Untitled Document

21.08.2003. From: Bogdan Suceava / in acest act al istoriei apare tovarasul Tito
Daca rostul intelectualului este in primul rand sa adreseze intrebarile cele mai potrivite, asa cum ne sugereaza Liviu, poate n-ar fi rau sa ne gandim aici si la toate acele lucruri pe care scriitorul le refuza, invata ca merita sa le refuze, si scrie despre ele. Tot o descoperire este si aceasta. In aceasta categorie, cartea mea favorita e 'Spovedania pentru invinsi' a lui Panait Istrati. (Se spune despre el ca era un om dificil, ca nu se putea convietui cu el, si asa mai departe. Ce bine ca era astfel.) Un refuz al unei cauze nu are aplicatii imediate, daca descoperi ca un anumit regim politic nu reprezinta o solutie, sau daca spui ca o anumita solutie politica nu e viabila - asta nu rezolva problema, nu da paine, dar cel mult nu te faci vinovat de amagire (Lev Sestov arata cum la Dostoievski personajele cele mai ticaloase inainteaza in pacat prin amagire; amagirea poate fi un pacat capital si, daca ne gandim la Stavroghin, intelegem la ce se refera). Dar nu despre asta as dori sa va povestesc aici, ci sa dau un exemplu cat se poate de concludent de NU al timpului nostru, unul apartinand generatiei literare care iese acum in prim plan. Andrej Blatnik e un scriitor sloven nascut in 1963, detalii despre el la http://www.andrejblatnik.com/summary.html
La Northwestern University Press i-a aparut in 1998 volumul 'Skinswaps', un volum de proza scurta, mai precis foarte scurta, un gen de miniaturi care prinde intr-o concentrata sectiune de realitate - intregul (ca hologramele). Pentru ca ar fi utila discutiei noastre, voi face aici ceva nepotrivit, voi traduce dupa versiunea engleza una dintre povestiri, apoi voi incerca sa comentez, plecand de la acest text.

Ziua cand a murit Tito

de Andrej Blatnik

Era o duminica, caldut, dupa masa ne-am jucat cu freesbie pe strada. Apoi m-am intors inauntru si am stat in fata televizorului, si imediat ce am auzit muzica pe care o pusesera, am stiut. Eram singur acasa, asteptand ca mama si tata sa se intoarca, si in stanjeneala mea am mers la bucatarie si mi-am taiat o felie de paine, am mestecat- o incetisor, asa incat monotonul ritm primordial al maxilarului mi-a adus linistea. Cand mama si tata s-au intors, tocmai terminam ultima muscatura. Ne-am asezat la masa si n-am vorbit, si la zece seara telefonul a sunat, ma chemau sa vin la scoala, si eu n-am stiut ce va urma, nici mama si nici tata nu stiau, mi-am pus pantaloni curati si cei mai buni pantofi si am mers la scoala. Unii dintre profesori si colegi erau acolo, la inceput s-au uitat la mine straniu,, apoi mi-au spus ca m-au chemat pentru ca au crezut ca ar fi necesar sa pregateasca o comemorare si eu eram bun la astfel de lucruri, dar acum ei se razgandisera, n-o sa fie nici o comemorare si puteam sa ma intorc acasa. M-am intors acasa, nu era nimeni pe strada, si acasa am pus deoparte cateva carti despre partiani si de poezie revolutionara, in cazul in care ei ar fi vrut totusi o comemorare in ziua urmatoare, apoi m-am asezat pe pat si am inceput sa ma uit in tavan. Numai un an mai tarziu am aflat ca imediat ce am plecat de acasa mama a sunat la scoala si le-a spus ca eu eram bolnav si sa ma lase in pace cu indeferent ce faceau ei acolo. De aceea inventasera ei povestea cu comemorarea, si m-au trimis acasa si au facut ce-or fi facut fara mine; ce-au facut ei acolo n-am aflat nici in ziua de azi.

-------

Aceasta e toata povestea.
E important de mentionat ca proza aceasta a aparut intitial in 1990, deci acest NU (mama spune "nu" pentru copil, prin delegatie, e o optiune mostenita, dar asumata prin faptul ca nici pana in ziua de azi nu se stie ce-or fi facut oamenii aceia acolo, la scoala, duminica noaptea dupa 10:00 pm, undeva in frumoasa Slovenie, in ziua cand murise Tito) se adreseaza realitatii de pana in acel moment. Ce- or fi facut ei acolo, aproape ca stim: o lume intreaga nu-si incheiase socotelile cu Tito, dupa cum nici in Romania de azi multi oameni nu si-au incheiat socotelile cu Dinastia, cu Antonescu, cu Ceausescu, cu Iliescu si cu toate celelalte persoane mai mult sau mai putin decedate (da, stiu, cred ca l-am listat si pe actualul presedinte acolo; nu am gresit). In toate aceste probleme deschise ale imaginarului comun merita tatuata o fictiune, dupa cum in fiecare scorbura se poate pune un zeu. Nu stim inca prea bine cum, pentru ca nimeni dintre noi nu a scris o 'Conversatie la Catedrala'. Unii spun: nu avem informatii despre cutare scena. E bine cand nu le avem, ne putem documenta pana la capat, apoi putem minti "in buna cunostinta de cauza" exact in acele spatii unde se poate.
Nu pot trece mai departe fara a spune ca prima incercare de acest fel la noi ni se pare a fi 'Delirul'. Cartea aceasta ne intereseaza si azi tocmai pentru ca a reusit fictiune cu acele elemente ale obsesiilor noastre. (Persoana intai plural reprezinta aici toti cei 22 + 5 milioane.) Faptul ca Marin Preda a inserat intr-o editie ulterioara acel capitol straniu cu adolescentul trimis din post in post cu jandarmii dupa el, a modificat in mare parte cheia de lectura la momentul respectivei editii. Nu stiu daca i-a afectat credibilitatea literara in timpul respectiv. Era insa o sfidare sa scrii despre un motiv al tineretii revolutionare a lui N. Ceausescu atunci cand N. Ceausescu era la putere. (In editia produsa de Ion Cristoiu dupa 1989, editorul a optat pentru eliminarea acelui capitol. Cred ca a comis o neplacuta eroare editoriala. Cartea trebuia sa ramana la ultima versiune din perioada cand Marin Preda traia.) Iata insa un exemplu de problema literara ramasa deschisa: cine doreste sa discute despre aceste episoade intr-o naratiune, azi? Conjectura este pe masa: Dinastia, Antonescu, Ceausescu, revolutia, tot ce doriti dumneavoastra, si tot ceea ce ne adreseaza obsesiile noastre cele mai adanci, teama ca vom fi ocupati de rusi, ca ungurii ne fura Ardealul, ca bulgarii ne-o iau inainte, ca fetele frumoase pleaca departe, toate aceste cosmaruri nationale.
M. Vargas Llosa propune o metoda clara: punctul de plecare se afla in focarul unei probleme, eventual una pe jumatate politica, pe jumatate literara, si naratiunea poate adresa respectiva problema. Naratiunea e un leac, e explorarea unui sindrom, e o evaluare, o forma de a spune nu sau de a incerca sa vezi cum ar fi nu, e '1984' si 'Primul cer', trecutul si viitorul.

