jurnalul venirii lui alexandru

tardiv să scriu acum un jurnal al venirii lui alexandru. atunci nu mi-a putut trece prin minte o anomalie ca asta. dacă nici nu ştiam că a venit, de unde-aş fi putut eu să ştiu. că el va fi cel care va pleca, lăsînd totul în urma lui. luînd totul cu el.

***
voi umbla deci, cotrobăind prin memorie. prin cutia mea neagră. am păstrat acolo, inevitabil, însemnări-amintiri ale rătăcirilor noastre. ale minţilor, zborului şi-ale căderilor noastre. eu am căzut în el, el a căzut în mine.
şi-apoi am urmat zborul invers. el a căzut din mine, eu am căzut din viaţă, buşindu-mi sufletul de-asfaltul cenuşiu şi rece.

***
o voce de-alexandru dezamăgit îmi spunea odată că eu nu scriu nimic despre el. dar mîna mea nu mai cunoştea atunci scrisul. despre nimic. de parcă n-ar mai fi avut nimic de spus. de parcă s-ar fi ajuns la fundul sacului de cuvinte. la început fusese deci cuvîntul. şi-apoi tăcerea. cuvîntul s-a întors acum, să-i plătească păcatele.

***
mă gîndesc c-atunci cînd mori nu mai scrii nimic, nici noaptea cînd somnul te dispreţuieşte, nici dimineaţa, la cafea, cînd timpul încremeneşte în acelaşi miros proaspăt. mă gîndesc că eşti împăcat cu toate lucrurile astea lumeşti şi nu mai găseşti nimic de comentat. mă gîndesc că dincolo eşti liniştit şi odihnit.

***
mă gîndesc că sfîrşitul seamănă cu zborul calm al unei păsări. sau doar cu ceea ce mai rămîne din zbor cînd aripa se opreşte. în plutirea aceea lentă, încetinită pînă la disperare, trebuie să zacă şi să lenevească eternitatea. pasărea toată rămîne atunci înfiptă în nemişcare. şi cine n-ar lîncezi înfipt într-o armă ca asta? cine nu s-ar opri să privească de-acolo peisajul?

***
cred că atunci cînd mori, timpul îşi pierde relevanţa şi puterea asupra ta. cred că eşti mai presus de timp şi, în cele din urmă, poţi spune că l-ai sfidat şi l-ai învins. după ce te-a hăituit el o viaţă întreagă, e rîndul tău să fii cel care controlează veşnicia. şi-i spui cum să joace, cum să plîngă, cum să-mbătrînească. cum să dea apoi din aripi şi cum să plutească.

***
toţi vor aripi. o să-ţi dau nişte aripi de hîrtie, îi spuse îngerul. la ce mi-ar folosi dacă n-aş simţi cerul în jurul meu, îmbrăcîndu-mă, ci doar scîrţîitul pămîntului printre dinţi? răspunse copila. golul din mine nu m-ar înălţa mai sus? la sfîrşit măcar, îmi vei da aripi?
dar oamenii n-au fost niciodată îngeri...

***
cînd am să mor să-mi puneţi în sicriu multă hîrtie albă şi cerneală. dacă-mi vine vreo idee şi voi vrea s-o notez, ceva memorabil, ceva răscolitor pentru suflet? să nu se piardă. c-aşa păţesc eu mereu prin autobuz.

***
cele mai multe gînduri mă traversează-n autobuz. privind pe geam. ca nişte flash-uri pline de-nţelesuri. de parc-aş călători prin timpul-memorie şi nu prin spaţiu, prin locuri comune. nu pot nota nimic niciodată. eu cobor la staţia x şi toate cuvintele mele rămîn încremenite pe scaune. în tramvaiul treişdoi, în autobuzul treitreiunu, în metroul imeghebe-pipera. ferice de ele, gînduri fără nici o destinaţie. şi lor le vin în minte mereu şi mereu alte gînduri. ce-ngrămădeală pe traseele astea! noroc că nu pute a transpiraţie.
vezi tu, alexandru, toate mijloacele astea de transport în comun cum trasează culoarele sufletului prin vremurile fără ceasuri? reţele de trafic pentru liberă circulaţie.

