N-am fost în stare să fac gestul pe care mulţi dintre navetiştii ameţiţi de băutură în zilele de salariu l-au făcut: să-i lipesc suveran zece lei pe frunte şi să-l rog să o cânte din nou. L-am abandonat când trenul a ajuns acolo unde trebuia să cobor şi sfârşitul poveştii nu l-am aflat niciodată.

Alţii au făcut-o şi aşa poate au aflat mai multe despre felul în care visul dragostei perfecte, mitologia uniunii definitive, sentimentul acut de identitate între cel ce iubeşte şi cel iubit, sunt permanenţe, de când lu-mea, mereu noi, mereu fragile şi – parcă– mereu renegate de lumea asta ce nu are loc pentru îndrăgostiţi. Eu nu am aflat decât despre chinul unui om care e în pragul revelaţiei ori al sinuciderii.

Iată acum povestea, pe care, mai cântat mai povestit, o spunea:

 Cică, odată, a fost un om care şi-a pierdut bucuria, aşa cum alţii îşi pierd banii şi alţii pofta de mâncare. Nu-i lipsea nimic, toate erau la locurile lor, dar, într-o bună zi, se văzu cotropit de tristeţe şi de nepăsare. Poate mai mult nepăsare decât tristeţe, o boală grea, tare grea. Zice cântecul:

        Şi-ntr-o zi

         o bună zi

         se trezi netreaz şi nu se trezi,

         toate ca-n vis înota

         nici un rost nu avea

         măcina clipele ca nisipul

         scârşnind între dinţi

         se simţi mai singur ca

         un copil fără părinţi. (chestia asta întotdeauna impresiona grozav auditoriul, care, de obicei machit, începea să repete refrenul şi lăcrima).

         Nimic nu-i lipsea

         doar bucurie nu mai era

         iar de fusese vreodată

         se uscase

         de tot uscată

         sub dogoarea zilelor

         de zi cu zi măcinată

         cum clipele nisip între dinţi,

         clipe sărmane scrâşnind prea cuminţi.

Intrat în cele ale lumii, având de luptat şi de îndurat toate ce zilele-i aduceau, i se întâmplă să se vadă de parc-ar fi plutit într-un fel de vis, în care nu el, dar nici chiar altul, trăia o viaţă ce nu era chiar a lui, dar nici a altuia, într-o lume ce era dar nu prea,

        şi oricât era nu-i putea stâmpăra

         setea ce-o avea,

         cum apa sărată

         nu-i bună la sete

         ci mai rău o arată:

      Şi ce sete amarnică-i setea de viaţă,

cum te tot îmboldeşte şi te tot înhaţă,

cum sporeşte şi nimic nu învaţă,

decât sete şi sete şi sete mereu,

măcinând clipe-ntre dinţi,

clipe sărmane, cuminţi,

ce nicicum nu se-mpacă cu mine,

ce nu ştiu de tine sau eu,

de parc-ar fi ale altuia… zău. (Iar refren, iar glasuri bete, iar mai dă-i un monopol).

Nu mai vroia să facă nimic de făcut cu sine,

nu-i mai venea nimic de făcut cu alţii,

nici nu-l prea durea,

nici nu-l bucura,

zilele una după alta trecea

şi el prin ele ca-n vis,

nu-i mai venea nimic de zis,

când se culca parcă aştepta,

când se trezea tot aştepta

ceva ce nu mai venea,

de care ştia şi nu ştia,

ce dorea şi nu dorea,

ce nu avea nici formă nici gând,

dar care-ncepea prin el ca un vânt

                                                                     ***

Altă dată, îmi spuse un fel de poveste:

Cinci oameni, ce se întâlniseră, întâmplător, într-un han de la răscrucea drumurilor, stăteau la o masă şi vorbeau despre ce credeau ei că e important pe lume.

Primul dintre ei era vânător.

– Pentru a înţelege ce se întâmplă, trebuie să fii vânător. Trebuie să ştii să pândeşti, să aştepţi, să asculţi, să adulmeci, să iei în seamă chiar cele mai mici urme.

De multe ori nu ştii ce cauţi, dar ştii că-i vânat de preţ. Uneori doar îl întrevezi, alteori nu ţi se arată de fel, iar alteori, îl ai atât de aproape încât nici n-ai timp să scoţi arcul.