B. Suceava

21.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: in acest act al istoriei apare tovarasul Tito

In ce ma priveste, chiar daca suna olecutza paradoxal, cred ca "nu"-urile sint intreabrile ele mai bine formulate ale unui scriitor - de la Nu-ul lui Ionesco la Spovedania lui Istrati ori chiar Retour de l`URSS de Gide, ca sa dau doar trei exemple. Cit il priveste, junele sloven, jos palaria - cu atita economie de mijloace! Absolut remarcabil, doar la Harms, Mrozek ori un ungur caruia i-am uitat numele am mai intilnit asa ceva. Est-europeni, cu totii, cum vad.
Liviu Antonesei

23.08.2003. From: Viorel Zaicu / [mai] nimic nou

A coborat linistea in catedrala, iar ora e tarzie. De unde la inceput aveam tot timpul gustarului, acum ne-am trezit ca a mai ramas o biata saptamana din zodia fecioarei. Senzatia mea este ca am discutat in general despre scriitori romani cu oarecari incercari, ca am laudat americanii din sud pentru intuitiile lor [unele, ce-i drept, geniale] si ca am mai cheltuit ceva energie pe care am fi putut-o folosi in scopuri mai bune. De-ar fi asta cea mai mare pierdere a lunii.
Llosa, in "Scrisori catre un tanar romancier", spune ca "inventia chimic pura nu-si are locul in domeniul literar". Asta vrea sa fie asa: indiferent cata imaginatie ai avea, nu te poti indeparta intr-atat de tine incat ceea ce scrii sa nu aiba nici o legatura cu corpul tau si cu experientele sale. Dat nu acesta este cel mai interesant lucru pe care il spune Llosa. Scrierea unui roman este inversul strip-tease-ului profesionist. Trebuie sa imbraci evenimentul, actiunea, personajele. Sa le imbraci atat de bine incat sa fie posibil, uneori, sa nu le mai recunosti la final. Si totusi, nici aceasta "imbracaminte" nu cred ca poate fi "chimic pura". Si, in acest caz, rezultatul final de nerecunoscut trebuie sa fie satisfacator si inspaimantator totodata, pentru ca iti spune lucruri pe care nu le-ai putut afla cu nici un reactiv al propriei persoane. In cele mai multe cazuri poate fi dureros, dar cred ca experientele reusite sunt foarte placute [dincolo de public si de publicitate], asa incat putem spune: trebuie sa fim masochisti; sa ne chinuim pe noi din noi insine. [Indiferent cat am cunoaste din biografia unui scriitor si chiar din propriile sale declaratii, ma indoiesc ca vom ajunge sa avem o idee altfel decat foarte vaga despre ce ii spune LUI propriul roman.] Cam asta ar fi calea pe care o vad. [Si care practic nu este o cale; nu-l vad bine pe nici unul dintre cei care dobandind-o la nivel teoretic, s-ar chiti s-o puna in practica.] La care as adauga: nici o reflectie despre masochism; cel putin nu una care sa priveasca fenomenul de creatie in sine. Cred ca momentul in care incepi sa cantaresti [fie imprumutand ceva de la cititor, fie invocand o obiectivitate mai mult sau mai putin dubioasa] ratiuni, relatii, efecte si alte "obiecte de lucru" este tocmai momentul in care deja ai pierdut cele mai bune dintre aceste exemplare, pe care altfel le-ai fi putut folosi asa cum "au venit" [este drept, si platind pretul pentru contemplarea rezultatului final surprinzator pentru autor].
Llosa: "Romancierul nu-si alege temele; este ales de ele." Justificarea este: "daca scrie anumite chestiuni, e pentru ca i s-au intamplat anumite lucruri". Daca ne gandim ca, fie si netraita, o anumita experienta poate fi impartasita de la un nivel superior, adica observand evenimentele si pe cel care le-a trait, si acceptam in continuarea faptul ca am fost alesi sa observam, ajungem la un determinism care, cel putin din punct de vedere explicativ, nu ne mai lasa nici o iesire. Dar cred ca marele lucru bun pe care il putem scoate de aici este acela de a crede. A crede nu este un lucru de rusine, cum incearca sa stipuleze noul crez [sic!] educational si politic in genere. Pentru ca asta incearca sa faca: sa distruga credinta in ceva intreg, greu, demn de urmat - si, la nivelul continutului, inefabil - punand in loc declaratii despre credinta. Adica vorba goale, de tipul: "credem in Dumnezeu", "daca vrei, poti", "omul este liber" etc. Doar scandate acestea nu au nici o valoare.
Daca punctul de plecare al romanului [scanteie sau ce-o fi] este trairea, cel de sosire nu are nimic de-a face cu asta. Nu este nici o contradictie intre aceasta observatie si cele de mai sus, pentru ca aceasta din urma se refera strict la forma. In traducere libera si personala: stilul este altceva decat chimia; el se imprumuta sau se inventeaza, poate fi invatat, dar nu este traire, chiar daca poate fi trairea cea care te face sa legi un stil [si deci o forma] anume. Altfel spus: stilul poate fi cantarit. Ba chiar trebuie, dupa parerea lui Llosa. Nu as fi atat de categoric, dar observatia ramane totusi valabila: ai voie sa intrebi "sa scriu asa sau altfel?" dar nu si "sa scriu asta sau nu?" Concluzia [intermediara - sunt totusi 10 scrisori la tema, iar aceasta nu este decat una] lui Llosa este: scriitorul autentic este cel care renunta usor la tema dar isi urmeaza intotdeauna demonul, fara sa-l intrebe nimic, grija lui fiind doar aceea de a zamisli "minciuna care vrea sa treaca drept adevar".
Si acum, date fiind cele de mai sus, care nu sunt deloc secrete, nu credeti ca nu aici vom gasi raspunsurile pe care le cautam? Ca toate observatiile astea sunt, dintr-un anumit punct de vedere, inutile? Ca putem face un crez din ele, dar asta nu ne va ajuta la nimic atata timp cat ele nu functioneaza, nu actioneaza organic, in acel individ care alege scrisul? In fond, el ar fi putut alege sa fie spargator sau calugar, dansator sau medic. Toate astea presupun cate o arta, si anume aceea de a te intreba cu masura, numai asupra anumitor lucruri. Cand devii prea suspicios nimic nu mai functioneaza. Or, tocmai suspiciunile se pare ca ii impiedica pe multi sa isi vada de treaba. Si asa se face ca avem spargatori prosti si medici prosti. Nu pentru ca nu ar putea fi buni, ci pentru ca ceva care a fost insamantat in aceasta societate [si in fiecare individ care a trait in ea - sa nu-si faca iluzii cei de peste zari, nu sunt schimbati suficient pentru a scapa de toate tulpinile pe care le-a dezvoltat samanta] ii face sa-si amestece meseriile. Iar lipsurile materiale nu sunt o scuza decat pentru cei slabi, si refuz sa cred ca nu avem oameni tari sau macar simtul a ceea ce inseamna sa fii tare. Ca doar admiram cu totii un cutare scriitor care sta de-o parte de politica si de gazetarie, vazandu-si de scrisul lui, un cutare medic care lupta sa-si salveze pacientul, nu sa-si cumpere iaht si tot asa. Si astfel, raspunsul la intrebarea lui Costica pare simplu. Unde ni sunt intrigile? Curg pe apele patriei: pe Dunare, pe Jii, pe Dambovita [ehe!]. Se impregneaza cu mizeria care pluteste pe ele si se duc, nu s-a constatat unde. [Dar desigur, nu v-am spus un secret!] De ce? Nu am idee, si nici nu sunt sigur ca vreau sa-mi fac una! Poate ca tocmai raspunsul la intrebarea asta ar putea da scrierile bune. Dar un raspuns simtit si urmat, nu cautat cu instrumentele politico-educationale de care vorbeam mai sus.
Viorel Zaicu