***
să-mi puneţi deci în sicriu nişte caiete de-o sută de file şi-un stilou fain, cerneală neagră, chinezească. să scriu despre ce-am să văd pe-acolo, să vă trimit răvaşe. eu sînt bine mersi, salutări călduroase din moarte, vremea e faină pe-aici, fac plajă-n fiecare dimineaţă, seara adun scoici, am să v-aduc suveniruri, vă sărut dulce pe toţi. şi poate mi-e dor.

***
nu l-am recunoscut ca fiind un bărbat pe care l-aş fi iubit. nu puteam vedea nimic la el, nimic din ce avea să fie parte din mine sau chiar fiinţa mea toată. nimic din ce aveam să ador mai tîrziu. de exemplu, tricourile lui albe. sau dimineţile.
m-a sunat într-o noapte şi mi-a spus că-i e dor pînă şi de umbra mea. un străin, imaginaţi-vă, să vină să-ţi îmbrăţişeze umbra. şi umbra ta, tremurînd, să-i răspundă. durerea cuvintelor mi s-a azvîrlit atunci pînă-n măduva oaselor. aş fi jurat că mi-am frînt coloana vertebrală, era doar o coaliţie-ntre noi, care ne lipseam.

***
îngerul cu cel mai frumos zbor a căzut într-o zi în ochiul plîngînd. copila l-a descoperit mai tîrziu, zburînd în corpul ei, tot mai puţin frumos. asta de cînd începuse să fie îngerul ei păzitor. un zbor hidos şi totuşi... cel mai frumos înger de pe pămînt.

***
în urma lui a mai rămas doar liniştea dintre cuvinte. o amintire a stării de bine şi-atît. de-atunci n-am mai trăit-o niciodată. noi oare chiar nu ne-am spus nimic în tot acel timp?

***
la marginea apei fără sfîrşit. de parcă ne-am fi retras la capătul lumii. atunci mi se părea un scenariu ieftin. acum cred că era vorba doar de un loc din care nu puteai merge mai departe. decît dacă ai fi făcut un efort. nicidecum înot. şi-ai fi despărţit valurile, la dreapta şi la stînga.

***
despre zilele lui dinainte de mine nu ştiu nimic. nici el nu ştie despre mine. trecuturile îşi pierduseră urma atunci. eram doar noi, cei de acolo, nici o alexandră de doişpe ani sau vreun alexandru de opşpe. eram cum te văd şi cum mă vezi. poate că acelea au fost dimineţi în care zilele n-au binevoit să se trezească.

***
despre zilele care-au trecut pentru alexandru fără mine nu ştiu nimic. nu mai ştiu nimic de cînd el a plecat. lăsînd totul în urmă, luînd totul cu el. ce importanţă ar avea? am rămas aceeaşi alexandră de douăzeci de ani şi-acelaşi alexandru de douăzeci şi trei. neschimbaţi. doar timpul s-a schimbat. ca o haină murdară, de el însuşi s-a dezbrăcat.

***
pielea lui mirosea a somn. nu ştiu cum se face, mi-a luat ceva timp să-mi dau seama. mirosul ăla îmi inspira o linişte de început de lume. o respiraţie uşoară de copil. o lipsă a grijilor. poate în somn eşti mai mult fericit decît nefericit. poate că, dacă nu ţi-ar dormi şi buzele, ai putea zîmbi o noapte întreagă, cu-aceeaşi seninătate pe chip.
zîmbetul îmi cade acum în fundul buzelor.
dormeam altfel lîngă el, nu mă foiam niciodată prin somn, în braţele lui. de parcă nici n-am fi fost acolo, în patul cu cearşafuri albe, ci prin altă parte. un loc frumos îmi imaginez, un loc din altă realitate. ne trezeam la fel. în aceeaşi îmbrăţişare şi nu-ntr-alta.
mă strîngea între coaste, eu îl primeam lîngă tîmplă şi gleznele lui îmi legau glezna. nopţile se speriau şi fugeau repede. ca hoţii surprinşi cu mîinile în buzunarele altora.

