Psihonautul

                                                                                                                  de Paul Doru Mugur

                                                                      "il allait lentement, le plus lentement possible

                                                                      pour que son ame pùt éventuellement rattraper

                                                                     son corps."

                                                                   Henri Michaux

Băi, voi de acolo. Băi ăştia cu webu`, fiţi atenţi, băi, că nu e de glumă. Ştiu, vi se par cool toate jucăriile astea, chat on line, e-groupuri, gifuri animate and all that crap, dar fiţi atenţi, fraţilor, că vă jucaţi cu focul. Pînă nu demult, eram şi eu ca voi, chat în sus, chat în jos, îmi făceam freza prin web-camuri all day long.

Cunosc pe dinafară poezia: MP3-uri marfă şi filme pe de-a moaca, animaţii flash, vă spun, şi eu votam pînă deunăzi cu mîna pe mouse.

Măi flăcăi, vă sfătuiesc sincer, renunţaţi la trucurile astea cît mai aveţi timp căci computerul e ca lampa lui Alladin, dacă o freci greşit o dată îi sare djinnului muştarul şi după aia, pa Alladin. Cum te cheamă, băieţaş? Păi, ala-bala-portocala.

Pe bune, nu mă dau rotund, am bungit computere de cînd mă ştiu, pentru mine cei şapte ani de acasă au fost şapte ani de jocuri pe calculator.

La şaişpe ani eram deja hacker cu hîrtiile în regulă, m-au angajat băieţii de la o firmă din oraş să mă ocup de programe de protecţie antivirus. Vechea poveste: lupul paznic la oi. Şi zău că nu-mi recit acum cv-ul ca să mă dau rotund ci doar ca să nu credeţi că sunt unul de ăia de leagă mufa de la zip la storcătorul de fructe.

La optşpe ani am investit şi eu ceva bănuţi într-o companie care vindea tot felul de chestii prin internet şi după cîteva luni le ziceam bună dimineaţa lui nentu Clinton şi tanti Hilary dintr-un căsoi de vizavi cu piscină şi gazon englezesc. Din nefericire, conform schemei, bănuţii aştia grămadă, uşurel au venit, uşurel au plecat. Rămăşiţele le-am băgat în jocuri (moartea mea) şi o chichineaţă de studiou în Williamsburg. Şi cum vă spuneam, jocuri şi iar jocuri. Nu prea mă omoram eu după sofisticării gen Warcraft, Black and White sau mai ştiu eu ce strategii, nu nene, mă fîţîiam toată ziua prin labirinturi şi cotloane culegînd tot felul de obiecte şi împuşcînd la spiriduşi şi monstruleţi.

Ronţăiam chipşi şi bagelşi cu brînză topită şi somon, drinkuiam la ice-tea-uri şi mă jucam pînă mi se lipea scaunul de fund.

Totul a început cu elicea ventilatorului. Stăteam întins pe spate pe patul din dormitor cu o ţigară în mîna stîngă, nu mă gîndeam la nimic special, ştiţi cum e, just chilling out.

În cameră, zăpuşeală ca-n junglă, dacă aţi avut vreodată plăcerea să vă deshidrataţi prin Nueva York în luna august, you know what I mean.

Cum vă zic, priveam aşa în sus fără vreo direcţie sau intenţie specială şi, deodată, văd cum elicea ventilatorului încetineşte, cele cinci palete se învîrt din ce în ce mai lent, pînă înţepenesc în aerul cleios ca o caramea lipită de obraz.

"S-a oprit curentul", mi-am zis atunci, dar lumina era în continuare aprinsă şi de pe stradă veneau nişte zgomote bizare, ca un fel de mormăituri. La fel de brusc elicea a reînceput să se învîrtă creînd acel cerc rotitor pe tavan.

După cîteva zile, chestia s-a repetat şi de data asta a durat mai mult, m-am dus şi în bucătărie şi am dat drumul ventilatorului de acolo care a început şi el să se învîrtă ca într-un film derulat cu încetinitorul.