23.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: [mai] nimic nou

Ce spune Llosa nu e doar de bun simt, dar este ceea ce-am spus si noi pe aici, poate mai rudimentar in cazul meu, inca de la inceput. Si, atunci, singura problema care ramine, dat fiind ca si "materie prima" de calitate, adica multa, diversa, uneori socanta, avem, este de ce nu ne punem pe treaba. Daca avem cu ce si stimi cum, ce naiba ne impiedica? Si nu doar pe noi, cei citiva de pe acest forum, ci pe toti care se cred/stiu scriitori? De-abia asta ar fi problema adevarata. Sigur ca am discutat si niste nume/opere pe aici, dar, pentru cit de destepti sintem si pentru cit avem de explotat, e cam putin.
Liviu Antonesei

24.08.2003. From: Adrian Buz / Re: [mai] nimic nou

Gindind acest forum, nu ne-am propus sa epuizam tema... si nici sa sfirsim irevocabil in vitrina canonica. Poate doar sa scuturam un pic de praf un concept peste care, cu reticenta si jena, avem tendita sa trecem cu vedrea, desi il regasim intr-o masura mai mare sau mai mica in fibra literaturii romanesti contemporane. Ceea ce e normal. Traim vremuri in care o mare parte din realitate e invadata de politic, aici sau aiurea. Componenta politica intr-o fictiune nu inseamna nici ideologizare, nici justitie. Este un act de creatie care nu poate sa actioneze la nivelul constiintei colective intr-un mod dramatic decit daca, exact, ar fi programatic. Ori tocmai de acest lucru se pare ca ne temem cel mai tare. Si din pacate, noi, romanii, am avut de ce. Am avut si avem inca motive sa o facem, pentru ca in dezechilibrul pe care il traim tindem fie sa ne cronicizam obsesiile – militieni incrincenati ai moralei maxime, fie sa ne diluam discursul, tocmai de teama exceselor - tradind bonjurisme care nu se potrivesc in specific. Scriitorul roman apeleaza des - poate prea des si fara rezultat – la jurnalism, salvarea la minut... un fel de 'bate saua'... unde isi consuma urgentele, in timp ce in literatura 'batrinii' repeta in gol retete cu un continut uzat sau decalat, iar 'tinerii' comit abuzuri care isi cauta sensul, mascind nu de putine ori o morala infierbintata. O exagerare, dar si un adevar. Ideea acestui forum a pornit exact de la un astfel de roman: 'Mesteci si respiri mai usor', de Constatin Popescu. Autorul reia pe parcursul fragmentat al cartii momentul venirii minerilor in Bucuresti. Solutia facila pe care o aplica acestor episoade, de altfel de efect, impingind pina in melodramatic o scena violenta si consecintele ei, coloratura adjectivala viscerala tradeaza o acuta nevoie de razbunare. S-a nascut astfel intrebarea: ce inseamna fictiunea politica in Romania anului 2003? Si ce folos are ea?

Chiar daca acest forum nu a raspuns direct la intrebare, a reusit sa puna 'intrebarile corecte'... sau macar a reusit sa mute un pic interesul pe un aspect care, trebuie sa recunoastem, ne traieste o buna parte din zi.
Adrian Buz

24.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: [mai] nimic nou

Cred ca Adrian a spus aici ceea ce era de spus, readucind in memoria noastra scopul, totusi, modest cu care am pornit la drum pe acest forum. Intr-adevar, ca si scriitorul in general, noi aveam de formulat corect o intrebare/niste intrebari, nu sa dam raspunsuri care "sa faca istorie". Istoria o vor face, eventual, cartile noastre, daca vom reusi sa le si scriem, unii dintre noi. Eu am plecat la drum fara sa cunosc romanul lui Constatin Popescu, evocat aici, dar daca lucrurile stau asa cum le descrie Adrian, nu cred ca am suferit o paguba foarte mare, nici intr-un caz una de neiertat. Imi dau seama ca unii dintre participanti au asteptam mai mult de la aceasta discutie, stiu eu, lucruri mai adinci, defintive, dar nu cred ca acest lucru era posibil. Nu pentru ca am avea noi minti foarte limitate, dimpotriva, cei mai multi participanti au fost, cel mai adesea, stralucitori, ci pentru ca nu cred ca este menirea unei astfel de instante sa dea asemenea rapunsuri. In ce ma priveste, sint multumit de cele citite/auzite aici si, cred, pina la sfirsit, voi mai avea parte de momente faste din partea voastra. Va multumesc ca m-ati acceptat aici - pentru mine, chiar a fost "cu folos".
Liviu Antonesei