***
un somn foarte odihnitor. cum n-am mai dormit. niciodată pînă să-l întîlnesc pe el. acum aştept ultima noapte. poate-l reîntîlnesc acolo. şi poate mă va lua din nou în braţe, legîndu-mi glezna. s-atîrn aşa, deasupra căderii. mereu.

motto:
"Ar trebui să se pună un grătar la
intrarea în suflet,
ca să nu se mai bage nimeni în el
cu cuţitul."
Marin Sorescu - Iona

căderea din mine (3)

între straturile memoriei mele

să aduni într-un singur trup tot ceea ce-ai putea iubi vreodată. cînd dumnezeu cheamă la el sufletul acela, trupul rămîn vacant la obiecte pierdute şi tu-ai pierdut într-o singură clipă totul. riscul e prea mare.

***
despărţirea de o fiinţă dragă mi se pare un lucru uşor. dar despărţirea de absenţa ei o găsesc de-a dreptul insuportabilă. despărţirea de durerea acelui gol, lăsat în urmă de-o fiinţă dragă mie, mi se pare irealizabilă.

***
te regăsesc lîngă mine prin mici amănunte aparent nesemnificative. un miros aproape imperceptibil pe care-l laşi pe pielea mea la mult timp după ce te-ai îndepărtat. nări drogate sub obsesia ta, vene înţepate. oare chiar nu mai eşti pe-aici ascunzîndu-te?

***
oraşul acesta îmi pare deosebit de îngăduitor cu noi. ne plimbăm pe-aceleaşi străzi ca şi altădată. oraşul ne-a dăruit nişte drumuri ale nimănui, să le dăm noi o semnificaţie a noastră, să le însemnăm cu tălpile sau cu numele. cuvinte dintr-o conversaţie sau alta, dintr-un anotimp sau altul.

***
eu am o parte din tine pe care n-o mai are nimeni. durerea asta a mea n-o mai are nimeni, mă gîndesc, tu ai dreptate. durerea asta are un zîmbet sarcastic, al unicităţii. conştienţa ei proprie, mîndria ei exagerată. tu n-ai mai dat nimănui ce mi-ai dat mie. ai fi plătit prea scump o astfel de cruzime. o dată-n viaţă e de-ajuns.

***
cuvintele astea par să se fi închis aici, în casa asta, între pereţii ăştia. sînt palide ca un bolnav ţintuit de patul bolii sale. iar boala asta dă intensitate tuturor trăirilor mele, o sensibilitate dublată de-o senzaţie de leşin. poate că-i doar disperarea din a nu mai avea o viaţă în trup.

***
din a nu mai avea o scară directă spre cer. o legătură nemijlocită cu lumea cealaltă. o mîngîiere pentru dorinţele mele ce nu şi-au găsit încă o formă de exprimare. incoerenţă.

***
obiectul adoraţiei noastre-şi atrage către sine dispreţul nostru cel mai adesea. din neputinţa de-a avea mai mult. şi la-ndemîna mea găsesc negaţia. eu nu ador atunci nimic, eu doar dispreţuiesc.

***
nu-mi e mai simplu să iubesc un obiect fără viăţă? fără suflare? mai uşor decît să iubesc o fiinţă vie, al cărei zîmbet pierdut mă va durea mai tîrziu în junghiuri spintecînd cutia toracică. în zvîrcoliri. îmi iubesc astăzi cana din care beau o cafea amară. îmi ador carnea somnoroasă, auzul adormit.

***
întinde-ţi mîna către mine şi-atinge-mă. trupul meu se înfioară încă. de parc-ai răsufla a moarte peste mine. şi eu m-aş speria puţin. ca de-un beţiv împleticit seara pe o stradă.

