|
Lecția
de iubire
Dacă
aș fi un antic poet
Aș
tropăi cu ropot de tobă
Pe
fiecare cm2 din ființa ta.
Ți-aș
întinde tot sufletul
În
întreaga piață
Și
cu mâinile înnodate
L-aș
îmbrățișa
Ți-aș
scrie declarații de
Dragoste
cu picioarele
Încălțate-n
sandale
Militărești
cu talpă de cer
Și
mi-aș declara pe pământ
Profunda
ta dumnezeire.
Dacă
aș fi un actual poet
Ți-aș
oferi definitiv
Globul
de beton
Armat
al inimii mele
Și
în arșița distanței de gheață
De
un kilometru
Jumătate
tu și cealaltă eu
Cu
lingurița gradată
A
privirii mele
Ti-aș
picura în suflet
Siropul
de tuse
În
care trupul
Mi-e
înecat în iubire.
Dacă
nu aș fi poet
Aș
încerca să mi te arăt
Cu
degetul degetului
Și
mirat să constat
Că
degetele nu au
Unghiile
tăiate, 5 la număr
Câte
una la fiecare
Deget
din deget
M-aș
bucura
Gândindu-mă
că
Nimeni
nu știe că
Nemurirea
e-o clipă
Trăită
alături de tine.
Dă-mi
insensibilitatea ta
pune-o
pe tava
chirurgicală
a
omenescului
din mine
și
pregătește-mi
ustensilele
ciocanul,
nicovala
și
scărița
s-aud
neputința
cum
circulă de neoprit
din
ventriculul
în
auriculul durerii
și
apoi pe calea lactee
ajunge
înainte sau înapoi
în
gara emisferică
uitată-n
cutia
de
lustragiu
a
meridianului tăcere
dă-mi
suferința ta
pune-o
pe excrescența
de
fostă stinsă
stea
adunată
cu
plus paranteză minus
aurora
boreală
din
mine
și
cântă-mi un cântec
de
jale pentru
ca
transplantul de
nesfârșit
prematur
pierdut
să reușească.
Lecția
de fericire
asemenea
unui mecanic
care
se îngrijește
în
fiecare dimineață de
florile
și frunzele
arborelui
cotit
nu
sunt altceva decât
o
cutie de viteze
pe
care o suprasolicită
prezența
ta
care
mă ridică
și
mă coboară asemenea
unui
ascensor
spre
un centru comercial
unde
în pungi
de-un
kilogram
se
vinde eternitate,
în
care speranța are
înfățișare
de acadea
și-n
care nemurirea
este
o minge de fotbal
căreia
evident îi
dăm
cu piciorul
rămânând
cu regretul
că
infinitul cuprins
între
7AM și 7PM
se
termină
și
asemenea unor coji
de
semințe
nesfârșitul
se scuipă
pe
stradă plină
de
ambalaje PET, pentru
a
fi împrăștiat de vânt.
sunt
o amibă
unicorn
care:
1.
vrea să respire
amarul
și diversiunea
din
surâsul tău
și
să surprindă
istoria
banală
a
prezentului tău
continuu
2.
vrea cu șurubelnița
logaritmică
de
interpretat vise
concepută
de faimosul
doctor
zigmi
să
deșurubeze
calota
de cer
care
oprește
zborul
gândurilor
tale
neînțelese
concepute
între
două
stadii:
embrion
și amor
3.
vrea intrauterin
în
apartamentul
tău
de-o cameră
să-ți
dormi
tăcerea
strigând
și
lăsând
durerilor
de spate
și
crizelor de mântuire
posibilitatea
de a
modifica
pecetluitul.
mă
ustură cerul
și
gândul tactil
mă-nfioară
atunci
când
m-a
atins privirea
ta
prima oară,
mă
doare strigătul
în
care inefabilul
se
înconjoară
când
mâna mi se
topește
între palmele tale
cu
gust de veche vioară,
mă
agasează amurgul
când
roata de tractor
a
soarelui într-o doară
se
lasă în somn,
și
m-apasă
între
nemurire
și
angoasă
o
neuitată
împietrită
grimasă
și
seara din tine
neprețuit
de frumoasă
când
stelele liniștii tale
te-mpodobesc
mireasă
și
încă o zi de pescuit
se
oprește sfioasă
între
tine și mine
și
ne prinde în plasă.