24.08.2003. From: Leonard Oprea / PATRU INTREBARI PENTRU HAMLET

PATRU INTREBARI PENTRU HAMLET
Considerind intreaga “Conversatie la Catedrala” asupra existentei romanului politic in Romania inceputului de mileniu III, si considerind mai ales ultimele inspirate-bine interventii ale lui Liviu Antonesei si Bogdan Suceava, iata, mi-am adus aminte binecunoscuta exclamtie “ E ceva putred in Danemarca ! ” ( “Hamlet” , Shakespeare ), referitoare la coruptia si conspiratiile politice din Danemarca acelor vremuri, dar aplicata mai apoi, ca "vorba de duh", la varii cazuri/situatii asemanatoare( asadar, "Hamlet" - o “naratiune” politica …) .
Nimic deosebit pina aici, caci este descoperirea atzei de taiat mamaliga cind exclami azi : “E ceva putred in Romania ! ”.
Totusi, am facut automat urmatorii pasi si mi-am imaginat viitorul prozator roman, creator de fictiune politica, fiind un posibil Hamlet ( eliminind, subliniez, eliminind sfirsitul tragic al acestui personaj care isi consuma talentele si virtutile intr-un nihilism ce-l duce , pina la urma, doar la o razbunare sinucigasa // oare intimplator Shakespeare l-a botezat pe nefericitul printz, Hamlet, in engleza insemnind de fapt, “a small village”,
“un satuc” ? ).
In consecinta, ne-dorind nicicum sa-mi imaginez tinarul autor roman, viitor creator de roman politc, ca pe un Hamlet care, pe treptele din fata “Catedralei” rosteste inspirat
“ A fi sau a nu fi…” si cugeta, dezbate cu talent si elocventa, dar finalmente ajunge in cimitirul dinapoia “Catedralei”, unde, tinind in mina tigva ingalbenita si roasa de viermi a romanului politic romanesc( ucis de atitea existente virtuale ), incheie trist, amar, insa si cam nedumerit: “ Aoleu, sarmane Yorick! …”,
repet deci, ne-dorind defel aceast “naufragiu” , vin si va propun patru intrebari:
A) Care ar fi structura cu geometrie variabila ( adaptabila de la subiect la subiect, de la autor la autor) a romanului politic romanesc contemporan ?
B) Care ar fi tipologia tematicii, dar, implict, si a subiectelor tipic romanesti ce pot “incarna” aceasta structura A) ? ( Pot fi date exemple concrete ? )
C) Care ar fi definitia unui “erou” romanesc tipic romanului politic, in conformitate
cu A) si B) ?
D) Care ar fi portretul “robot” al tinarului prozator roman, creator de roman politic contemporan ?
Leonard Oprea, August 24, 2003, Boston

25.08.2003. From: Adrian Buz / Re: PATRU INTREBARI PENTRU HAMLET

As raspunde la una din intrebarile lui Leonard Oprea cu propriile lui cuvinte. Cum arata tinarul Hamlet de pe Dimbovita? Atit de lucid, incit sa gaseasca acel echilibru perfect intre forma si continut. E poate singurul lucru rezonabil pe care il putem anticipa la autorul care ar indrazni sa ia in serios ceea ce traieste... sa se ia in serios. Implicit, intra in discutie doua tare ale neamului care, la o adica, ar putea submina acest portet. Pe de-o parte, acel fond patimas, lipsa de masura, care se poate sa ne scoata putin din comun... Pe de alta, bascalia. Ambele ne fac ineficienti pina si in fata istoriei.
Nu cred ca putem trage linie. S-ar putea sa ne scape multe lucruri. Materia e acolo, exista si fermentii. Sa ne lasam surprinsi... pentru a nu pierde savoarea. Ma vad oarecum silit sa va ofer un exemplu. Despre "Mesteci si respiri mai usor", pentru ca tot l-am adus in discutie intr-un mesaj anrerior, s-a pronuntat si unul in criticii prestigiosi ai contemporaneitatii romanesti, Dan C. Mihailescu. Printre altele, aprecia discursul critic al tinarului autor care spune ca sintem un popor de "ciorani". Bineinteles, se referea la acel fatalism indecent si gaunos de care se intimpla sa ne lovim nu de putine ori. D.C.M. este un fan declarat al lui Cioran, si in acelasi timp intelectualul care face referire la popor intr-un mod raspicat, poate prea raspicat, ca fiind "mat gros". Sper sa nu ma inteleaga nimeni gresit, dar eu, ajuns aici, am zimbit.
Exista autori care scriu pentru a amuza un public anume, altii scriu pentru matusa Mimi, pentru altii scrisul e curativ, Sabato spune ca scria ca sa rezisite existentei care i-a fost data si de aceea cartile lui sint asa de dezagreabile... iar I.D. Sirbu se intreba: de ce trebuie sa ne cintarim durerile in valori de expresie literara? In mare masura scrisul este si rezultatul unei acumulari de frustrari si obesii, pot fi doar ale autorului sau ale societatii in care traieste. Este doar treaba lui de unde isi ia seva, pe ce frecvente si-a acordat unealata scrisului. Daca o face politic, sau si politic, nu vad de ce ne-am mira. De fapt, nu vad de ce ne-am mai mira de ceva in mileniul trei, atita vreme cit ceea ce scrie are cu adevarat valoare literara. W. Burroughs a avut nevoie de un proces pentru convinge statul american ca aberatiile pe care le scrie au valoare literara si ca nu bate cimpii cind spune ca se afla in descendenta lui Swift. Despre el as spune acum ca e un Dante al postmodernitatii, un Dante plasat sub amenintarea nucleara, strivit de pistonul unei siringi cu heroina, traind spaima virusului HIV, delirul paranoic al "agendei politice ascunse", groaza zombificarii consumiste. Si nu in ultimul rind, nelinistea de a se vedea "ideolog" in undergoundul protestatar american. I s-a reprosat de catre multi critici ca e antipolitic, ca nu ofera solutii, ca omenirea, in viziunea, lui e in descopunere. Nu, n-a oferit, dar au facut-o altii. Acelasi lucru se va ntimpla si in continuare. Sa le uram succes tuturor.
Adrian Buz

25.08.2003. From: Bogdan Suceava / Re: PATRU INTREBARI PENTRU HAMLET

> A) Care ar fi structura cu geometrie variabila (adaptabila de la subiect la subiect, de la autor >la autor) a romanului politic romanesc contemporan?

Cred ca ar trebui sa se ridice de la nivelul realitatii imediate, ar trebui sa depaseasca limitele standard ale scriiturii realiste. Nu mai poate ramane, sa zicem, pentru a invoca un exemplu celebru, acolo unde a ramas 'Risipitorii', lui Marin Preda (pe nedrept comentat mai putin; e romanul unei intregi generatii)... Adica la nivelul unei exhaustive redari a realului pana la claritatea de cristal a emotiei poetice.

> B) Care ar fi tipologia tematicii, dar, implict, si a subiectelor tipic romanesti ce pot >"incarna" aceasta structura ? (Pot fi date exemple concrete ?)