***
te-aş putea uita oare? strivindu-te în straturile memoriei mele, ştergîndu-mi de pe piele urmele mîinii tale. vine un om şi se lipeşte de fiinţa mea de parcă aş umbla dezbrăcată în ziua aia şi unsă cu toate cleiurile lipicioase. plecînd într-o smucire violentă mă lasă jupuită, cu sîngele curgîndu-mi în rafale. la vederea mea trecătorii se cutremură. sînt eu, în carne vie.

***
gărgăriţă-riţă, zboară-n poieniţă...
şi unde-oi zbura, acolo m-oi mărita...

***
m-ai şters bine cu-o cîrpă moale, m-ai lustruit ca şi cum aş fi fost ruptă din lumină, ca pe o piatră semipreţioasă care-ţi ia ochiul. m-ai rînduit în muzeul femeilor pe care le-ai iubit. dar eu nu eram tocmai bună pentru rolul de exponat. fugeam în fiecare dimineaţă, să mă plimb, prin răsărituri, să mă-ncarc cu străluciri. eu doar dormeam în raftul amintirilor tale, cînd şi tu visai că m-ai putea rîndui printre femeile pe care le-ai iubit cîndva.

***
tu nu ştii că-ţi simt neiubirea, răceala în care astăzi te-ai retras pasiv?
mergem pe-acelaşi drumuri neutre, ale nimănui. sau ale noastre. tăind liniştea claxoanelor de maşini cu-aceleaşi cuvinte. sau nu spunem nimic. privim cum ceva în noi a murit. ceva care nu mai învie niciodată. sau un ceva pe care noi înşine l-am sufocat cu bună ştiinţă. rea credinţă. asfalturi comune şi-atît. în nici un anotimp.

***
se poate regăsi-ntr-un singur trup tot ce-ai putea iubi vreodată. un trup neputincios, legat de-o altă realitate jalnică. un vas arestat într-un port străin. rămîn goală, fără semnificaţie. un fel de mormînt al eroului necunoscut, fără nici un fel de eroism, de data asta.

***
trăieşti un secol de umilinţă prin neputinţa ta de-a-ţi asculta chemarea. te privesc a milă şi mă detest în acelaşi timp, căci mila asta e-un sentiment mult inferior pînă şi dispreţului. mila ascunde-n ea o altă neputinţă, aceea de a simţi altceva pentru omul la care te uiţi şi care nu are nici o putere, la fel ca şi tine.

***
din suflet tu îmi cazi ireversibil. dintr-un anotimp într-altul.

***
în casa mea tu ai în baie o periuţă de dinţi, în bucătărie o cană, pe masa din camera mea o carte, dar tu nu locuieşti la mine-n casă. cînd văd toate lucrurile astea ce-ţi aparţin, am senzaţia că trăiesc cu-o nălucă jalnică, ce nu pune niciodată osul la treabă, nu face curăţenie.

***
tu locuieşti la mine-n suflet şi eşti cumplit de dezordonat. îţi laşi peste tot gîndurile vraişte. la cîteva zile mai iau o cîrpă de praf şi tot încerc să fac ordine.

***
credeam că de-acolo tu poţi vedea tot ce se petrece cu mine, ce-am mîncat astăzi, ce-am visat azi-noapte, cu cine m-am întîlnit la cumpărături şi ce-am gîndit în autobuz. dar tu habar n-ai de nimic. se vede că m-am înşelat, tu leneveşti tot timpul, tu eşti orb. ignorînd pînă şi ploaia ce se prelinge pe geamurile ferestrei.

***
în gînd îmi revin uneori nişte vagi amintiri ale unui viitor răsfrînt pe-un evantai. tu-l fluturi cu-o mînă nervoasă şi eu îngheţ instantaneu în dimineţile de-octombrie. dorind să faci o glumă proastă. noi n-avem nici un viitor posibil. dar tu ştiai asta şi n-ai fi vrut să-mi spui. tu n-ai mişcat nici o mînă, de fapt. era curent în sufletul meu şi de-aia mi se făcuse-atît

căderea din mine (2)

apoi plecarea lui alexandru

pe stradă mergînd, îmi afund mîinile în buzunarele hainelor, ca-ntr-o prăpastie fără fund. de parcă te-aş putea scoate de-acolo, de urechi, ca pe un iepure cu-o pată neagră, cu-o blană moale, pufoasă. şi tot eu aş zîmbi la tine, ca la circ. nevinovată.