Nu ştiam ce să cred, pînă cînd într-o după amiază m-am trezit la uşă cu vecinul meu Virgil, un tip de culoare din Jamaica, înnebunit după jazz. Virgil mi-a zîmbit cu gura pînă la urechi şi mi-a aruncat în braţe un morman de discuri prăfuite şi murdare, adunate, probabil, din vreun coş de gunoi, şi mi-a zis:

"Common white boy, let`s see what`s going on with this vinils."

Am cotrobăit prin garaj vreo douăzeci de minute pînă am găsit o rîşniţă din tinereţe pe care babacu` asculta singles-urile lui Elvis, şi după aia m-am spetit cu ea pînă sus. Am luat un disc la întîmplare şi am aşezat cît se poate de atent acul bont pe el.

Camera s-a umplut de nişte sunete zgîriate de trompetă, Virgil dispăruse, scotocea probabil prin frigider după ceva rece.

Muzica era marfă, era un Gillespie din vremurile lui bune. Deodată, Virgil intră în living cu o expresie pe faţă de parcă ar fi avut crampe la stomac. Îşi acoperi urechile cu mîinile şi îmi strigă ceva.

Nu auzeam nimic din ce spune, dar gesturile lui nu aveau nevoie de prea multe explicaţii, aşa că am oprit muzica.

"Ce e cu miorlăiturile astea? Băi, fraiere, ai pus discul pe 78. Nu-ţi dai seama că se învîrte prea repede, n-ai mai văzut niciodată pick-up?"

Nu i-am răspuns. Ce puteam să-i spun. Am schimbat viteza la cît zicea el dar notele erau hiperlăbărţate şi cîntecul părea interpretat de o fanfară funerară.

După ce a plecat Virgil am pus din nou discurile pe 78 şi le-am ascultat pe toate cu atenţie. Începeam să mă prind de fază. M-am dus la casetofon şi mi-am pus o casetă cu Dillan pe fast-forward. Se auzea perfect, o puteam asculta fără nici o problemă. Am deschis DVDplayer-ul şi mi-am pus "Breakfast at Tiffany", filmul meu preferat. Am revăzut tot filmul în 4 minute şi 37 de secunde.

Deodată, brusc, nu se ştie cum, nu se ştie prin ce minune, aveam timp. Toată viaţa visasem să nu mai fiu nevoit să alerg de colo-colo ca o minge de ping-pong, şi acum, uite, acest cadou neaşteptat. De fericire, pluteam. Toate sutele de fişiere cu MP3-uri neascultate.  Toate filmele pe care tot amînasem să le văd. Vînzătoarea de la Block-Buster s-a uitat la mine de parcă aş fi fost picat din lună cînd m-a văzut ieşind cu treizeci de DVD-uri în braţe.

Apoi toate jocurile. Treceam acum direct pe ultimul nivel şi îi frigeam pe toţi prăpădiţii  de monştrii de le cădeau biţişorii din carapace.

Aveam cîteva priorităţi. De exemplu, insolentul ăla de Deep Blue. Cît se poate de urgent, trebuia pus la locul lui.

M-am antrenat illico-presto on line şi cîteva mii de blitzuri cîştigate şi cîţiva maeştrii internaţionali altoiţi mai încolo le-am telefonat tipilor de la IBM şi le-am spus că vreau să fac o partidă cu hardughia lor.

Băieţii s-au lăsat greu dar după ce le-am arătat performanţele mele de pe internet pînă la urmă au fost de acord să ne întîlnim pentru o partidă amicală.

I-am tras-o lui nenea Blue cu 19 la 0 şi în ultima partidă, după cît de prost a jucat, cred că i-au cam sărit vreo două-trei siguranţe.