Dar, întotdeauna, un astfel de vânat e mai important viu decât mort. Răpunerea lui îmi provoacă mai puţin inevitabilul sentiment de mândrie al vânătorului, cât un fel de spaimă, de parcă tocmai am ucis ultimul exemplar al unei specii rare. De mi se întâmplă să-mi fie dat să-l vânez, întotdeauna mă grăbesc să dărui carnea altora. La ce bun să îngurgitezi astfel de carne când de victime domestice, lumea e plină. Numai învăţând pânda poţi însă pricepe ce şi cum.

Mâine trebuie să mă îndrept spre răsărit, unde sunt chemat să vânez mama tigrilor ce prăpădeşte în pădurile de acolo.

Al doilea era cultivator.

– Multă vreme am crezut că singurul lucru preţios pe lumea asta este să ai recolte bune. Să semeni grâu şi să culegi grâu. Să semeni orz şi să culegi orz. Să vânturi grâul de pleavă, să-l macini, să obţii făină şi să hrăneşti oamenii. De la o vreme însă, în timp ce semănam seminţele, am realizat ce lume lipsită de surprize. Semeni doar ceea ce culegi. M-am gândit atunci că, poate, mai important decât recolta era creşterea ei. Am început să urmăresc cum cresc firele de grâu. Aproape în fiecare zi, câmpul era altul. O dată cu ele, însă, creşteau şi multe buruieni, şi multe flori ce nu aveau aparent nici un folos. Unele roşii, altele mici, violet-inchis, burzuluite. Am început să le urmăresc şi trebuie să recunosc că, în timp ce grâul creştea ca întotdeauna, ele se transformau miraculos în fiecare zi. Am avut o recoltă proastă, dar am adunat seminţele acelor flori şi anul următor, pe un mic tăpşan pe care l-am desţelenit, am început să încerc să le cultiv. Unele nu s-au prins, altele m-au dezamăgit.

Odată însă, pe drumul ce trecea pe lângă câmpurile mele, a trecut regele. Slujbaşii îi povesteau de câmpiile mănoase ale ţării, dar ochii i-au picat pe florile mele. I-au plăcut atât, mai ales cele violete şi burzuluite, că m-a numit florarul curţii. Chiar şi acum ies constant pe câmpuri, prin păduri, pe malul eleşteelor (o, acolo, ce minunăţie sunt dediţeii) şi culeg flori de toate felurile.

Am fost trimis să adun câteva seminţe din nufărul zeilor care nu creşte decât în lacul mereu însorit din ţinutul de la miazăzi.

Al treilea era artist.

Când nu cânta, picta, când nu picta, sculpta, când nu sculpta, scria poezii, iar când nu făcea de nici unele, „de-abia atunci, de fapt–afirma el–,începe adevărata artă“.

– Înainte ca ceva să fie o idee, este, de fapt, un simplu impuls. Un impuls nedefinit, aproape organic, ce te îndeamnă să pui mâna pe pensulă sau să iei în palme bucăţile de lut. Dacă-l asculţi, acest impuls modelează de la sine materia într-o formă în care toate calităţile ei sunt folosite pentru a vădi ceea ce nu se vădeşte decât la sfârşit: forma perfectă, capabilă să stârnească bucurie, tristeţe, măreţie sau alt sentiment. Mulţi spun că urmăresc această formă printre gânduri şi încercări, că o lustruiesc îndelung, că o caută mereu şi mereu ca o imagine mentală, dar mie mi se pare a fi exact pe dos. Cred că, de fapt, ea ne urmăreşte pe noi şi nu noi pe ea. E ca şi cum din infinitatea perfecţiunii am fi aleşi de una ce ne munceşte, ce doreşte să apară şi ne foloseşte pentru a-i da viaţă.

Tocmai de aceea spuneam că cea mai mare artă nu este aceea ce răzbeşte în forme,

ci în clipe.