***

ai plecat nici nu-mi mai amintesc cînd, cîţi ani să fi trecut. tu stai cu mine toată viaţa, ca o umbră a trupului meu. de care ţi-e dor. mă urmăreşti în fiecare seară pînă acasă. şi chiar mai departe. exact aşa cum mi-ai promis.

***

aş bea astăzi din tine un vin bun. roşu şi vechi. să fii tu paharul meu de cristal cu picior înalt. transparent, spălat bine, ca pentru musafiri. pe care nu i-am invitat, care nu calcă niciodată pragul casei noastre, e-o casă mult prea tristă pentru ei. o casă mortuară, în care fiecare musafir ar trebui să se-ntindă pe masă, cu mîinile pe piept. şi să aştepte.
aş bea în cinstea noastră.

***

cu cîteva zile-nainte de-a pleca, mi-ai spus că mă iubeşti cel mai mult. calm, ca şi altădată. o ultimă zvîcnire doar, cuvintele se zvîrcoleau de la sine, dar eu n-am simţit nimic. un vers cu care mă obişnuisem. un fel de bună dimineaţa, iubito. cele mai naturale cuvinte din lume, aproape că-şi pierduseră sensul. prin pămînt. înrădăcinate. în tine sau în mine. poate că mi-ai spus asta pentru zilele care-aveau să urmeze. un ecou într-o linişte, o umbră a glasului tău care-ar fi trebuit să mă liniştească.

***

tu eşti uriaşul meu, m-ai putea strînge în braţe de două ori. de două ori m-ai putea cuprinde. tu, uriaşul meu, ai putea să faci dragoste cu mine chiar. de două ori. o dată pentru viaţa asta şi-o dată pentru moarte.
aş fi şi mai mică dac-aş putea. să mai scad cîţiva ani, înapoi. pînă la tine. să mă cuprinzi de mai multe ori chiar. în braţe.

***

ai plecat, nici nu-mi mai amintesc cînd. n-am vrut să te îmbrăţişez, eram prea supărată. neputinţa braţelor mele o urăsc. mai bine s-ar usca şi s-ar desprinde de trup. n-am să le iert trădarea niciodată. te-aş fi furat atunci, m-aş fi îmbrăcat în dungile amprentei tale.
ca o zebră aş fi fost de dungată. s-ar fi oprit oamenii înaintea mea să privească. la dreapta şi la stînga, să se-asigure că nu-i calcă nimeni în picioare, împroşcîndu-le viaţa pe-asfaltul cenuşiu.

***

noaptea asta s-a rătăcit cu totul, ca proasta, prin toamnă. mă regăsesc lîngă ea, la fel de dezorientată. bravez şi-o întreb. unde vreţi s-ajungeţi, doamnă? drumul ăsta e-nfundat, întoarceţi-vă şi luaţi-o-ntr-altă parte.

***

anumiţi metri pătraţi din asfalt nu sînt doar nişte bucăţi de trotuar. sînt exponate de muzeu. pe-aici ai călcat tu şi erai supărat. pe-aici e urma pantofului tău cînd erai fericit. aici te-ai oprit şi m-ai sărutat.
şi-aici ai luat o gură de pămînt, să-l deguşti.

***

ultima oară te-am văzut în alt oraş. acolo unde-ţi moare un cineva drag. e ca şi cum tu n-ai avea nici un mormînt, eu doar ştiu că tu nu mai eşti. merg să mă rog la mormîntul eroului necunoscut. poate face el o faptă bună şi-ţi spune că-mi lipseşti, că azi m-am tuns, c-am luat în casă o faţă de masă nouă, c-am văruit pereţii în alb, tu ce mai faci, eşti bine, sănătos? ţi-a trecut răceala? te-nveleşti mai bine noaptea?
că şi el e plecat de-acasă de ceva timp. au şi morţii ăştia solidaritatea lor.