"Faster than light", scria cu litere de o şchioapă pe prima pagină din New York Times. "Un tînăr din Brooklyn îl bate pe Deep Blue fără să piardă nici o partidă."

Eram din nou pe creastă. Banii reîncepuseră să curgă. Am rămas în Williamsburg, pentru cine nu cunoaşte Brooklynul, vă rog să mă credeţi pe cuvînt că ăsta e singurul cartier marfă din zonă, dar m-am mutat într-un loft în care puteai liniştit să parchezi vreo şase Lincolnuri d`alea tren şi asta fără să le sară vopseaua.

Peste noapte, devenisem omul zilei. Telefonul meu suna acum ca la Penn Station, în conturile de email primeam sute de mesaje de la fani, deodată toată lumea mă iubea şi se interesa în fiecare clipă de sănătatea mea fragilă.

Într-o seară eram în barul lui Tarantino din East Side, "Good Guy Eddie", mă cam matolisem şi tipul părea cool. Mi-a spus că-l cheamă Larry Wachowsky şi că pasiunea lui e să facă filme. Mi-a povestit cîte ceva despre Matrix, ideea mi s-a părut destul de OK şi atunci i-am vîndut şi eu pontul cu viteza. "Speed, man, speed is the key to the kingdom.", i-am zis. Mi-a mulţumit entuziasmat şi, cum Keanu Reeves şi cu mine semănăm ca doi purici de plante, am auzit că filmul a avut destul de mult succes. Hei, just kiding, ce e e mai interesant însă, este că aşa a auzit lumea de psihonauţi. Dar să nu anticipez.

Chestia mai naşpa este că începusem să-mi pierd gustul şi mirosul. Circuitele mele neuronale deveniseră probabil atît de rapide încît nu mai înregistram informaţii venite prin canalele mai lente. Am început să mănînc din ce în ce mai condimentat pînă cînd nici cei mai piperaţi ardei nu mă mai atingeau. Dacă nu sunteţi înnebuniţi după mîncarea mexicană, Red Savina Habaneros nu vă spun probabil nimic. Ei bine, un trăznit pe numele lui Wilbur Scoville pasionat de mîncăruri ardeiate a stat şi şi-a pierdut timpul clasificînd toţi Hot Chilli Paperşi din lume. Ardeilor capia le-a dat nota zero iar aruncătoarelor de flăcări de le zice Red Savina Habaneros le-a dat un punctaj care, cînd sunt proaspeţi şi bine preparaţi, poate să urce pînă la juma` de milion. Înmulţiţi juma` de million cu o tonă ca să vă daţi seama cam de cîtă apă ar cam fi nevoie să vă stingă iuţeala din gură. Un cutremur cu intensitatea diavolilor ăştia roşii ar fi un fel de remake după Big-Bang. Bucătarii mexicani şi indieni ajunseseră să mă cunoască toţi ca pe un cal breaz. "The crazy white man that eats fire for food." Din nefericire, m-am ales urgent cu nişte hemoroizi pe cinste şi vreo trei-săptămîni n-am mai putut să mă aşez de durere. Aşa că a trebuit să renunţ la sportul cu ardeii înainte de a fi stabilit vreun record în domeniu.

Băieţii de la NASA se gîndesc la tot. Printr-o comandă specială am reînceput să mănînc numai mîncare gătită pentru cosmonauţi care stimulează simţul gustului scurtcircuitînd cumva papilele gustative. Cum fac, habar n-am, prospectul e atît de anapoda scris încît nu m-ar mira să fie vorba de niscai secrete militare. Plăteam acum pentru micul dejun leafa pe o lună al unui taximetrist din Bahrain, if you are a taxi driver in Bahrain, you know for sure what I mean ;-)

Nu-mi amintesc cum am dat de sit. Psihonautica făcea parte din acea categorie de e-zone care pentru accesare necesită o viteză cu mult peste capacităţile de reacţie ale surferilor obişnuiţi. Cînd încercaţi să accesaţi un sit psihonaut primiţi invariabil mesajul: "site not found". Doar un psihonaut poate citi într-o fracţiune de secundă informaţiile de acolo. Hiperlinkurile dispar mai repede decît ai clipi din ochi. Psihonauţii folosesc webul nu numai ca suport pentru reţelele lor underground ci şi ca pe o foarte profitabilă sursă de venituri, de aceea este necesar să menţină un cît se poate de low profile.