Nu cred ca se poate da un raspuns general, dar aici se pot mentiona cateva probleme deschise, despre care si daca ar exista 10 romane bune, tot n-ar fi destul. Una dintre probleme este cea a revolutiei. Ce s-a intamplat, nu doar in ordine cronologica, ci o desfasurare a intregii amplitudini a tragediei. Si a caderii in timp care a urmat. Apoi, nu avem un roman politic al anilor '80, o perioada foarte interesanta din punct de vedere cultural si care inca cel mai probabil nu a produs tot ce avea de produs. Exemplele ar putea continua.

> D) Care ar fi portretul "robot" al tinarului prozator roman, creator de roman politic >contemporan?

Trebuie sa fie cineva care a fost dat afara cel putin o data in viata de undeva, care a fost calcat in picioare cel putin o data, si care a invatat ce era de invatat din asta. In nici un caz cineva care stie dinainte toate raspunsurile. Cineva care e pregatit sa-si asume istoria comunitatii culturale din care face parte, si nu in nuanta patriotarda, pentru ca aici nu e caz de defilare. Caci suntem nu doar poporul eroic care i-a batut pe turci la Plevna, dar si poporul care i-a inrobit pe tigani, care a refuzat cetatenia romana evreilor in veacul XIX si a luat parte in numar mare in acea tragedie fara de seaman din anii '40 impotriva evreilor, suntem poporul care a colaborat cel mai bine cu ocupantul sovietic (unde a fost judecat Imre Nagy?) si care s-a coborat cel mai adanc in mizerie (cine l-a omorat pe Gh.Ursu?). Daca esti pregatit sa-ti asumi toate acestea, sa te intereseze aceste probleme si sa te gandesti la ele ca si cum ar fi ale tale, e probabil un bun inceput. Ai nevoie de nervi tari, pentru ca pace in suflet nu va fi. Misiunea asumata nu poate altfel decat extenuanta. Iar peste 40 de ani copiii copiilor nostri ne vor privi, cu problemele noastre cu tot, cam cum privim noi azi boierii cu giubea si narghilea din povestile lui Gheorghe Crutzescu...
B. Suceava

25.08.2003. From: Leonard Oprea / Re: IN LOC DE EPILOG…

Americanului tare ii place vorba asta: "...enough is enough!" ( adica, destul e destul!). Imi place si mie vorba asta a lui, oricit de roman sint si voi ramine asa, al limbii mele atit de minunata, cea romaneasca.
Astfel, si eu cred acum, ca e vremea sa ma retrag din aceasta atit de faina adunare si sfat de pomina rostit pe treptele "Catedralei"( sa fie ea, 'ceasta Catedrala practic intangibila, insula fiecaruia dintre noi, loc tainic si doar aparent vizibil, doar iluzuriou deschis oricui, tarimul-inimii infiorate de amarciuni, dar si de sperante, loc sacru unde doar Dumnezeu ne poate judeca dupa faptele noastre scriitoricesti ? ).
---------------
Da, am ajuns la aceasta hotarire mai ales dupa ultimile replici ale lui Liviu Antonesei, Bogdan Suceava, Viorel Zaicu, dar si acelea ale lui Adrian Buz. Cu totii - demni de respectul si admiratia mea pentru stradania lor sincera si competenta de a lamuri pentru scriitorul, dar si cititorul roman, dar si criticul, precum si editorul roman necesitatea imperioasa a renasterii romanului de autentica valoare, in cultura noastra contemporana, poate, intr-adevar incepind cu (re-)nasterea romanului politic romanesc, modern(contemporan).
----------------
Personal, nu stiu in ce masura am contribuit sau nu, continui sau nu sa "pun umarul" la aceasta (re-)constructie, atit prin cartile mele, cit si prin interventiile mele la aceasta masa rotunda, aproape arthur-iana, zau, nu stiu... Nu e falsa modestie. Nu. Deloc. Si cred ca e mai bine nici sa nu stiu. Ce m-as face daca as afla ? Da, asta stiu: n-as mai scrie cum scriu - pierdut in mine-insumi si inchinat Lui Iisus Christos in aceasta lume si despre aceasta lume.
--------------
Dar inainte de a ma retrage, va multumesc cu inima curata ca m-ati ingaduit a cuvinta si va las acest epilog sui-generis, ales de mine din textele ultimului meu volum al 'Trilogiei lui Theophil Magus'.
Poate fi de ajutor:
MI S-A INTIMPLAT ASA…
Destul de recent, mi s-a intimplat sa ma aflu intr-o biserica. O biserica vestita, dintr-un mare oras european. Era intr-o zi cu soare, pe la ora prinzului. Dupa slujba de dimineata. Stateam eu asa, in genunchi in fata Icoanei Domnului nostru Iisus Christos, acolo, linga altar. Cu ochii inchisi si palmele impreunate in dreptul inimii. Da, ma rugam de zor. Si mirosea a tamiie. Si mi-era tare bine. La inceput n-am inteles prea bine ce se intimpla, fiindca ma stiam singur-singurel in biserica. Dar in mod sigur cineva ma batea zdravan cu palma pe umar. Inger n-avea cum sa fie, ca nu era zi cu ingeri si nici macar eu, care mi-s tare credincios nu cred ca ingerii apar asa, oricind si oricum. Aproape odata cu bataia zdravana pe umar, am auzit si vocea. Si mi-am zis ca om era acela din spatele meu. Om care ma mustra aspru si amenintator bine:
“ Ce faci ?! Te rogi cind ai tu chef, aa… ?! Hai, pleaca d-aici ! Hai, c-am botez de tinut! ”
Evident, botez nu putea sa tina decit popa. Am intors capul. Popa era. Si vinetiu de revoltat ce era, ma atintea cu ochi de mistret iritat. Nu i-am raspuns. I-am luat doar mina de pe umarul meu si am continuat sa ma rog. S-a temut sa ma mai alunge din fata icoanei, insa trebaluind cu pregatirea botezului, n-a incetat sa ma spurce printre dinti. Tare. Sa aud si eu, dar cum ?!
Cind am parasit biserica, singele nu-mi mai clocotea in timple, insa mi le-am simtit ca pe-un clopot de arama urias, lovit asurzitor de ciocanul acelor cuvinte : Eli, Eli, lama sabachthani ?
Leonard Oprea , August 24, 2003 Boston

25.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: PATRU INTREBARI PENTRU HAMLET