Frumuseţea care se iscă în tine, pentru a se manifesta prin tine, care suspendă timpul, care apare ca formă a  eternităţii însăşi. Ce lipsit de importanţă e să scrii poezii sau romane, să pictezi tablouri, să alcătuieşti simfonii faţă de această artă, cu adevărat regală, de a modela clipele, de a le da formă şi viaţă şi puritate şi splendoare, de a le face să vibreze, să cânte, să se ivească pline de sens şi înţelesuri, pline de toate misterele în faţa cărora sufletul se opreşte mut şi încântat, în aceeaşi măsură în care năvală de gânduri şi sentimente te copleşesc într-o percepţie formidabilă a chiar condiţiei umane.

De unde vin aceste clipe ce opresc timpul, nu ştiu. Marea artă nu-i să le faci să vină, ci să nu le risipeşti.

Acum mă îndrept spre apus, acolo unde oamenii liberi apreciază într-adevăr această artă.

Al patrulea era un filozof.

– Multă vreme am crezut într-o lume pură a ideilor, în arhetipuri, a căror căutare şi descoperire se poate face utilizând instrumentele obişnuite ale raţiunii umane. Există, însă, două idei ce nu pot fi cuprinse nicicum de raţiune, deşi ele sunt dintre cele mai comune şi universale date ale fiinţei umane: Moartea e una, Dragostea e cealaltă.

Moartea, încetarea, dispariţia, neantul, pierde-rea, prăpădul, efemeritatea, sunt toate nume ale aceluiaşi, de neînţeles, pe care suntem nevoiţi să-l acceptăm, dar cu care nu ne împăcăm defel. În faţa ei nu poţi fi decât oare-cum înţelept. Eşti nevoit să o accepţi, o accepţi numai şi numai de nevoie, silit, umilit în condiţia ta de prezenţă vie.

Cealaltă, iubirea, nesfârşirea, miracolul, care aduce cu sine sentimentul şi certitudinea unei indiscutabile splendori la care participi.

Sunt două perspective asupra realităţii ce se exclud reciproc. Nu poţi fi, în acelaşi timp, şi în una şi în cealaltă, iar mulţi din cei ce afirmă că „iubesc lumea tocmai pentru că piere“ sunt nişte mincinoşi. Când iubesc lumea, o iubesc pentru că iubesc eternitatea ei, iar când sunt înţelepţi, sunt aşa pentru că sunt nevoiţi să-i accepte efemeritatea. Când degustă strugurii, iubesc viaţa lumii, când afirmă, ca vulpea, că sunt acri, îşi recunosc neputinţa de a accede–fără îndoială–la eternitatea pe care încearcă să o mintă cu înţelepciuni.

Între aceste două, singure mai acătării, restul e un întreg balast de vorbărie goală. Şi nici măcar nu sunt două, ci una singură, în toată extinderea ei contradictorie. Mulţi zic că acestea două nici măcar nu sunt idei, că nu sunt obiectul filosofiei, ci al credinţei. Nu-i nici asta chiar aşa: eu ştiu că iubesc şi că, în momentul iubirii mele n-am ni-mic comun cu moartea. Iubirea nu-i credinţă, ci pură experienţă. De fapt experienţa eternităţii, a fiinţei, a mea şi a ta, în care nu există nici îndoială, nici negare, nici nimic altceva.

Moartea o presupun doar, moartea o gândesc, moartea îmi apare prin deducţie, prin logică şi – mai ales – prin spaimă. Ştiu că va veni, dar câtă vreme nu-i aici, nu există.

De aceea mă îndrept spre miazănoapte, unde îşi are, cum spun legendele, moartea sălaşul. Trebuie să merg până la capăt şi să o desluşesc, pentru că, în faţa ei, orice gând al meu e ridicol. Ori, de nu, să mă prăpădesc.

Al cincilea îi răspunse:

– De asta am renunţat să mai fiu filozof. Să clempăm idei şi să le fac să sune.

Am fost, pentru o vreme, vânător şi am adus de mâncare tribului meu, dar era păcat de atâtea morţi inutile şi nu mi-a fost de ajuns.

Apoi am fost cultivator, am cultivat şi oferit hrană semenilor, dar am văzut frumuseţea răspândită între cele ce nu aveau aparent nici un folos, şi iar nu mi-a fost de ajuns.