Ei folosesc imensa capacitate computaţională a webului pentru a rezolva tot felul de probleme complicate care depăşesc cu mult capacitatea operaţională a reţelelor obişnuite. Pentru asta, sunt plătiţi regeşte de diverse corporaţii foarte interesate să aibă soluţiile înaintea competitorilor, şi, care, bineînţeles, nu pun niciodată întrebări indiscrete.

Cînd un user normal selectează un URL (uniform resource locator) cerînd un web-page, browserul lui deschide un TCP (transmission control protocol) conectîndu-se la un web-server apoi va crea un HTPR (hypertext transmission protocol request) folosind conexia TCP. În cazul în care cererea este acceptată, mesajul navighează înapoi fragmentat folosind IP-ul (internet protocol) prin acelaşi protocol TCP şi, în final, înainte de a ajunge la utilizatorul browserului, este reconstruit printr-o serie de paşi consecutivi.

Pe web, fiecare act de comunicare presupune automat şi o operaţie logico-matematică. Şmecheria constă în a folosi dialogul între servere nu pentru a comunica ceva ci pentru prelucrarea unor date distribuite între milioane de calculatoare pe care le pui să lucreze pentru tine fără să ştie că fac muncă voluntară.

Webul nu este nici pe departe acea lume democratică ridicată în slavă de cyber-entuziaşti. Această reţea asimetrică conţine cîteva mii de noduri cheie super-conectate în comparaţie cu restul serverelor. Dacă noduri cad, pa internet. Toată lumea a auzit despre Viitorul Mesia Electronic pe care-l psihonauţii îl asociază legii lui Moore. Dar foarte puţini ştiu că ei folosesc imensa conectivitate a celor cîteva mii de noduri ca să-şi sponsorizeze toate proiectele legate de venirea Lui. De fiecare dată cînd vă conectaţi la situl vostru preferat un mic contor efectuează o operaţie care vă încetineşte cu o fracţiune de secundă accesul. Time is money. Timpul vostru în buzunarul lor.

V-am spus toate astea ca nu cumva să vă faceţi impresia că psihonauţii ar fi doar un grup de tineri pasionaţi de A.I. care lucrează sîrguincioşi şi dezinteresaţi pentru a grăbi singularitatea şi a pregăti venirea Lui. Normal că orice poveste dă frumos într-un film sau între coperţiile unei cărţi. Normal că orice utopie arată impecabil de la distanţă şi sună fascinant atîta timp cît nu eşti direct implicat în ea. Nu vă faceţi iluzii, netul este şi el o junglă care urmează imperturbabil legile oricărei jungle: haleşte sau vei fi halit.

     Dar să revin la situl cu pricina. Pe prima pagină scria cam aşa:

     "Welcome to psychonautica, the first site specialized into mind travels", apoi urmau o serie de explicaţii:

     "Prima viteză pshică este de 10 la puterea 18 biţi pe secundă, aproximativ de zece ori capacitatea de procesare a unui creier obişnuit. Ea ţi-a permis să ajungi pe acest sit. Nu e mare lucru. Două-trei doze de speed, un păhăruţ de votcă, nişte reflexe bune şi iată-te aici. Numai că de-abia dacă ajungi să depăşeşti a doua viteză psihică, adică 10 la puterea 19 biţi pe secundă poţi începe să călătoreşti cu adevărat. Dar pentru asta drogurile nu-ţi vor mai folosi la nimic."