***

mă mai surprind uneori privind în oglindă cu ochii tăi. altădată făceam asta tot timpul. nu care cumva să am senzaţia că nu eşti lîngă mine. să fiu sigură că faci parte din viaţa mea încă. nici o întîmplare singulară să nu ne despartă în timp. şi-acum observ cît de mult mi-a crescut părul, am mai obosit puţin, îmi stă bine cu puloverul ăsta roşu.

***

fumez cu gesturile tale. le-am copiat fără să-mi dau seama pe cînd fumam împreună. sînt o oglindă a gesturilor tale, a ochilor tăi. îmi amintesc cum te plîngeai că ţi-e rău cînd ne despart srăzi şi cartiere de blocuri. văd c-ai găsit soluţia, acum cînd ne desparte o viaţă.

***

aş avea chef să aleg nişte orez astăzi. să-l despart de neghină. de parc-aş putea să fac la fel şi cu tine. să te culeg din toate zilele mele, cîte puţin. să te adun tot într-un pumn şi să te pun într-un sertar. mai greu accesibil, să umblu la tine mai rar.
nu, nu te-aş arunca de tot, pentru nimic în lume.

***

de multe ori visez să lenevesc lîngă tine o zi întreagă. ar fi mai odihnitoare decît un sejur în orice staţiune turistică. aş respira aerul din tine, m-aş bălăci în ochii tăi, m-aş întinde pe oasele tale. aş tăcea prosteşte.

***

au trecut de mult vremurile cînd, după ce-ai plecat, simţeam c-aş mai fi avut atîtea lucruri să îţi spun... de mi-ar fi dată o zi ca aia, aş zace-aşa lîngă tine, într-o linişte de mormînt. sărac, de care nici profanatorii nu se-apropie, nici vreun grădinar al cimitirului. şi nu ţi-aş mai spune nimic. ce naiba aş mai putea să-ţi spun?!

***

ţin minte că-mi lipsea foarte mult zîmbetul tău. acum aş minţi dac-aş mai spune că mi-e dor de el. nu te-am văzut zîmbind de-atîta timp, încît nimic din el nu mai ştiu, din schimonosirea aia uşoară, a buzelor tale. îmi mai amintesc doar că, demult, îmi aminteam cum îmi plăcea să te văd zîmbind la mine. trebuie să fi avut un rîs şi mai frumos, nu mai ştiu. probabil c-aşa a şi fost.
mi-e dor deci, de amintirea zîmbetului tău.

***

îţi arăt dinţii, holbez ochii, mă lălăi, mă strîmb chiar. în oglindă. mă-ntorc într-o parte şi-ntr-alta. să nu cumva să nu mă mai recunoşti, cînd ne vom revedea. să fii deja pus în temă, chiar şi cu cele două riduri, care mi-au apărut pe frunte între timp. şi uite, aici, pe suflet am o cicatrice proaspătă. ăsta eşti tu, de cînd ai plecat şi-ai lăsat totul în urmă.

***

te port după mine ca pe-o cruce. cîtă mîndrie regăsim în singurătate. e-un fel de eroism acesta. nu sînt oamenii aceştia cei mai puternici? cei care-au iubit, cît pentru-o viaţă-ntreagă într-o clipă doar. şi-apoi au rămas să mai piardă vremea prin viaţa asta. s-o frece. că şi-aşa nu mai e nimic important de văzut, de-adorat, de iubit. ăştia care mai au puterea să se mai trezească în fiecare dimineaţă sînt de fapt cei mai slabi.
nişte inadaptabili.

***

după ce-ai plecat, lumea se uita la mine ca o nebună. sărmana asta o să se cureţe curînd. o vomă a timpului. rătăcită prin secolul ăsta în care iubirea e patetică. o să se cureţe curînd. se uitau la mine ca la un bolnav incurabil. adică n-o să mai ţopăie pe stradă, n-o să mai rîdă. n-o să-şi mai afunde mîinile-n buzunare. şi eu nu-i puteam contrazice.