Am devenit artist cu menirea să creez şi ofer frumuseţe unei omeniri ce fără de condiţia mea s-ar fi aflat pradă pântecului, cu nimic mai mult decât alte animale. Experimentând pe rând toate materialele creaţiei, am ajuns să văd că singura materie din care porneşte frumuseţea sunt de fapt clipele. Şi iar nu mi-a fost de ajuns.

De aceea, am început să gândesc la temeiuri şi fără voie aproape, m-am trezit filozof, unii chiar înţelept mi-au spus. Am dat de Moarte şi Iubire, de Fiinţă şi Nefiinţă, de Una şi Alta, de Da şi Nu. Am ajuns la multe din temeiurile fiinţei mele, de unul singur. Şi iar nu mi-a fost de ajuns.

Acum sunt doar un luptător. Hălăduiesc prin lume şi lupt pentru o umanitate mai bună, în toate formele şi felurile în care se poate lupta. Nu ştiu altă soluţie şi nici nu îmi doresc altceva. Dar nu mai sunt singur.

În momentul în care aş fi singur, de fapt, aş fi mort. Învins.

Şi încă nu-i vremea.

Ceea ce am eu de păzit este

centrul,
acea inimă a umanităţii mereu ameninţată de corupţie şi rău, ce mă cheamă la luptă mereu.

Cei cinci se duseră la culcare şi îşi visară fiecare visul.

A doua zi, pe când îşi strângeau mâinile, de despărţire, pe tăpşanul din faţa hanului, un copil mâna nişte gâşte la păscut, cu un biciuţ copilăresc, strigând:

– Hiiiia hiiii, hiiiia hiiii, drăguţele mele, hiiiia hiiii, dragele mele, hai cu voi la păscut.              

Hiiiia hiiii…..
 

                                                             ***

durerilor noastre profunde, ori ale micilor dureri contin-gente, zidurile neînduple-cate de care ne izbim, sau pe care le tre-cem şmechereşte ca liceenii zidurile internatului, zi-du-rile propriilor idei, zidurile disperărilor, zidurile ima-ginate ori reale, de care ne izbim cu furie, cu dispreţ, cu înverşunare, cu aplomb, cu graţie,

    dar şi

    zidurile zidirilor noastre

    ale momentelor noastre sublime

    de imensă intimitate

    unde toate ale lumilor par a se sfârşi şi-n care în sfâr-şit ne-am regăsit cum ne-am ştiut de la începutul lumilor

    zidurile tristeţilor şi dezamăgirilor

    ale iubirilor pierdute pe nimic

    şi ale entuziasmelor dezumflate

    toate zidurile părerilor noastre şi-ale vieţuirii noastre

    şi-ale visărilor noastre din care nu s-a ales nimica.

    Pe toate aceste ziduri se scurge doar sângele meu

                                                   dar eu

 sunt de mult altul.

                                                             ***

Un poet, rămas anonim, a scris odată:

Din mine nimic nu rămas-a mai mult.

Pe zidurile uitărilor mele, sângele vieţii poate fu

            legendar, poate banal.

Moartea aceea-mi fu hărăzită, iar eu habar n-aveam.

                                                      ***
 

...Această contradicţie, dintre nesfârşirea visă-rii sufle-tului şi conştiinţa limitărilor ce vin din toate părţile, o re-gă-sim şi în marile poeme epice ale omenirii, şi în legende, dar mai ales în viaţa fiecăruia dintre acei fericiţi ori năpăs-tuiţi emi-granţi ce se îndreaptă încă şi acum spre tărâ-murile unde curge lapte şi miere, spre tărâ-murile unde iubirile sunt întotdeauna per-fecte şi realizarea de sine incontestabilă. Condi-ţia căutătorului se aseamănă adeseori cu condiţia emi--grantului. Unul vrea o viaţă mai bună, pentru el sau pro--ge-ni-turile sale, visează o realizare ce ţine de loc, timp, spaţiu şi condiţii, întotdeauna libertatea şi o bu-nă--stare până la urmă de înţeles. Celălalt vrea mult mai mult. Sau mai puţin. Amândoi, însă, sunt stăpâniţi de un vis, propriul lor vis, după care purced şi pe care îl ur-mează pas cu pas, cu diferenţa majoră că emigrantul se stră-mută cu totul în acea lume pe care o visase, deşi foarte ades sufletul îi rămâne ancorat în propriul trecut, iar căutătorul trebuie să rămână ancorat într-o realitate ce-i macină din timp şi energie, în timp ce sufletul s-a şi desprins deja din ea, ocupat în întregime de căutare.

