La ce bună literatura?

Français

Să lăsăm la o parte faptul că prea puţini mai au azi chef de citit. Un studiu efectuat recent de National Endowment for Arts arată că, pentru prima dată în istoria modernă a Statelor – Unite, mai puţin de jumătate din americanii adulţi nu mai citesc literatură. (http://www.arts.gov/pub/ReadingAtRisk.pdf). Totuşi faptul că Lettre Internationale dedică nouă pagini din ultimul său număr unui fragment dintr-o carte de reportaj despre genocidul din Ruanda mă face să mă gândesc la inutilitatea literaturii, cel puţin în forma ei tradiţională.

Era o seară calmă şi rece de iunie când, după ce în sfârşit am reuşit să culc bebeluşul, speram să mă relaxez câteva minute citind unul sau două articole din binecunoscuta revistă... hm, literară. Mi-au căzut ochii pe următorul fragment: „Prunci, ţânci care urlă şi încearcă să-şi recapete respiraţia, unii inconştienţi, câţiva deja lipsiţi de viaţă şi striviţi. Ţinându-se cu o mână de vârful gardului, soldaţii zambieni apucă din aer copiii aruncaţi în sus şi îi lansează spre noi, într-o singură mişcare. (...) Alergăm înainte şi înapoi cu braţele pline de copii şi îi stivuim unii lângă alţii, până când aproape nu mai avem pe unde călca. Copiii vomită, urlă şi se târăsc unii peste alţii. Ne dăm seama că unul dintre ei este mort, strivit, altul nu mai poate respira, în timp ce o fetiţă se izbeşte isteric cu capul de cărămidă”. (Lettre Internationale, ediţia romănă, nr. 49 – 50, p. 26)

Am citit articolul de la cap la coadă şi am închis revista. Era un fragment din cartea jurnalistei Linda Polman - N-am făcut nimic - De ce adevărul nu iese la suprafaţă când Naţiunile Unite intră la mijloc, publicată în 2003. Avusesem intenţia să mă relaxez câteva minute înainte de a începe să scriu… Camera s-a umplut deodată de copii ruandezi şi de cristoşi bătuţi la sânge de oamenii lui Mel Gibson. Ce credeţi? Am fost tristă? Mda, am şi plâns niţel. M-a încercat totuşi un sentiment de tristă satisfacţie. Arta, mi-am spus, a ieşit încă o dată în stradă cu noi - sau mai degrabă în locul nostru, abandonându-şi conotaţiile şi itinerariile personale. Este din ce în ce mai directă şi mai colţoasă - cea mai tare metaforă este realitatea. Arta de azi – şi mai ales cea de avangardă – pare hotărâtă să renunţe la această magnifică sală a oglinzilor şi a ego-urilor de autor ca să spună lucrurilor pe nume. Este chiar gata să renunţe însăşi la ideea de artă, nu-i pasă, a devenit non-artă.

Avangarda de azi alege să fie grotească, crudă, anti artistică. Un fel de reality show se strecoară azi în cele mai suculente cărţi underground ale momentului, ca de exemplu Sfânta Fecioară a asasinilor de Fernando Vallejo sau Trilogia havaneză de Juan Pedro Gutierrez. Nu neapărat angajaţi, dar influenţaţi mai mult ca niciodată de lumea din jur, artiştii de avangardă iau cuvântul – pentru că societatea nu o face. Mai ales nu aici, în Statele Unite. Artă cu conotaţii socio-politice – nimic nou. Că Sartre, Camus, Kafka au trecut prin război – asta se vede bine : " transparenţa " scrisului lor ne-a dat şansa să ne contemplăm şi să ne oripilăm privindu-ne. Astăzi artiştii aproape că nu mai adaugă nimic realităţii. Zero ego de autor, mai puţin ca niciodată. Ei se grăbesc să ne livreze un mesaj urgent, nu mai au timp să filtreze bucata crudă de realitate, nu mai au timp de " stil " şi de alte prostii. Mulţimea vrea sânge. Nu e de mirare că rafinamentul sadic al asiaticilor este atât de la modă azi – a vedea de pildă seria Kill Bill a lui Tarantino.

Am redeschis Lettre Internationale în seara următoare şi am avut o nouă surpriză. Un articol despre ură şi slăbiciune: "Nabokov la Braşov". Un Mircea Cărtărescu plin de obidă, descriind amănunţit cum întâia sa experienţă sexuală i-a amărât tinereţea - prima femeie cu care a făcut dragoste s-a dovedit a fi o securistă, pentru ca acum să ajungă, prin măritiş, mare doamnă europeană, cu bărbatul parlamentar la Bruxelles. Violenţa limbajului, pe măsura grotescului de situaţii, m-a frapat. Cărtărescu punându-şi poalele-n cap ca să demonstreze cu o vehemenţă neobişnuită teorema parvenirii securistului român. El, care se ţinuse închis, până nu demult, în turnul de fildeş al proiectelor literare ambiţioase şi al burselor în străinătate, iată-l ieşind în stradă - şi nu cu mânecile suflecate, ci de-a dreptul cu hainele smulse de pe el – pentru o idee socială. Asta mi-a amintit cât m-a mirat acum un an şi ceva seria de articole a lui Vlad Zografi. Mi-l amintesc bine pe cel intitulat "Mă-ntabulez". Bine cunoscutul dramaturg descrie cu lux de amănunte aventura " întabulării " la administraţia publică locală. Fiind " neîntabulat " - ultimul de la el din bloc - nu se putea începe consolidarea blocului. După ce-şi pierde o zi întreagă plimbându-se între instituţiile statului român, răbufneşte : "Ajuns acasă, am început să urăsc violent animalul ăsta dezgustător care e statul român. Dacă un milion de bucureşteni vor să se-ntabuleze şi nu reuşesc la tribunal din prima, trebuie să mai ia o dată timbre fiscale de douăzeci de mii de lei şi-n felul ăsta animalul cîştigă scurt douăzeci de miliarde". Există un anumit gen de scriitori care ies zilnic în spaţiul public cu diverse comentarii de factură " obştească ". De la ei nu m-ar fi mirat să aud acest gen de comentarii. Dar societatea îi scoate, de la un timp, până şi pe “retraşii” elitelor – prezenţe pe cât de discrete în spaţiul civic, pe atât de strălucite în cel artistic – inevitabil în stradă. Într-un interviu acordat recent de Mihail Gălăţanu Angelei Furtună şi publicat în Hyperion, poetul afirma : "m-am născut poet în spaţiul public”. În acelaşi interviu, căruia i-am consacrat un şir extensiv de comentarii la rubrica non-fiction, scriitorul condamnă osificarea Ministerului Culturii, pe care îl numeşte „instituţie incalificabilă, profund inutilă, profund coruptă, care trage sfori pe bietele boli ale scriitorilor”. „Ăştia mor pe capete, iar functionarele de p-acolo se rimelează, işi bagă cafelele în burdihane, îşi trag pe degete cu ojă”, mai spune Gălăţanu. A nu rata „Polemica Gălăţanu” de la rubrica de non-fiction!

În literatură pare să se schimbe atât sensibilitatea de receptare a publicului, cât şi cea a autorului. Nu-mi dau seama care o precede pe cealaltă. Cert e că, încercând să-mi închipui cum va arăta un best seller peste zece ani, îl văd pe Paolo Cohelo cu cască de soldat pe cap, transmiţând prin satelit, dintr-un nou Irak, cu gloanţele şiroindu-i pe la urechi, „un capitol” din utimul roman - cu personaje reale, în direct.

Adina Dabija