Fratilor, cred ca Nardi a pus-o si ne-a pus-o si noua! Buz i-a raspuns pe ocolite, Bogdan incomplet, si nici eu nu ma simt mai bine. Totusi, daca ar fi sa raspund, as zice ca "geomtria variabila" e destula de extinsa, ca intre Caragiale si Kakfa, e loc pentru o multime de formule. De fapt, cam repet aici ce-am mai spus la inceput. Intra prin urmare, si formulele spre mafic de la sud-americani si chestiile scurte si percutante din Harms, Mrozek etc. Asta daca nu ne limitam la roman - si nu cred ca e bine sa ne limitam! La intrebarea a doua, as raspunde ca tema unei literaturi dimensionate politic este puterea, iar aceasta are o infinitate de fatete - de la ascensiunea lui Arturo Ui la prabusirea lui Caesar, trecind prin montajele machiavelice, prin cei care suporta pe pielea lor efectul puterii s.a.m.d. In ce ma priveste, la intrebarea a treia, as adauga la ce a spus deja Bogdan ca nu doar ce-i ce-au fost eliminati din joc odata pot fi interesanti ca autori, ci si cei care s-au retras din joc, s-au autoeliminat. Cind boi reusi sa scriu niste memorii ori niste memorii travestite in fictiune, nu e exclus sa am lucruri interesante de spus. Acum, vad ca am incurcat ordinea intrebarilor. Mai sus am raspuns la patru. La cea de-a treia, raspund ca raspunsul nu poate fi prea lung - n-am reusit sa retin decit vreo doua nume, respectiv pe Grobei, pe Petrini, in ciuda inegalitatilor ambelor romane. Mai e careva? Nu prea gasesc pe moment!
Liviu Antonesei

25.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: IN LOC DE EPILOG…

Pai, sigur, Nardi, ne-ai pus intrebarile in brate, sa ne chinuim cu ele si acum o stergi. Glumesc, cred de altfel ca ti-ai facut datoria cu virf si indesat! Cit priveste raspunsul meu anterior, as dori sa adaug la personaje pe Paul din "Animale bolnave", ca excelent observator, ori asistent al jocului de putere. Mi se pare unul din cele mai reusite personaje din literatura noastra in general. Ma rog, daca ai curiozitatea sa-l studiezi, daca mai ai memorie...
Liviu Antonesei

26.08.2003. From: Cornel Mihai Ungureanu / Cuvinte de bun ramas

Am avut confortabila senzatie, citind ultimele voastre mesaje, ca discutiile abia ar putea incepe. Si pe aceea, inconfortabila, ca ar putea continua spre un infinit oarecare, daca noi sau urmasii nostri am/ar avea chef.
Interventiile mele le simt anacronice; nu am fost pe lungimea voastra de unda, oricat de mult as fi apreciat nivelul cultural al dezbaterii, unele idei aduse in discutie, atitudinea academica, pe de o parte sau pe cea prietenoasa, destinsa, usor bonoma, pe de alta parte, a unora dintre cei ce au participat la acest forum. Cred ca el reflecta, in mai mica sau in mai mare masura, dorinta noastra de a schimba ceva, lasitatea noastra personala si colectiva, cercul inchis in care ne place sa ne oglindim, sa fim apreciati pentru ceea ce stim, pentru ceea ce vrem sa fim sau pentru ceea ce suntem. Mi se pare ca demersul teoretic a fost interesant. Interesul meu pentru ce as putea aplica, practic, in viata mea, dupa lectura gandurilor pe care ati binevoit sa le exprimati aici, a ramas integral nesatisfacut. Rolul scriitorului este sa puna intrebari, spuneti, deci am nimerit gresit. (Eu raspunsuri cautam).
Ceea ce vad este ca scriitorul roman lupta de fapt cu armele neputintei. E inarmat pana in dinti si ii sta bine. Nu isi pune problema vreunei schimbari, vreunei monitorizari, vreunei sanctiuni - in ceea ce priveste puterea politica din tara. Implicarea civica este nula.
Cred ca lucrurile sunt diferite pentru cei care traiesc in Romania si pentru cei care nu locuiesc aici; letargia civica iese factor comun si probabil ca s-or mai aduna in fata parantezei si lucruri bune, de genul binefacatorului individualism. Ca prozator, marturisesc ca nu voi scrie niciodata fictiune politica. Puterea politica este insa o tema tentanta; in eventualitatea ca o voi cunoaste, o voi aborda de pe pozitiile non-fictiunii.
Cu bune urari,
Cornel Mihai Ungureanu

26.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: Cuvinte de bun ramas

Draga Cornel, cred ca esti un pic prapastios si, pe de alta parte, cred ca tu ai senzatia ca literatura ar putea rezolva toate problemele unei comunitati, daca nu ale lumii. Or, cred ca ea are obiective infinit mai modeste - chiar ma intreb daca, in afara petrecerii mai mult ori mai putin placute a timpului cititorilor, ea mai ajuta cu ceva, exceptind ceea ce deja am spus, rolul de interogator general, ca sa zic asa. Cit priveste civismul scriitorlui, normal ca acesta trebuie sa existe, dar ma intreb foarte serios daca in textul literar ori, mai degraba, in alta parte. Mie, de pilda, dupa experienta civica si politica, inclusiv la guvernare, mi se pare mai eficient acum sa scriu trei editoriale saptaminale in care sa ma pronunt asupra trebilor comune, decit sa scriu o poezie/povestire/eseu despre asta. Planurile trebuie, totusi pastrate oarecum despratite, astfel iese un ghiveci prin care literatura a mai trecut, nu doar in realismul socialist, ci se in cel nationalist, in samanotorism s.a.m.d. Bune ginduri si o privire mai senina. Nu cistigam nimic daca, atunci cind totul merge ca dracul, ne lasam dusi de val. Nu de altceva, dar atunci dracul chiar si-a atins tinta. N-o sa-ti vorbesc despre "gindirea pozitiva", ci doar o sa-ti spun ca eu, pesimist structural in fond, iar clipele mai bune, sceptic peste poate, ma descurc destul de bine cu un fel de, sa-i zic, "optimism metodologic". Altfel, decit sa muncesc, in toate felurile, ceva mai mult de 24 de ore pe zi, sigur ca ori m-as lasa prada reveriilor apocaliptice, fie ca mi-as pune streangul de git. Si ar fi pacat! Intre altele pentru ca, de pilda, as fi ratat aceasta intilnire pe forum!
Cu bine,
Liviu Antonesei

