Tu în geamul ferestrei

Figmenta heterocosmica. Poemul calului

E verde şfichiul biciului,

Tu în geamul ferestrei

(e paşte în Casa Mătăsii…)

!stăm singuri, iubito, în casa Mătăsii

(paharul cu lapte’ntre noi aburind)

iubito în paşte, în paştele ăsta

stăm singuri la Muchia Mesii

!stăm singuri, iubito, şi nu zicem nimic

(nu zicem nimic prin paharul cu lapte)

iubito în paşte, în paştele ăsta

din Colţul Fereştii ne’aprindem un pic

(s’ aude…)

s’aude, domoală, turcească

de Zi Revărsare regească

s’aude făloasă, în viţă groasă

vărsată ca Dunărea Veche

în viţă subţire, topită sclipire

băltită în lob de ureche

!ş’om şede pe spete

la buze să vină

licoare de tuse, licoare velină

ş’om şede’adormito pe iepe

(şi’ţi vine să râzi…)

şi’ţi vine să râzi, nu’i aşa, de vedenia asta

cu mine pe carne de cal cocoţat ca pe scut? desigur

şi totuşi duminecanoastră, duminecaasta, Duminecamare

în picuri se trage pe gură pe gât

iar stropii aceia (corpusculi îmi pare) s’a’ntinde pe prânz, cătinel

ş’apoi cine ştie? de trei luni în maţe, de trei luni răsară’mi un miel

!miel să răsară, răsaie mai bine

ca puzzle din drob rostuit

vezi, mielul acela n’a să se puie în calea poveştii ce’am povestit

(precum se vădeşte…)

precum se vădeşte, la paştele ăsta mieluţii’s crescuţi în zăpadă

şi’ţi vine să crezi, draga mea, că la anul mai frig a să fie pe

                                             stradă mai frig a să fie de’atât

şi mieii de’acum, transparenţi a să nască ferestre curate şi’atât?

(singuri, iară…)

!iubito, stăm singuri în Casa Mătăsii

(stăm singuri, nu zicem nimic)

în paşte iubito, în paştele mă’sii

din Colţul Fereştii ne’aprindem un pic

(da, dulceo…)

!da, dulceo, fereastră în atâtea cuvinte:

de soarele multor dumineci au luat foc părul tău

şi’mi semeni cu mieii de dinainte

ba nu, semeni cu tine sau mai bine cu zâmbetul tău

(nu’ţi spui…)

nu-ţi spui, dulcea mea vată de zahăr pentru timpane

le murmură doar vânt colorat

!ş’albastru e râul privirilor tale ca cum în icoane e cerul pictat

(şi, şi…)

!ş’atâta de’albastru se varsă la mine ş’atâta pluteşte-ntre noi

ş’atâtea poveşti scufundate ş’atâtea

incendii pe umerii tăi…

(în Casa Mătăsii e paşte)

!e paşte, iubito, în Casa Mătăsii

(paharul cu lapte’ntre noi aburit)

iubito în paşte, în paştele ăsta

stăm singuri la Muchia Mesii

!stăm singuri, iubito, şi nu zicem nimic

(nu zicem nimic prin paharul cu lapte)

iubito în paşte, în paştele ăsta

din Colţul Fereştii ne’aprindem un pic.

Figmenta heterocosmica. Poemul calului

Calul este o ficţiune poetică

el nu e de pe lumea asta

că dac’ar fi, nu s’ar povesti –

s’ar arăta cu degetul ‘acesta este cal’

iar calul şi’ar bate copita’n iarbă pân’ar sări scântei verzi

şi’ar scutura din cap ‘acesta sunt cal, da, da, da’

iarba, care moartea şi’o crede o lume bună, s’ar minuna şi ea

foarte

‘cum adică, cal mă paşte pe mine?’

pe când aşa, calul e doar ficţiune poetică:

el nu paşte – sărută iarba

el nu aleargă – bate câmpii

el nu nechează – îşi scutură din urechi urletul lupilor.

toate acestea, şi multe altele încă, pot fi despre el povestite:

dar peste toate e atuncea când ţi se face cal.

când ţi se face cal nu ţi s efac enici cald, nici frig

ţi se face bot mătăsos mirosind a fân

ş’atâta prospeţime că te saltă pe vârfuri.

el vine cu fornăit, te caută’n ochi şi’ţi spune ‘eu sunt cal.

au nu vrei să mă’ncaleci?’

apoi cu nesaţ te inspiră.

fără corn, fără aripi, calul tot nu’i de pe lumea asta

e o mare ficţiune poetică pe patru picioare subţiri.

ş’apoi, dacă n’ar fi, nici nu s’ar povesti.

ş’uite’aşa mă ia pe mine cu cal câteodată

mă ia cu zâmbet

mă ia cu degte’nfipte în coama lui.

că’i zic: ‘mă pehlivanule, mă ficţiune poetică ce eşti tu…’

E verde şfichiul biciului,

E verde şfichiul biciului,

e’albastru cotorul,

la vârfu i’atârnă o lacrimă

care vrea să se scuture.

Mereu aceeaşi poveste:

De Paşte, ziua întâi,

ploaia cântă la clopote

şi ciocănelul la toacă.

Biciul Domnului loveşte primăvara

fără trebuinţă,

răsar nebunii şi florile, sună coasta malului

şi bucile dealului.

Sună cerboaicele’n zăpadă

că ochii le’a pleznit, să sară

privirile pe dinafară,

scântei de ghiocei,

petale de stânjenei.

Pe mine mă arde

de tine.

Ptiu, ce ruşine,

ce minunare!

Mărie, mă doare Postul cel Mare,

îmi urlă’n spate

relele şoapte

de sânii tăi ca două mere,

mânca’i’ar Noaptea de Înviere!

E verde şfichiul biciului,

albastru cotorul,

la vârfu i’atârnă o lacrimă

care nu se mai scutură.

Domniţă, ţi’aminteşti când încălecai pe căluţul tău?

Luai biciul de capătul liniştit

şi’l făceai să usture.

Hai, hai,

de la Paşte n’am mai fost alergat,

mi-e poftă de galop ca niciodată!

Atârnă moale biciul lui Dumnezeu

în Postul Mare, fir’ar al dracului de post

că mie mi s’a împuţit sângele’n inimă

ca’ntr’o oală de noapte!

Hai, domniţă, apucă de capătul bun

şi lasă biciuşca să mă sărute

şi lasă lacrima să se scuture.

Poezii de Radu Morariu