***

multă vreme am trăit un interludiu. cu ideea că te vei întoarce şi nimic din ce trăiam atunci n-o să mai conteze. te aşteptam cuminte chiar. de cîteva ori am trecut şi prin gară, am plătit taxa de intrare pe peron şi-am stat pîn-au coborît toţi călătorii din vagoane. la nevederea ta nu mă revoltam deloc. poate mîine. şi-acum mai trec prin gară, întîmplător, şi mă interesez de trenuri. aştept călătorii să coboare din vagoane.

***

am trăit chiar un interludiu frumos. îmi dau seama că eram mai fericită aşteptîndu-te, decît acum cînd ştiu că nu te mai întorci. acum toate zilele-mi par la fel de nemernice.

***

dimineţile sînt ceva mai ciudate decît restul. pînă apuc să-mi dau seama că cine sînt eu şi cum stau lucrurile cu mine. acum cînd s-au şters toate semnele trecerii tale pe-aici. am schimbat mai multe case şi mai multe cartiere. camere în care tu nu ţi-ai băut cafeaua cu mine.

***

îmi trebuie cîte-o cană mare de cafea în fiecare dimineaţă. pînă să-mi revin şi să recapitulez. alexandru-a plecat, nici nu-mi mai amintesc cînd. lăsînd totul în urmă. luînd totul cu el. aceeaşi poveste mi-o spun de fiecare dată. automatisme aproape insesizabile. uneori îmi repet de două ori acelaşi text, pentru că şi mie-mi vine greu să mă cred, să m-ascult. tot ce-mi spun e-atît de neverosimil.

***

nu mi-a mai rămas nici un dram de punctualitate. mai fumez o ţigară şi plec. mai fumez o ţigară şi plec. aşa întîrzii peste tot. nu e o formă de laşitate aceasta? mi-e greu să mă desprind de tine-n fiecare dimineaţă. şi să plec cine ştie-ncotro. într-o zi mi-e teamă că n-am să mai plec deloc. niciunde, pentru nici un motiv. ce rost ar avea, să mă grăbesc unde, de ce? la ce să mă-ntorc?

***

iubirea asta dintre oameni este, de fapt, formată dintr-o groază de amănunte. te-am întrebat o dată dacă-mi dai voie să-mi las părul să crească. ai fi vrut să am acelaşi aer de şcolăriţă tunsă băieţeşte. dar mi-ai îngăduit.
între timp ai plecat. eu mi-am lăsat părul lung. oglinda mea din baie a devenit de-atunci un prilej de-a măsura timpul. o cameră de tortură, de trezire. eu, închisă-ntr-o clepsidră de faianţă. atît mi-a crescut de cînd nu te-am văzut. o dovadă vie, în carne şi coaste, a plecării tale. în fire de păr, pe creştet.

***

amănuntele astea capătă uneori proporţii groteşti. caut în disperare un săpun anume, fa verde, cărribiăn lemăn, cu care obişnuiai să te speli tu. o idee din parfumul pielii tale. lipseşte doar mirosul somnului tău, dar am fraternizat şi cu surogatul ăsta, care pe pielea mea miroase altfel. şi vînzătoarea zice că n-are, iar eu ridic din umeri şi plec mai departe. ea se uită la mine un pic prostită, după care face imediat o grimasă. spatele meu deja s-a-ntors la ea, dar o simt. ea nu l-a iubit niciodată pe-alexandru, cum ar putea atunci să-nţeleagă?

***

m-am lepădat cît de repede am putut de hainele alea pe care le purtam cînd erai lîngă mine. pe care le îmbrăţişai. ca şi cum ar fi trebuit să şterg toate urmele palmelor tale. urmele parfumului tău de bărbat. mi-aş fi lepădat şi pielea dacă aş fi putut. şi-acum mă incomodează, mi-e prea largă, mă mişc anevoie în ea, mă împiedic.

                                                 Poezii de Alexandra Diaconu