Lecția
de luping
M-am
îmbolnăvit de tine
iubito,
atunci când
chirurgul
printr-o
inevitabilă
eroare de pilotaj
a
extirpat cu bisturiul elice
din
conștiința noastră
cutia
neagră a amintirilor
în
care zăceau aruncate
așteptarea,
iubirea,
promisiunea
și delăsarea
lăsându-ne
melancolia
convalescentă
pradă uitării
prin
care ploaia purgativ
cu
picăturile ei tăcute
a
înlăturat din noi
orice
urmă de trecută
îndoială.
era
cât pe ce
să
cad și să-mi
fracturez
gândurile
să-mi
luxez
hieroglific
memoria
să-mi
julesc
ori
să-mi învinețesc
sentimentele
însă
iată că nu
am
decăzut
pentru
că
în
picioarele
esenței
mele
aveam
teniși
made
in china
cu
șireturi
de
absolut
care
m-au făcut
să
mă detașez
să
accept
și
să survolez
distanțat
întâmplarea
care
după câte-mi
arăți
ai fost tu.
la
fel ca un scrib
aș
vrea să te adnotez
caligrafic
pe
circumvoluțiunile
spiritului
aș
vrea să te cuprind
în
toată plenitudinea ta
de
trup
și
de nelimitat la care
te
limitează ceilalți
incapabili
să te privească
să
te-nțeleagă
să
te ocolească
neputincioși
în simțire,
în
gândire, în rime,
în
spasme
aș
vrea când sub lumina
nopții
ne scriem cu
degetele
pe trupuri
riduri
și tăceri
să
ne pierdem
și
să ne regăsim
între
cenzură, pedeapsă
axon
și sinapsă,
observând
ca
nu
mai există nici punct
nici
va urma
nici
virgulă, nici sărut
nici
puncte de suspensie
nici
ochi care să privească,
ci
doar mirarea absenței
prezente
în exclamație și vid.
înghite-mă
în inima ta
digeră-mi
gândurile
în
mintea ta
deconectează-mă
de
la realitatea
plină
de
gaze
de
eșapament
de
zgomote
de
lună plină
și
de cotidian
înalță-mă
la cerul
copită
arde-mi
cu
buzele
privirea-mi
orbită
deșteaptă-mă
cu lacrima
delăsării
și cu
răsuflarea
oprită
caută-mă
acum
cu
lumina și
cu
indolența dospită
lasă-mă
să cresc
departe
de ceea
ce
simți dincolo
de
viu, defunct
și
de împlinirea
a
ceea ce este
aceea
ce-a fost
și
a ceea ce va fi.
aș
vrea să descriu
asemenea
lui euclid
sau
asemenea lui
arhimede
ucis
cercuri
cu gândul
pe
trupul tău
să
te circumscriu
în
sfera
analfabetismului
meu
să
te simt în mine
așa
cum
simți
presiunea
și
represiunea
presimțită
într-un
depresurizat
boeing
datorită
exploziei
unui
turn
de șah
să
te arunc
și
să te caut
dincolo
de
efemerul
perimetru
care
te reprezintă
să
te miros
în
iarba cu gust
de
lacrimi, de îngeri
și
de sfinți
să
te corup
cu
mituit verb
și
amăgitor angular
gând
să fi muza
nepăsării
și scepticismului
planului
și spațiului meu.
caut
să descifrez
geometria
hieroglifică
a
indiferenței și tăcerii
pe
care nu mi le
mai
împărtășești
și
constat că în lipsa
demonului
nepăsării tale
poezia
din mine moare
și
mă-ntreb dacă
m-am
împăcat cu iubirea
cu
durerea cu fericirea
cu
respirația cu memoria
cu
lupingul cu acceptarea
cu
vidul cu desfătarea
cu
geometria cu absența
cu
uimirea?
finalul
e simplu:
mă
retrag
în
cochilia melcului
pe
care-l cresc în mine
mă
pipăi cu strigăte
și
peduncular constat că am
conform
unei geologii a erorii
nenumărate
lipsuri
unul,
două, trei
și
spun că nu pot fi
decât
specifice
mirifice
oricărui om
dar
acest fapt
nu-i
o consolare
pentru
că lipsa ta
altcineva
nu o are.
Lecția
de uimire
Când
m-ai cunoscut
eram
doar o umbră,
din
care tu, stârnind
ruga
neascultata
de
idolii ciopliți de
copii
în nisipul plajelor
răscolite
de amintiri,
ai
smuls cu revărsate
cuvinte,
întinând
nedorite
tăceri
sămânța
ororii, a
neputinței
și
răzbunarea
delăsării,
sădind
în locul ei
liniștea
privirii
care
inconștientă în
prag
de egoism
a
făcut ca din nopțile
oarbe
ale apatiei tale
să
răsară uimirea mea
Poezii
de Constantin Aciobăniței
|
