Elefanți roz. Elefanți galbeni.
Și oameni.
de
Lucian Dan Teodorovici
Personajele:
Personajul
Galben
Bătrînul
Celălalt
Bătrîn
Femeia Tînără
Doamna
Adolescentul
Soțul
Cerșetorul
Actul întîi
Decorul
Un decor banal,
cel mai potrivit fiind un parc. În partea stîngă a scenei va
fi un scaun galben, pe care va sta așezat Personajul Galben.
Acest personaj va trebui să poarte un costum galben, pantofi
galbeni, șosete galbene, cămașă galbenă și cravată galbenă. În
plus, fața și părul lui vor fi vopsite în galben.
Personajul Galben
va sta nemișcat pe scaunul lui galben, privind inexpresiv
spectatorii, tot timpul cît pe scenă vor vorbi celelalte
personaje. El va interveni uneori cu replici adresate
spectatorilor, dar între intervenții va trebui să păstreze
aceeași figură impasibilă. În timp ce Personajul Galben va
vorbi, toate celelalte personaje vor încremeni în poziția în
care se află.
Bătrînul
(intrînd în scenă alături de Celălalt Bătrîn ): Îți
spun eu ceva: nimic nu e mai trist pe lumea asta, decît
tristețea cea mai mare: aia de a fi bătrîn.
Celălalt Bătrîn
(oftînd): Tristețea de a fi bătrîn este, fără doar și
poate, foarte tristă!
Bătrînul:
Tocmai asta susțineam și eu: tristețea de a fi bătrîn e, cu
adevărat, o tristețe.
Celălalt Bătrîn:
Da, da, o tristețe.
Bătrînul:
Apropo de asta, dacă stai să cugeți,
constați
că omul nu trăiește decît pentru a afla.
Celălalt Bătrîn:
Apropo la ce?
Bătrînul:
Apropo
așa, în general. Omul gîndește ca să afle, pe cînd
omul perfect doar află.
Celălalt Bătrîn:
Află, cu adevărat. Dar, trebuie să recunoaștem, află numai
dacă e perfect, nu-i așa?
Bătrînul
(ignorînd întrebarea pusă de Celălalt Bătrîn): Însă, la
un moment dat, ajungi la concluzia tristă că aflarea e o
deșertăciune. E o tristețe. Unde duce aflarea? La moarte. Prin
toamnă, la moarte.
Celălalt Bătrîn:
Prin toamnă, direct la moarte!
Bătrînul:
Așa e. Prin toamnă. Un mare filosof spunea că toamna e
penultimul act al vieții. Cred că ai prins ideea. Toamna e
penultimul anotimp al anului. Metaforizînd, filosoful acela
spunea că toamna e penultimul act al vieții.
Celălalt Bătrîn:
Și ultimul?
Bătrînul
(oftînd
din tot sufletul, patetic): Ultimul? Ultimul e iarna.
Celălalt Bătrîn:
Iarna, pentru că e frig, nu-i așa?
Bătrînul
(în continuare patetic): Foarte frig!
Cei doi bătrîni
se retrag spre fundal, continuîndu-și discuția pe muțește. În
scenă apare un alt personaj.
Femeia Tînără
(vorbind cu cineva care încă nu se vede): Numai tu ești
de vină, știi asta! Ce-o să zică soțul meu? Ce-o să creadă el
despre mine? O să mă considere urîtă și nu o să mă mai
iubească. Tu m-ai convins să merg la coafor, deși arătam
foarte bine înainte de a merge la coafor. Și acum uite ce am
în cap: o claie de paie.
Intră Doamna,
răsuflînd cu oarecare greutate. Se oprește lîngă Femeia Tînără.
Doamna:
Eu cred că îți stă bine. Ție, în mod special. Adică
vreau să
zic că te prinde bine coafura.
Femeia Tînără:
Îmi stă bine cu o claie de paie în cap?!
Doamna:
Da, da. Se potrivește perfect cu restul capului. (Cu ironie:)
În fond, întregul cap al tău e o claie de paie. Adică și
pe dinăuntru.
Femeia Tînără:
M-ai jignit, așa-i? Spune-mi drept, m-ai jignit cu ce ai spus
acum?
Doamna:
Eu să te jignesc?! Nu te-am jignit, Doamne ferește! Eu doar te-am
caracterizat.
Femeia Tînără
(nervoasă): De ce mă caracterizezi?! Ce, eu te-am
caracterizat pe tine vreodată? (Urmează o scurtă pauză, în
care Femeia Tînără își duce un deget la tîmplă, părînd să
cugete:) Cum adică m-ai caracterizat? Ce-nseamnă că m-ai
caracterizat?
Doamna
(plictisită): Înseamnă pur și simplu că te-am
caracterizat. Adică, te-am descris.
Femeia Tînără
(ca și cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă:): Ah,
bine! Eu îmi închipuisem că m-ai jignit.
