Bogdan Suceavă – Imperiul generalilor târzii, Editura Dacia, 2002.

Lansare la Târgul Gaudeamus, joi, 28 noiembrie.

                                                                               de Mona Mamulea

În ciuda varietăţii tematice abordate, avem în faţă o carte – iar nu o culegere întâmplătoare şi arbitrară de proză scurtă –, un ansamblu omogen care propune o viziune coerentă despre om şi despre lume. Modalitatea în care se finalizează estetic această viziune ţine de complexul categorial al fantasticului. Avem, aşadar, o carte de proză scurtă fantastică, dar fantasticul întrebuinţat aici are un caracter îndeobşte instrumentar, nu parvine la condiţia de scop în sine, de prezenţă autotelică şi autoreferenţială. În bună măsură, funcţionează, în proza scurtă a lui Bogdan Suceavă, ceea ce Roger Caillois, în Au coeur du fantastique, numea fantastic de clivaj – o întrerupere bruscă şi eficientă a ordinii cunoscute, prilej cu care inadmisibilul dă buzna în legalitatea cotidiană. Nu ne aşteptăm să întâlnim aici personaje care se transformă în maşini – aşa cum se întâmplă la Dino Buzzati, de pildă –, deşi eterna temă a metamorfozei nu absentează nici din peisajul de faţă; subgenul fantastic întrebuinţat de autor este unul de expectativă, pe care eu îl numesc “fantastic suspendat” –  în sensul în care alimentează aşteptări de ordinul straniului prin edificarea unui climat neliniştitor susceptibil, în orice clipă, să aneantizeze toate certitudinile noastre privind lumea reală. Este acelaşi tip de straniu care rezultă din întâlnirea cu una dintre pădurile lui Friedrich sau cu una dintre casele lui Magritte. Nimic din familia monstruosului sau fabulosului nu operează aici în mod explicit; cu toate acestea, ne aşteptăm, în fiecare moment, ca realul să fie sfidat în numele imaginarului. Ceea ce, uneori, se şi întâmplă: un zid inexplicabil şi, mai ales, imposibil (metaforă a unui sistem obstructiv) răsare ex nihilo pe o cale ferată, punând în pericol de deraiere un paşnic accelerat; un personaj al anilor ‘80 inventează un mecanism ingenios, dar neverosimil, care produce electricitate din fum de ţigară, cu ajutorul căruia este în măsură să-şi urmărească la televizor serialul preferat în lipsa curentului electric – pe vremea în care se spunea că, privită din avion, România arată ca o orgă de lumini: când se aprindea Ardealul, se stingea regatul şi viceversa; într-un sat uitat de timp, semănând neliniştitor cu satele anistorice nicasiene, un respectabil cuplu de peizani primeşte, o dată cu poşta precară şi arhaică, un misterios colet – dubios şi de provenienţă incertă, care se dovedeşte a fi o tastatură de calculator, care în ochii personajelor apare ca un fel de pian (!).

Cum spuneam, fantasticul este, la Bogdan Suceavă, un simplu instrument, un pretext pus la lucru pentru a da seamă de faptul că orice sistem social structurat de mintea umană se dovedeşte, mai curând sau mai târziu, falimentar. În consecinţă, insolvabil din punct de vedere moral este şi sistemul american – care duce în mod logic, cu o precizie aproape matematică, la crimă –, şi sistemul românesc, care conduce, cu aceeaşi rigoare, la strivirea individului dotat. Paradigmatică este, în privinţa asta, povestirea Să auzi forma unei tobe, unde un excentric personaj bucureştean, un nobody cu alură de cerşetor, care bântuie târgul cu buzunarele ticsite de cărţi rarisime (inclusiv o ediţie apocrifă a Filocaliei îşi vânase loc în punga lui de 1 leu), numit convenţional Sfântul Petru (asta, poate, din pricina condiţiei sale de păzitor al unei biblioteci subterane oculte, de cerber al cunoaşterii precum bibliotecarul din romanul lui Eco), pune la cale un năstruşnic dispozitiv care captează cele mai îndepărtate vibraţii, traducându-le, totodată, din formă în sunet. Iar în timp ce insolitul personaj este cufundat în criptestezie, preocupat, aşadar, să audă tot ce se petrece în capitală, de la poemul murmurat în urechea iubitei în apartamentul cu numărul 27 de pe Calea Dorobanţilor nr. 172, până la cântecul beţivanului aflat într-o baracă din Militari, este strivit literalmente de un elefant de circ care cu numai câteva momente în urmă interpretase, spre satisfacţia publicului larg, imnul ţării la tobe. Dar cel care îşi făcuse o meserie din a asculta întreg universul (şi fusese chiar în stare să prevadă corect deraierea tramvaiului 40) nu a fost capabil să audă paşii amortizaţi de pâslă ai pachidermului citat, încheind o biografie care dă ocazia unei bune întâlniri dintre fantastic şi absurd – indiferent de schema interpretativă pe care o preferăm: fie că realitatea imediată, stupidă în modul cel mai scandalos posibil, striveşte lumea imaginarului, fie că personalitatea individuală este subminată de un sistem ridicol, de circ, dar greoi şi monstruos (şi, după cum se vede, eficient).

În general, Bogdan Suceavă recurge la fantastic doar pentru a face din el purtătorul de cuvânt al unei previzibile fisuri în structurile logice pe care se întemeiază ordinea socială, fisură care, discret dar inevitabil, anunţă prăbuşirea imperiului (generalilor târzii), aşa cum a anunţat-o şi pe aceea a casei Usher.