29.08.2003. From: Leonard Oprea / LEONARD OPREA: POST-SCRIPTUM

In raspunsurile sale date celor " Patru Intrebari pentru Hamlet " , Bogdan Suceava imi si ne atrage atentia astfel:
"Apoi, nu avem un roman politic al anilor '80, o perioada foarte interesanta din punct de vedere cultural si care inca cel mai probabil nu a produs tot ce avea de produs. Exemplele ar putea continua."
Cu tot respectul si incintarea mea pentru modul inteligent, profesional in care a dirijat aceasta “Conversatie la Catedrala”, precum, cu nu mai putin respect pentru volumul sau de nuvele “Imperiul generalilor tirzii” ( evident, excelenta proza cu implicatii politice ), totusi ma vad silit, la aceasta afiramtie, sa ii replic hotarit lui Bogdan Suceava : TE INSELI.
Personalitati culturale romanesti ca Nicolae Steinhardt, Mircea Horia Simionescu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Andrei Hoisie Corbea, Ioan Holban, Val Condurache, Mircea Mihaies, Cornel Ungureanu, Virgil Mihaiu,Vasile Gogea, Mihai Sin, Cornel Moraru, dar si din afara tarii, cum sint Vladimir Tismaneanu si Andrei Codrescu, au semnalat fara sovaire si cu excelente aprecieri critice existenta a doua carti, un volum de proza scurta si un roman, ca fiind proza si roman cu profunde implicatii politice EXACT despre “interesanta” perioada a anilor ’80 , ani profund si teribil de comunisti in Romania.
Sint aceste doua carti “Radiografia Clipei” ( proza scurta interzisa oficial in 1987 si editata “Dacia”, 1990; editia a II-a la “Curtea Veche Publishing”, 1993 ) si romanul “Camasa de forta” ( dupa ce a circulat in zamisdat in Iasi, Cluj, Timisoara si Tg.Mures, in 1988 a fost interzis oficial; editat de “Nemira”, 1992 ).
Ambele carti imi apartin.
In “Radiografia Clipei” exista cel putin un text care spune lucrurilor pe nume, referitor la compromisurile textualiste ale generatiei ’80 cu dictatura ceausista, este nuvela “Digresiune”; dar in volum, nu e numai acest text “fara minusi” in descripitia acelei infricosate alienari a societatii romanesti.
Iar in “Camasa de forta”, receptat ca un roman in originala descendenta a “Muntelui Vrajit”, se priveste abisal, si nu numai, si se analizeaza cu bisturiul in mina intreaga societate romaneasca a acelor ani. Romanul a fost semnalat in 1992 si 1993 ca fiind singurul roman despre acei ani ‘80, aparut dupa Decembrie 1989.
Ambele carti sint considerate astazi, ca fiind inca ACTUALE.
Daca veti dori o rapida confirmare a celor spuse de mine, il aveti ca martor obiectiv si critic de inalta competenta, pe partenerul nostru la acest dialog, Liviu Antonesei.
Dar la fel de rapid veti putea accesa www.curteaveche.ro/prez.html si, cautind la “In afara colectiilor” veti afla “Radiografia Clipei” si veti putea citi referintele critice despre aceasta carte. Sau aceeasi informatie o gasiti si pe www.google.com, dar si la www.Amazon.com, unde se afla prima editie a cartii.
Imi cer scuze daca aceast “Post-Scriptum” vine prea tirziu.
Dar il consider absolut necesar.
Totusi, dupa ce veti citi – daca le veti citi – aceste carti, fireste este dreptul fiecaruia dintre voi, cei cu care am dialogat, sa ma contraziceti.
Va multumesc pentru intelegere.
Cu respect si prietenie,
Leonard Oprea.

30.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: LEONARD OPREA: POST-SCRIPTUM

Mie imi scapase afirmatia lui Bogdan ca n-am fi avut roman politic al anilor 80, ca si "apararea" lui Nardi, asa ca intervin din nou, pe ultima suta, desi am spus ca mi-am incheiat misiunea. Cred ca Nardi are dreptate - nu vorbesc de Radiografia cliperi, totusi carte de povestiri, ci de Camasa de forta, pe care o stiu din manuscris, ii stiu si povestea scoaterii ei de catre cenzura din circuitul editorial. Chiar acest fapt singur ar fi un argument sufucent referitor la dimensiunea politica a acestei carti. Din pacate, va si Radiografia clipei, au avut ghinionul primei aparitii, inceputul anilor 90, cind lumea cam lasase literatura pe ultimul plan. Radiografia... a fost redditata acum, cind este un moment mai fast, sper ca acelsi lucru se va intimpla si cu Camasa de forta, daca nu de altceva, macar pentru a aduce mici dovezi ca, un sertarele scriitorilor, nu a fost vidul complet despre care vorbesc unii. Nu am acum un inventar precis in minte, dar cred ca mai sint vreo zece romane integrabile categorii numite de Bogdan, publicare in anii `90 si ramase in uitare din cauza momentului neprilenic. Pina la urma, si Te pup in fund..., este un roman politic al anilor `90, nu?
Liviu Antonesei