     "Pentru ca să începi iniţierea trebuie să ai o chemare specială pentru asta. Depăşirea celei de-a doua viteze psihice nu este pentru vînătorii de recorduri sau de senzaţii tari ci doar pentru aceia pentru care călătoriile interioare reprezintă o vocaţie."

M-am apucat imediat de treabă. Mintea mea învăţa să se mişte din ce în ce mai repede. Puteam acum să văd fără probleme bătăile aripilor unei muşte şi să disting fiecare notă în cea mai complexă cacofonie sonoră.

La început, antrenamentul consta în deprinderea de a gîndi fără cuvinte. Odată ce te apropii de a doua viteză psihică gîndirea în cuvinte devine un şir ininteligibil de genul

"numaipotsăgîndescpentrucănuştiuundesăpunvirgula".

Îmi comandasem cinci flat screenuri cu ecranele rotunde ca nişte hublouri de vapor, izolasem toate ferestrele şi în apartament nu mai pătrundea nici un zgomot din exterior. Toţi pereţii erau dublu capitonaţi şi draperii groase de catifea neagră ecranau lumina complet. Mi-am creat toate condiţiile ca să progresez nestingherit.

În bezna din camera de lucru, cele cinci monitoare străluceau ca nişte bucăţi de gheaţă albăstrui dînd încăperii un aer rece şi misterios. Şi eu ca un eschimos stînd acolo şi pescuind la informaţii. You have to fall for it, man.

Poate vi s-a întîmplat cîteodată să aveţi un vis care vi se pare că durează mai multe ore, cînd, de fapt, el s-a desfăşurat doar în cîteva minute. Principiul pe care se bazează psihonautica constă în inducerea cu ajutorul imaginilor proiectate extrem de rapid pe retină a unei stări asemănătoare cu cea din timpul somnului cu vise. Un fel de REM very high speed. Spre deosebire de vise însă, rămîi perfect lucid şi urmărind succesiunea fulgerătoare a imaginilor, gîndurile îţi sunt ghidate spre trecut sau spre viitor, călătorind cu o viteză fantastică printr-o memorie inaccesibilă în mod normal amintirilor sau imaginaţiei.

Unele imagini îmi erau vag familiare. Am văzut-o pe mama tînără purtînd un minijup maron în carouri şi zîmbindu-mi din aluniţa ei a la Cindy Crawford în timp ce încerca să mă convingă să merg la grădiniţă. Era dimineaţă, eram amîndoi în bucătărie, pe faţa de masă de muşama decolorată rămăseseră cîteva firimituri de la cornul din care tocmai muşcasem şi eu îi explicam că acolo este plin de microbi şi o întrebam dacă nu îi este milă să lase un copil între străini. Mama rîdea şi-mi spunea că de mic dau semne de escroc sentimental. L-am văzut pe tata în curtea bunicilor reparînd lanţul unei biciclete albastre cu vopseaua scorojită. Afară era cald, soarele strălucea printre frunzele de cireş, tata era îmbrăcat doar în pantaloni scurţi, stătea pe vine în dreapta bicicletei şi spinarea îi strălucea de transpiraţie. L-am văzut apoi pe bunicul, tînăr, vînzător la ceasornicăria domnului Weissman. Cu gesturi calme, bunicul împacheta un ceas de buzunar cu lănţişor şi capac într-o cutiuţă de carton cu pereţii de satin roşu.

Imaginile nu erau toate ordonate cronologic. Accesarea se făcea instantaneu. În această memorie ancestrală timpul nu exista, totul era scris aici de la naşterea şi pînă la dispariţia lumii. Cîteva imagini păreau să revină din cînd în cînd, ca nişte faruri deasupra oceanului de informaţie îngheţată.

