Big Bang şi “little bang”

                                                                                                                                                                                                      de Mihai Dinu

                                                           „Şi totuşi o explozie în lanţ

                                                            se termină în mine! Simt nisipul,

                                                            zburat spre ceruri, cum recade greu.

                                                           Şi ştiu că ultimul popas mi-e chipul

                                                           acesta (care, poate, nu-i al meu)”.

Ştefan Augustin Doinaş[1]

În calitatea sa de coordonată temporală intrinsecă a unei lumi scufundate în eu, timpul subiectiv depinde în mod direct şi hotărâtor, de toate avatarurile acestuia. Cristalizarea şi evoluţia identităţii personale pun astfel o amprentă decisivă asupra caracteristicilor timpului personal, determinându-i atât faciesul general cât şi singularităţile accidentale.

Din acest punct de vedere, o însemnătate de prim ordin o are natura nestaţionară a universului endopneumatic. Lumea noastră interioară nu se naşte dintr-o dată, ca Pallas-Atena din capul lui Zeus, gata înarmată pentru confruntarea cu viaţa. Ea se construieşte treptat, prin prelucrarea, asimilarea şi integrarea informaţiilor parvenite pe calea simţurilor, ce se adaugă în cercuri succesive, ca inelele anuale ale copacilor, unui nucleu adimensional “mult mai mic ca boaba spumii”, despre care nu ştim încă mare lucru. Până acum vreo câteva decenii o asemenea lume în expansiune ar fi părut fără echivalent în realitatea “obiectivă”. Astăzi ştim însă că universul material în care trăim prezintă el însuşi un  caracter nestaţionar asemănător.

Începând cu deceniul al doilea al secolului nostru, când astronomul Vesto Melvin Slipher de la observatorul Lowell a descoperit deplasarea sistematică spre roşu a liniilor spectrale  prezente în lumina emisă de marea majoritate a aglomerărilor stelare exterioare galaxiei noastre, s-a impus ideea, bazată pe explicaţia furnizată de binecunoscutul efect Doppler, potrivit căreia toate aceste formaţiuni sunt animate de o mişcare generală care le îndepărtează de observatorul terestru. Fireşte, nimeni nu a înţeles fenomenul ca pe o dovadă a vreunei ipotetice poziţii preferenţiale a Pămîntului în univers, ci, în conformitate cu principiul cosmologic formulat de E. A. Milne, ca pe un indiciu al unei expansiuni generale care face ca distanţa relativă dintre fiecare două galaxii tipice[2] să crească progresiv, în acelaşi fel în care, atunci când un volum de gaz este lăsat să se dilate liber, oricare două molecule alese la întâmplare se îndepărtează una de alta cu atât mai rapid cu cât distanţa iniţială dintre ele era mai mare. Proporţionalitatea deplasărilor reciproce cu distanţele dintre galaxii, determinată prin măsurători de către Hubble în 1929, a confirmat ipoteza expansiunii, pe care un mare număr de observaţii ulterioare aveau să o consolideze. Iniţial supraestimată, din pricina impreciziei măsurătorilor, rata acestei expansiuni, exprimată de aşa-numita constantă a lui Hubble, este evaluată actualmente la cca.15 km/secundă pentru fiecare milion de ani-lumină. Pornind de la această valoare şi presupunând că, de-a lungul timpului, constanta lui Hubble nu a suferit modificări esenţiale, se poate calcula uşor[3] că în urmă cu cca. 20 de miliarde de ani întreaga materie ce alcătuieşte universul actual trebuie să fi fost concentrată într-un volum infinitezimal. Prin explozia acestui “punct” material de densitate practic infinită, fenomen popularizat sub numele sugestiv de Big Bang, s-a declanşat procesul expansiunii universale, care, în  virtutea inerţiei, continuă şi în zilele noastre. Acţiunea de frânare exercitată de forţele gravitaţionale a contribuit la decelerarea în timp a mişcării imprimate de violentul impuls iniţial, astfel încât constanta lui Hubble a înregistrat o diminuare treptată, de unde concluzia că vârsta totală a universului este, în mod necesar, inferioară valorii calculate anterior.

Precum lesne se observă, cel puţin două elemente esenţiale vin în sprijinul existenţei unei similitudini între geneza lumii privite din perspectiva pe care am numit-o exopneumatică şi naşterea universului interior, personal, subiectiv, corespunzător viziunii zise endopneumatice. Ambele apar într-un moment determinat, înaintea căruia noţiunea de timp (fizic într-un caz, psihic în celălalt) îşi pierde înţelesul. La fel cum timpul, în accepţiunea sa astronomică curentă, nu exista înaintea Big Bangului, ori îmbrăca o formă pe care nu ne-o putem nicicum imagina, nici timpul conştiinţei proprii nu rezistă, cel puţin în varianta pe care i-o cunoaştem, saltului dincolo de origine, adică înaintea naşterii noastre. Totodată, trebuie remarcat faptul că dimensiunile iniţiale ale ambelor tipuri de lumi, “obiectivă” şi subiectivă, sunt practic nule şi că procesul expansiunii lor cunoaşte la început un ritm extrem de rapid, pentru ca apoi să se încetinească progresiv, sub acţiunea unor forţe îndreptate în sens contrar mişcării imprimate de acel primum movens care l-a declanşat.