Pentru unul şi celălalt, împrejurările potrivnice de care se izbesc sunt probe pe care merită să le îndure. Amân-doi au conştiinţa clară că nimic nu se poate dura fără îndurare şi, pornind în căutare, sunt dispuşi să ac-cepte orice inevitabile sacrificii pentru ca visul să se împli-nească.

Locul unde sfârşesc visurile lor, însă, este mai întot-dea-una o deziluzie. Pe cât de puternic este visul, pe atât de cele mai multe or de deziluzionantă realitatea la care ajungi urmând acel vis în care ţi-ai pus toate speranţele şi-n care toate energiile păreau să se fi concentrat la un moment dat.

                                                                  ***

Cei înţelepţiţi înainte de vreme, nici măcar nu mai purced să-şi urmeze visurile. Se opresc la con-fortul relativ, la libertatea relativă, la găsirea relativă, aduse cu dărnicie de viaţă şi, în timp ce pântecul se rotunjeşte, gândurile nu se mai ostenesc să întrebe, mulţumindu-se doar să calculeze veniturile şi cheltuielile. Se înglodează într-o viaţă aproape fără viitor şi-ntr-o lume lipsită de iluzii sau deziluzii, supuşi datoriilor de zi cu zi, pe care le fentează cu îndemânare ori de câte ori au prilejul, scuzându-se, când merg la biliard, la o băută sau la coafor, cu eternul adagio „o viaţă are omul”.

Cei umiliţi sunt atât de mulţi încât cei cu ade-vărat umili abia de se mai văd. Dar ce deosebire între cel umil şi cel umilit!... Cei mai mulţi dintre emigranţi şi căutători sunt doar umiliţi. Năpădiţi de insuficienţele lor, ale lumilor visate şi ale conjuncturilor necruţătoare. Semeţinduse când şi când cu visările trecute ce au sfârşit cum au sfârşit, supuşi în cele din urmă de conjuncturi în mod irecuperabil, amânând pentru o altă viaţă sau proiectând visele asupra vieţii copiilor lor, ca un fel de izbăvire pentru nereuşită. Care copii nu au decât să păţească la fel, pentru că nimeni nu-i învaţă decât cum să rateze ori cum să se chivernisească.

Umil, însă, eşti doar atunci când poţi să decizi în cu-noştinţă de cauză. Când înţelegi semeţirea ca un obstacol, ca o piedică ce te împiedică să mergi înspre tine însuţi ori înspre Dumnezeu. Când începi să înţelegi că limitările ce vin dinăuntru, dinspre cele ale firii, sunt la fel de cumplite ca cele ce vin din afară, dinspre lume.

                                                                    *** 

În cele din urmă nu-i vorba decât de limite şi deslimitatul ce ne ademeneşte când şi când, fie în vise, fie în visări, fie în căutări, fie în emigrări. De câte ori mai deslimităm câte un pic, înăuntrul nostru se mai pune o piatră la temelia unui alt vis, cel al propriei legende, pentru ale cărei is-prăvi exemplare chiar dacă la dimensiuni furni-ceşti a meritat să trăim. Piatră peste piatră, acestea înalţă acea locuinţă interioară unde nu ne este ruşine să fim. Pentru foarte puţini — şi numai pentru cei ce se preţuiesc îndea-juns, sau îşi preţuiesc îndeajuns Zeul — acest loc interior se arată a fi un templu.

Restul, limitele ce ne-au ucis, ce ne-au umilit, în faţa cărora am fugit, laşi, sau ne-am oţărât fără succes, ruşi-nile, spaimele, abandonurile, trădările, neputinţele, lenile şi toate celelalte, mai bine n-ar exista. Sunt umilinţele pe care le acceptăm ca inevitabile, dar pe care nu le păstrăm memorie decât în coşmarurile noastre, ce, slavă Domnului, nu ne chinuie prea des.

Fragmente din "Gesturi simple" de George Drumaru

Editura Brumar, Timişoara, 2004

@Gheorge Jurj