O femeie călare pe un măgar roşcovan,

Un bărbat îngenunchiat în faţa unei movile de pămînt reavăn,

Trei femei spălînd rufe într-un pîrîiaş şi cîntînd,

O fetiţă rasă în cap mîncînd zăpadă,

Un bătrîn sub un copac în ploaie,

Sărutarea apăsată a unui bărbat cu mustaţă şi tremurul uşor al  umerilor femeii,

Un bărbat tînăr încordînd un arc şi mijindu-şi ochiul stîng,

O femeie bătrînă cu ochii albaştrii frămîntînd un aluat,

Un băieţel încercînd să prindă o libelulă,

O fată alergînd printr-o pădure rară de pini,

Două femei scoţînd apă dintr-o fîntînă cu cumpănă,

Un adolescent aşezat în iarbă şi privind norii,

O fetiţă mulgînd o capră,

Am văzut milioane de astfel de imagini, la un moment dat oamenii din ele au început să aibă cu toţii pielea închisă la culoare şi apoi, treptat, au fost înlocuiţi de o specie humanoidă cu faţa acoperită de păr care scotea sunete guturale, apoi acea specie a fost înlocuită şi ea de cea a unui mamifer care aducea mai mult a nevăstuică decît a maimuţă. Am urmărit apoi speciile de cai pe care le învăţasem pe de rost încă de cînd învăţătoarea ne dusese să vizităm Muzeul de Istorie Naturală: Merychippus, Mesohippus, Eohippus, apoi o perioadă parcă priveam platoul de filmare de la "Jurassic Park" cu toţi brontozaurii ăia murdari şi zgomotoşi, apoi ferigile uriaşe din Permian, apoi insectele bezmetice din Devonian, pînă la peştii orbi din Cambrian. Primele forme de viaţă erau nişte bacterii de formă ovoidă, fără nimic special. După asta imaginile au devenit din ce în ce mai violente. Fulgere şi scîntei, explozii, nenumărate jerbe luminoase, miliarde de miliarde de imagini colorate în roşu, galben, portocaliu. Ultima imagine distinctă era a unui punct alb luminos care pulsa. Apoi, instantaneu, toate imaginile separate se uneau într-o formă hipercomplexă, unică. Într-o clipită vedeam întreg timpul, întreg spaţiul, întreaga mandală multi-dimensională a lumii. Universul nostru nu era decât o frunzuliţă în pădurea imensă a universurilor. Frunzuliţa va creşte, se va vesteji şi va cădea. În locul ei va răsări o altă frunzuliţă care va avea şi ea aceeaşi soartă şi tot aşa, frunzuliţele vor continua să crească şi să se fărîmiţeze, pînă cînd, după eoni de timp şi copacul din care a răsărit iniţial frunza universului nostru se va usca şi va dispărea.  Pădurea însă, ea, va dăinui.  Pădurea este veşnică.

Nu vă obligă nimeni să credeţi un cuvînt din tot ce vă spun. În fiecare călătorie am aflat din ce în ce mai mult despre trecutul şi viitorul acestui pluri-vers, absolut totul se afla engramat acolo, toate stelele şi toate cerurile şi toate pămînturile din cer. Nu vă voi spune nimic despre viitorul nostru apropiat pentru că orice informaţie despre ce se va întîmpla ar modifica ireversibil configuraţia universului în care ne vom găsi. Puteţi să o luaţi şi aşa: mi-au plăcut episoadele următoare şi nu-mi place să mă joc de-a Nostradamnus.

Da, am aflat tot, am aflat tot ceea ce mintea putea afla. Am epuizat toate imaginile de pe sit. Nu am aflat însă răspunsul. Pe ultima filă scria aşa.

"Felicitări. Ai atins a doua viteză psihică. Te-ai apropiat foarte mult de a treia viteză psihică, dar din nefericire noi nu ştim ce se află dincolo. De acum înainte va trebui să te descurci singur. Nici unul din cei care au trecut acest prag nu s-a mai întors să povestească."