Într-adevăr, nu sunt necesare cine ştie ce incursiuni savante în psihologia stadială a dezvoltării personalităţii umane pentru a recunoaşte în fazele timpurii ale vieţii perioada cea mai activă de edificare a universului nostru interior, perioadă în care evenimentele decisive pentru întreaga evoluţie ulterioară a eului (începând cu luarea în posesie a propriului trup, mai întâi prin constatarea experimentală a limitelor sale spaţiale, apoi printr-un lung şir de acte senzorio-motorii cărora li se datorează “construirea unei serii de scheme perceptive, a căror importanţă în structurarea ulterioară a gândirii nu poate fi negată fără o simplificare exagerată”[4]) se succed cu o viteză incomparabil mai mare decât la maturitate. Ritmul extrem de viu al achiziţiilor de ordin cognitiv din prima fază a copilăriei are drept urmare o dinamică impresionantă a procesului de construire a “realului”, proces ce se încetineşte treptat, pe măsura înaintării în vârstă. Pentru fiecare dintre noi, lumea îşi are obârşia în adimensionalitatea ignoranţei noastre iniţiale şi creşte spectaculos prin expansiunea explozivă a cunoaşterii infantile, într-un little bang analog Big Bang-ului care s-a aflat la originea formării universului material.

Rolul de decelerare a mişcării de expansiune, jucat în modelele cosmogonice nestaţionare de interacţiunea gravitaţională dintre particule, revine aici unui întreg complex de forţe de frânare, de natură deopotrivă fiziologică, psihologică şi socială, care ar merita o analiză separată. Să notăm numai, pentru moment, că pentru adultul “fixat” din punct de vedere familial şi profesional, şi deci intrat pe palierul unui “regim de funcţionare” relativ uniform, viteza de expansiune a universului propriu este fără îndoială, cu mult mai scăzută decât cea corespunzătoare propriei copilării sau adolescenţe.

Succesiunea mult mai rapidă a primelor faze ale vieţii, precum şi a diferitelor lor subetape, prezintă, de altfel, o similitudine frapantă cu defilarea progresiv încetinită a erelor din stadiile incipiente ale existenţei universului fizic. Potrivit datelor provizorii furnizate de cercetarea cosmologică[5], “era” apariţiei particulelor elementare (care debutează la “timpul Planck” situat la circa 10^-44 secunde de momentul Marii Explozii) durează cam o milionime de secundă, “era hadronică” - aproximativ o secundă, “era leptonică” - circa un minut, “era radiaţiilor” (de-a lungul căreia substanţa era încă minoritară în raport cu formele radiante ale materiei) - vreo 10.000 de ani, în timp ce “era substanţei”, în care ne aflăm încă, are deja o vârstă de mai multe miliarde de ani. Într-o lume mică şi foarte dinamică, evenimentele decisive se succed la intervale scurte, afirmaţie valabilă deopotrivă pentru protoistoria macrocosmosului şi pentru etapele de început ale formării universului conştiinţei individuale.

Analogia de mai sus ne va servi într-unul dintre capitolele următoare la explicarea, prin intermediul modelului “evenimentelor memorabile”, a impresiei cvasi-generale de precipitare a timpului o dată cu înaintarea în vârstă. Anticipând puţin, dacă tic-tac-ul ce însoţeşte şi măsoară scurgerea timpului psihic este dat de ocurenţa trăirilor inedite, rărirea progresivă a acestora va da naştere senzaţiei  că intervale cronologice identice sunt parcurse tot mai rapid. La bătrâneţe anii par să treacă mult mai iute decât în copilărie, deoarece reperele temporale reprezentate de experienţele noi şi-au încetinit apreciabil ritmul de apariţie. Înţelegerea acestui fenomen nu este posibilă în afara acceptării ideii că, în timp, evoluţia cognitivă şi afectivă a omului cunoaşte o decelerare similară cu frânarea gravitaţională a expansiunii universului material, adică a concepţiei potrivit căreia lumea noastră interioară constituie produsul unui little bang, ale cărui efecte se atenuează treptat, pe măsura epuizării energiei impulsului iniţial şi a creşterii ponderii relative a forţelor ce acţionează în sensul stopării expansiunii.