30.08.2003. From: Bogdan Suceava / fantasticii ani ’80

Imi cer scuze (fata de dl.Leonard Oprea am facut-o si direct) pentru afirmatia facuta: eroarea a constat in faptul ca nu am scris prea exact ceea ce am vrut sa spun. Dati-mi voie sa incerc inca o data. Exista tendinta sa uitam anumite teme si sa spunem ca anumite teme majore se demodeaza. Ca lumea de acum e alta, una altfel, foarte foarte diferita de cea din anii '80. Ca au trecut 14 ani si ca ceea ce a fost atunci nu mai intereseaza. Petre Barbu (care nu e aici de fata) a fost acuzat ca nu reuseste sa se rupa de trecut si ca nu scrie piese sau romane "actuale", ca a ramas sa cerceteze tarele anilor '80 sau nereusitele primilor ani ai tranzitiei. Imi aduc aminte ca pe nadir_latent i s-a reprosat ca nu se "actualizeaza", ca autor. Ca e obsedat de ceea ce a facut comunismul din "omul romanesc". (Ce a facut din "omul rus" este detaliat in 'Inima de caine', de M. Bulgakov.)
Va rog observati ca putem vorbi despre doua categorii de lucrari: cele care sunt scrise in anii '80 despre anii '80, si cele care ar putea sa fie scrise ACUM despre anii '80. ACUM avem mai multa informatie, stim de pilda exact cat se mintea la comitetul de stat al planificarii (atunci probabil banuiam, acum avem proof), stim de pilda in detaliu ca a existat asasinat politic din partea puterii in 1985 si am aflat in detaliu cum a decurs (ma gandesc la ing. Gh.Ursu), stim mult mai multe chestiuni concrete. Ori, cand mentalitatea actuala e ca daca scrii despre anii '80, atunci esti demodat - atunci contextul nu e prea favorabil pentru obtinerea de rezultate spectaculoase in aceasta directie. Cum i-ar fi fost lui Vargas Llosa sa auda zilnic prin anii cand scria 'Catedrala' ca de acum, gata, Bustamante y Odria s-a dus, topicul e demodat. Ori, zicem noi, nu e asa deloc. Ar trebui acum (cand e un moment literar propice, cum sugereaza Liviu) sa apara noi carti, SCRISE ACUM, CU VIZIUNEA DE ACUM, CU DOCUMENTARE IN DETALIU REALIZATA ACUM, despre acea perioada in care (parerea mea) isi au radacinile multe dintre problemele Romaniei de azi. Ori, aceste romane nu apar, trendul actual a lasat subiectul literaturii non-fiction.
Aceasta observatie nu se doreste o acuzatie la adresa nimanui. Nu astept de la nimeni sa scrie proza cu accente politice... Nu ma arat dezamagit, nici nu stramb din nas, am dorit doar sa descriu ceea ce percep eu...
Iar discutia aceasta nu implica prin nimic cartile de sertar, cartile produse atunci, in acel moment al istoriei. Acelea sunt inca de descoperit. Ele, cele 4-5 carti care fac diferenta, 'Radiografia clipei' alaturi de 'Jurnalul fericirii' al lui N.Steinhardt, cruciale pentru intelegerea vremii, citirea acelor carti e parte integranta a documentarii despre anii '80. Dar nu asta aveam in gand, ci ceea ce s-ar putea scrie acum, daca n-am fi asa de grabiti sa o rupem cu trecutul. Parca subiectul nu merita sa fie expediat asa de repede.
Asa ca va rog inca o data sa ma iertati pentru neclaritatea din prima afirmatie. Dl.Oprea a avut toate motivele sa ma corecteze. Mie imi sta gandul la ce se produce acum. Primim foarte multa proza la 'Respiro'. Stiti cate texte se refera la anii '80, dintre cele cate primim? Mai nici unul. Toate au rupt-o elegant cu trecutul, cam in maniera in care si dl.Ion Iliescu a reusit sa demonstreze ca era social-democrat inca din anii '70.
Iertat sa fiu si pentru ce voi scrie acum (am mai spus la inceput): romanul din 1993 al lui Daniel Banulescu este el un roman politic, dar nu cred ca e unul reusit. A scris despre ceea ce nu exista, in loc de documentare si de o "realitate in trena realitatii" a ales o anti-realitate care, din pacate, nu mi se pare ca rezista. Si autorul a recunoscut tacit asta: initial anuntase trei volume ale lucrarii, apoi a abandonat proiectul. Intre timp "eroul" romanului, sa - ma rog - personajul care a inspirat lucrarea, dl.Adrian Paunescu, e devenit agentul de circulatie al culturii romane in complicata intersectie de la Casa Poporului. In 1993 saracul Daniel Banulescu nu avea de unde sa prevada asta. Acesta e unul dintre motivele care dezavantajeaza lectura incercarii sale de roman. Mai sunt si alte cateva motive. Oricum, nu se poate discuta acest subiect fara a aminti si de acea carte. Dar dati-mi voie sa nu am o parere prea buna despre acest gen de incercare de fictiune politica. "Cum ar fi fost daca, de fapt, Ceausescu ar fi fost cult?" Si in realitate noi exorcizam aici un personaj cu exact patru ani de scoala elementara, patru clase doamnelor si domnilor, care abia de stia sa inmulteasca coerent, si care (de exemplu) a luat in anii '80 decizia de a nu permite dezvoltarea unor proiecte in domeniul informaticii pentru ca AFIRM ACUM PE BAZA DE DOCUMENTE most probably nu a inteles despre ce era vorba. Astia sunt anii '80, anii cand prostii au ales in fiecare secunda pentru toti 23 de milioane (pe termen lung va fi 23 + 5 milioane).
Problema: sa se gaseasca o poveste care sa arate asta.
B. Suceava

31.08.2003. From: Doru Paul Mugur / Re: LEONARD OPREA: POST-SCRIPTUM

1. Literatura si politica? Fictiune si realitate? Cita fictiune contine politica? Care este relatia dintre literatura si idelogie? Alexandru Macedon cita din Iliada iar Lenin era un admirator al «Dragostei de viata». Mark David Chapman, asasinul lui Lennon, avea in momentul arestarii, o copie din "The catcher in the rye" in buzunar. «Biblia», «Coranul» si «Manifestul Partidului Comunist» sunt trei texte care au influentat si continua sa influenteze viata a milioane de oameni. Le face asta valoroase si din punct de vedere literar? Shakespeare este cel mai jucat autor dramatic. Cine se duce sa-i vada piesele pentru ideile lui politice?
2. In anii teribili ai dictaturii fictiunii comuniste din Romania, oamenii citeau « Omul revoltat » sau « Ferma animalelor » nu din pasiune pentru beletristica, ci din nevoia hiperacuta de explicatii si normalitate.
3. Aparitia unui scriitor talentat intr-o cultura nu are nici o legatura cu nivelul democratiei din tara in care s-a nascut. Don Quijote a fost scris in puscarie.
4. Relatia dintre arta si sufletul uman este directa ca o imbratisare. In acest sens, arta este cea mai politica dintre activitatile umane.
5. Datorita masinii de secretat metafore care este mintea noastra, putem foarte usor sa gasim legaturi intre fazele lunii si numarul de organe auditive ale iepurilor de casa. Imperturbabila, luna isi vede de ale ei si iepurii se incapatineaza sa se nasca cu doua urechi.
Cu prietenie,
Paul Doru Mugur

31.08.2003. From: Liviu Antonesei/ Re: fantasticii ani ’80

OK! Si eu voiam sa-l amintesc pe Petre Barbu, pe linga Nardi si ce-am mai pomenit, dar aveam un lapsus. Multumesc, Bogdane! Cit il priveste pe Daniel Banulescu, eu nu-s deloc sigur ca romanul sau nu rezista - estetic, tematic etc. E drept, n-am o relelctura recenta, dar la aparitie tin minte ca-mi placuse, ba chiar si scrisesem un scurt articolas favorabil. Auguri,
Liviu Antonesei

31.08.2003. From: Liviu Antonesei / Re: LEONARD OPREA: POST-SCRIPTUM

Imi place stilul acut si concentrat al lui Paul. In ce priveste relatia democratie - scriitor mare, Dostoievski era chiar mai radical decit colegul nostru, credea pur si simplu ca o literatura mare e practic imposibila fara o cenzura (deci absenta democratiei) puternica. Sigur ca lucrurile sint ceva mai nuantate, dar n-as arunca pentru atit spusa, doar aparent paradoxala, a romancierului. Cit il priveste pe Shakespeare, si oricit de greu mi-ar fi sa recunsc asta, in momentul de fata, cei mai multi dintre spectatorii lui sint in sala, mai degraba, din snosbims decit din dragoste pentru teatru!
Liviu Antonesei