Nu suna prea încurajator, trebuie să recunosc. Ultimele călătorii mă schimbaseră. Şi în nici un caz în bine. De exemplu, orice încercare de a vorbi mi se transforma într-un bolborosit teribil. Înainte ieşeam destul de rar, însă de cînd îmi pierdusem vocea nu mai ieşeam deloc din casă, comandam acum totul numai prin internet. Ca să răspund  la telefon îmi comandasem un sintetizator de voce care-mi traducea toate comenzile scrise la tastatură într-o voce metalică, lipsită de inflexiuni. Nu vroiam însă să renunţ. Simţeam că soluţia e pe aproape. Mi-am amintit de un film de prin anii 80` în care un profesor ţicnit experimentează tot felul de droguri halucinogene imersat într-un tanc umplut cu lichid. Faza cu drogurile, după cum mă informaseră psihonauţii, era inutilă, însă găselniţa de a reduce şi mai mult impulsurile senzoriale prin scufundarea într-un lichid părea interesantă.

Spaţiu aveam suficient. Sub pretextul că vreau să-mi deschid o spălătorie industrială mi-am cumpărat o maşină de spălat gigantică în care încăpeam chiar şi în picioare fără probleme. I-am adăugat un termostat astfel încît temperatura apei să fie păstrată constantă, apropiată de temperatura corpului şi i-am modificat programul ca să nu înceapă să mă învîrtă cînd mi-e lumea mai dragă. Cum nu mai aveam acces direct la monitoare, mi-am conectat vechea mea cască pentru jocurile VR direct la un hard portabil pe care salvasem de pe un sit nişte animaţie vectorială.

Eram nerăbdător. În fine, urma să aflu ce se găseşte dincolo de acest joc absurd de-a faţ-ascunselea. Mi-am pus casca şi un combinezon special, impermeabil, şi am intrat în maşină. Peste casca VR aveam un glob de Plexiglas conectat la o butelie de oxigen care ar fi trebuit să mă ţină cam vreo trei ore. Arătam destul de cool. Cred că şi Laika ar fi schelălăit de invidie să mă vadă.

Din călătoria aceea nu-mi mai amintesc decît imaginea unei sfere imense înconjurată de o reţea de tuburi care semăna cu gogoaşa cenuşie a unui vierme de mătase. Apoi filmul mi s-a rupt.

Cînd m-am trezit eram într-o cameră goală, albă, legat de un pat. Trei ani, trei ani din viaţă mi-au trebuit ca să-mi revin. Datorită consumului imens de curent al maşinii de spălat am scurtcircutat siguranţele din toată clădirea. Black-out total. Din fericire, superintendentul avea cheia de la apartamentul meu. El m-a găsit tremurînd, ca un epileptic, cu ochii daţi peste cap şi dinţii clănţănind şi a chemat 911. După cîteva zile la  reanimare, mi-am revenit cît de cît şi m-au internat într-un serviciu închis. Tipilor le-a fost foarte dificil să se pună de acord asupra diagnosticului. Crize comiţiale ale lobului temporal, episoade maniacale, atacuri de schizofrenie paranoidă, fiecare avea teoria lui. De parcă ar mai conta. Trei ani în purgatoriu. Şi mintea mea de acum ca motorul unui Buick de second hand al cărui fost proprietar îi plăcea să cam stea cu piciorul pe acceleraţie. Still running.

Mai în glumă, mai în serios, am început această relatare ca pe un avertisment.

Încă o dată, lăsaţi-l naibii de computer, lăsaţi-le naibii de jocuri, forget the speed, fast-forward culture and all that crap. Vă spun, eu am fost acolo, am mers pînă la capăt. Dar calea asta nu duce nicăieri. Psihonautica este un drum închis.

Dragii mei, cred că sunt un tip norocos. Pentru că, pînă la urmă, am reuşit. I did it man, I do it right now.

Privesc în ochii ei. Şi fericirea mă invadează mai repede decît a treia viteză psihică.