Ar fi, desigur, o exagerare să atribuim cosmogoniilor bazate pe ipoteza Big Bang-ului calitatea de modele (în sens riguros ştiinţific) ale procesului genezei universului interior uman. Asemănarea a ceea ce am numit little bang cu Marea Explozie nu este, la urma urmei, decât o simplă metaforă. Aceasta nu înseamnă însă că aprofundarea acestei analogii nu ne poate oferi câteva sugestii utile.

Astfel, bunăoară, se cunoaşte faptul că perspectivele universului în expansiune depind în mod esenţial de densitatea medie a materiei din care este alcătuit acesta. Dacă valoarea densităţii este situată sub un anumit prag critic, dilatarea cosmosului va continua indefinit, pe când în caz contrar e de aşteptat venirea unui moment când ea va înceta, fiind urmată de o mişcare de sens opus, adică de o contracţie, încheiată cu un colaps general (Big Crush), revers simetric al exploziei primordiale. Or, nu e nevoie de multă imaginaţie pentru a identifica în istoria universurilor interioare individuale desfăşurări asemănătoare cu cele două variante posibile de evoluţie preconizate de cosmologia contemporană. Impermeabilitatea la nou, refuzul îmbogăţirii sufleteşti şi intelectuale ce survin la un moment dat în biografia multora dintre noi produc un efect similar cu decelerarrea gravitaţională a expansiunii universului fizic, iar dacă fenomenul continuă, se poate ajunge ca, o dată cu slăbirea, naturală sau potenţată de procese de scleroză, a memoriei, dimensiunea microcosmosului personal să înceapă să scadă.

Date fiind diversitatea structurilor psiho-somatice şi varietatea împrejurărilor biografice care le modelează, e de aşteptat să ne întâlnim cu o gamă foarte largă de situaţii diferite, de la extrema reprezentată de firile extravertite şi foarte receptive, dominate de curiozitate şi de o permanentă dorinţă de cunoaştere, a căror lume lăuntrică nu încetează să se dilate până în ultima clipă a vieţii, până la cea corespunzătoare indivizilor atinşi de grave fenomene de degenerescenţă senilă, pentru care “realitatea” îşi restrânge treptat graniţele, sfârşind prin a se resorbi într-un punct ce marchează dispariţia practică a oricărui construct conştient al lumii.

Să mai amintim că little bang-ul psihologic se asociază unui little bang biologic, ce îl premerge cu câteva bune luni calendaristice pe cel dintâi. Dezvoltarea intrauterină explozivă a fătului în fazele timpurii ale sarcinii nu îşi va mai afla echivalentul de-a lungul întregii vieţi ulterioare a individului, iar fenomenul binecunoscut al repetării, în mare, a principalelor etape ale filogenezei pare înadins programat pentru a ne atrage atenţia că ne aflăm în faţa unui concentrat de timp sui generis, cu ere ce se succed vertiginos, exact ca în atât de densele prime minute de după Big Bang, despre care s-au putut scrie tomuri întregi. În toate cele trei cazuri menţionate, cel al naşterii universului fizic, cel al formării organismului animal sau uman şi cel al edificării lumii interioare a omului, ritmul evenimentelor majore, extrem de rapid în prima fază, se încetineşte treptat, fenomen cu urmări însemnate asupra percepţiei temporale, pe care le vom detalia ceva mai departe.

Merită remarcat, în acest context, faptul că acest model, atât de simplu şi aparent general, al exploziei urmate de decelerare nu se aplică şi evoluţiei speciilor, care prezintă, dimpotrivă, un debut lent şi penibil, cu acumulări neînsemnate pe parcursul unor lungi perioade, după care progresele devin din ce în ce mai rapide. Durata pronunţat descrescătoare a celor patru ere delimitate de paleontologi pe criteriul transformărilor macrobiologice semnificative spune deja destul de multe despre accelerarea proceselor evolutive: precambrianul acoperă circa 4,1 miliarde de ani, paleozoicul - 345 de milioane, mezozoicul - 160 de milioane, iar neozoicul - numai 65 de milioane. La rândul ei, această ultimă eră cuprinde trei perioade, progresiv tot mai scurte: paleogenul durează 39 de milioane de ani, neogenul - 24 de milioane, în timp ce cuaternarul “de-abia” a început de vreo 2 milioane de ani. Considerând drept etape cruciale în evoluţia regnului animal apariţia microorganismelor procariote (1), a celor eucariote (2), a metazoarelor (3), a primelor vertebrate (4), a primelor tetrapode (5), a reptilelor (6), a mamiferelor (7) şi, în fine, a omului, se observă lesne caracterul exponenţial al perindării acestor momente cheie. Prin reducerea simbolică a vârstei Pământului la un singur an, accelerarea istoriei naturale a biosferei devine susceptibilă de o prezentare deosebit de sugestivă.

În panorama condensată astfel obţinută, procariotele apar în jurul datei de 1 mai, eucariotele - pe la începutul lui august, primele animale multicelulare - la finele lui octombrie, cei dintâi peşti - la 29 noiembrie, urmaţi de reptile (8 decembrie), mamifere (12 decembrie), păsări (19 decembrie) şi, în sfârşit, de primul hominid (Ramapithecus) în seara zilei de 30 decembrie. La această scară a timpului, specia noastră, Homo sapiens, îşi face apariţia în noaptea de 31 decembrie, cu numai 5 minute înaintea Anului Nou.

Evident, precipitarea evenimentelor menţionate către finele acelui convenţional an terestru îşi are explicaţiile ei, pe care biologia le-a descoperit în bună măsură. Nu acestea ne interesează însă aici, ci rezultatul global, constând în îndesirea progresivă a momentelor hotărâtoare, de cotitură, care marchează tot atâtea repere semnificative pe axa unui timp aparte, cu trăsături inconfundabile, care este cel al istoriei biosferei. Modelul dinamic accelerat căruia i se supune aceasta prezintă o schemă diametral opusă variaţiei încetinite a parametrilor caracteristici pe care ne-o relevă atât cercetarea cosmogonică cât şi cea a formării conceptului uman de “lume reală”.

Un scenariu asemănător, debut lent urmat de o evoluţie progresiv tot mai rapidă, cunoaşte şi dezvoltarea tehnologică a omenirii. Inutil să mai reamintim cititorului instruit că epoca paleolitică a durat de câteva sute de ori mai mult decât cea neolitică, că epocile bronzului şi fierului au fost din ce în ce mai scurte, şi că în continuare progresele materiale s-au accelerat în asemenea măsură încât periodizarea istoriei în funcţie de acestea a devenit inoperantă. Generaţiile de calculatoare electronice se succed astăzi cu mai mare repeziciune decât generaţiile umane, ceea ce le face, evident, inapte de a servi ca repere ale unei cronologii istorice propriu-zise.

De fapt, această accelerare a evoluţiilor din domeniul tehnologic, ajunsă chiar sursă de îngrijorare pentru unii, care se întrebă cât va mai rezista psihicul uman ritmului drăcesc al schimbărilor, nu ar trebui să ne mire. Ştiut fiind faptul că progresul generează progres, că orice descoperire creează condiţii pentru noi descoperiri, e uşor să ne dăm seama că ne confruntăm cu un proces ce se desfăşoară după un algoritm similar cu cel al dobânzii compuse, care, precum se cunoaşte, conduce la creşteri exponenţiale. Or, exact o astfel de accelerare poate fi observată cu ochiul liber cel puţin începând cu revoluţia ştiinţifico-tehnică declanşată pe la finele veacului al XVIII-lea şi până în clipa de faţă.

Mai greu de explicat este prezenţa unei tendinţe asemănătoare în istoria artelor, unde problema acumulărilor nu se mai pune la fel ca în ştiinţă şi tehnică, iar de progres valoric aproape că  nici nu poate fi vorba. Totuşi şi aici accelerarea mişcării de idei este lesne perceptibilă, diferitele curente succedându-se, o dată cu trecerea timpului, într-o cadenţă din ce în ce mai alertă. Stilul gotic a avut o viaţă mai lungă decât barocul, acesta a durat mai mult decât neoclasicismul şi aşa mai departe. Curentele din pictura secolului al XIX-lea (romantism, realism, impresionism, postimpresionism) au cunoscut longevităţi de ordinul deceniilor, pentru ca cele din veacul următor să se prindă într-o sarabandă de natură să sfideze orice încercare de periodizare.

Nu altfel au stat lucrurile în muzică. Cităm dintr-o lucrare a compozitorului şi muzicologului Adrian Iorgulescu la care vom mai avea ocazia să ne referim: „Survolarea rapidă a devenirii fenomenului muzical indică o perpetuă şi accentuată accelerare în timp. Dacă Renaşterea se consumă pe parcursul a trei secole (XV-XVII), Barocul se întinde pe numai un secol şi jumătate (1600-1750); Clasicismul pe circa 80 de ani (1750-1830); Romantismul pe aproximativ 50 de ani; Impresionismul se epuizează după patru decenii (1890-1930), iar Expresionismul după trei (1920-1950). Apoi curentele devin simple direcţii: serialismul integral, aleatorismul, repetivismul şi minimalismul succedându-se ulterior anilor ’50, cam la distanţă de un deceniu”[6].

Inevitabil, gândul ne duce la problematica, atinsă deja tangenţial, a “săgeţii timpului”.

Eseul reprezintă un fragment din volumul "Chronsophia", în pregătire la Editura Fundaţiei Culturale