Bătrînul
(întrerupîndu-și discuția cu Celălalt Bătrîn care rămîne pe
locul său, meditativ; apropiindu-se; către Doamnă): Cît e
ceasul, dacă nu vă supărați? Apropo, sînteți cumva tristă?
Doamna:
Apropo la ce?
Bătrînul:
Apropo
așa, în general. Sînteți tristă?
Doamna:
Nu, sînt plictisită. Poate și puțin iritată. (După o scurtă
pauză:) Dar dumneavoastră ați vrut, de fapt, să știți cît
e ceasul, nu-i așa? E două jumate.
Bătrînul:
Adică paisprezece și treizeci de minute, mulțumesc.
Doamna
(exclamînd cu satisfacție): Deci nu sînteți polițist!
Bătrînul:
Nu, eu nu sînt polițist, ci sînt trist. Iar dumneavoastră nu
trebuie să fiți plictisită. De ce sînteți puțin iritată?
Doamna:
Așa.
Femeia Tînără
(intervenind în discuție, după ce s-a privit într-o oglindă
scoasă din poșetă): Eu nu-s plictisită, ci tristă, foarte
tristă. Asta pentru că am fost la coafor și sînt, iată, tunsă
prea scurt și neregulat. (Către Bătrîn, arătînd cu mîna
spre păr:) Observați? Aici, în partea dreaptă, firele de
păr sînt mai ridicate decît în partea stîngă.
Bătrînul
(cu
ipocrizie): E o tunsoare tinerească, modernă.
Femeia Tînără
încearcă să-și pună oglinda înapoi în poșetă, însă se
dovedește neîndemînatecă și scapă conținutul poșetei pe jos.
Se apleacă și începe să culeagă diferite lucruri: periuțe,
truse, cutii de cremă, etc.
Doamna
(arătînd spre Femeia Tînără, care e prea preocupată să
strîngă de pe jos, ca să mai fie atentă la discuție):
Adevărul e că arăta mai bine înainte de a merge la coafor.
Acum e tunsă scurt și are capul aproape gol.
Bătrînul:
Eu cred că e modern să ai capul gol. Nu ați observat? Oamenii
moderni au capetele goale.
Doamna:
Da?
Celălalt Bătrîn
(care renunță la meditație; apropiindu-se): Despre ce
discutați?
Bătrînul:
Despre capete goale moderne.
Doamna:
Despre capete goale.
Celălalt Bătrîn:
Aha. Despre capete goale. Un cap gol e un cap prost, nu-i așa?
(Se retrage în spatele scenei și se ghemuiește.)
Bătrînul:
Într-un fel, prietenul meu are dreptate. Capul gol este
echivalentul capului prost. Un mare filosof a spus să cugeți
ca să exiști.
Personajul Galben
(către sală, gesticulînd): Credeți că elefanții roz nu
sînt folositori? Elefanții roz nu au cum să fie folositori,
veți spune, pentru că nu există. Dacă ar exista ar fi
folositori. Pe atît de folositori pe cît ar fi și elefanții
galbeni, dacă ar exista. Ca și inorogul, ca și vasiliscul, ca
și calul înaripat
Cu alte cuvinte, concluzia ar fi următoarea:
cel care există e la fel de folositor ca și cel care nu există,
dacă acesta din urmă ar exista. Cu toate astea și cel care nu
există poate fi folositor
- vă rog
să fiți atenți -, dacă există ideea despre cel ce nu
există.
Femeia Tînără
(care ridică ultimul lucru căzut pe jos, apropiindu-se de
Doamnă; adresîndu-i-se): Cît e ceasul?
Doamna:
Trei fără un sfert.
Bătrînul:
Adică paisprezece și patruzeci și cinci de minute.
Doamna
(cu o
expresie a-toate-știutoare): Clar, nu sînteți polițist!
Femeia Tînără:
Dacă-i trei fără un sfert înseamnă că imediat se întoarce
soțul meu de la serviciu. Și eu, care voiam să-i fac o
surpriză! Eu, care voiam să-i fac o surpriză plăcută! Să mă
tund și să-i fac o surpriză plăcută!
Femeia Tînără
izbucnește în plîns și se așază pe jos.
În momentul ăsta, în scenă intră grăbit Adolescentul, care,
ocolind-o pe Femeia Tînără ce plînge tăcut, așezată pe jos, se
îndreaptă spre Bătrîn. Celălalt Bătrîn rămîne ghemuit, Doamna
asistă la discuția ce va urma, oarecum impasibilă.
Adolescentul(Către
Bătrîn): Aveți o brichetă?
Bătrînul:
De ce să am o brichetă?
Adolescentul:
Pentru ca să-mi aprind o țigară.
Bătrînul:
Așa trebuia să spui de la început.
Adolescentul:
Cum trebuia să spun de la început?
Bătrînul:
Așa: "Domnule, aveți o brichetă, ca să-mi aprind o țigară, vă
rog frumos?".
Adolescentul:
Bine. Domnule, aveți o brichetă, pentru a-mi aprinde o țigară?
Bătrînul:
În cazul ăsta îți pot spune că da, am o brichetă. (Bătrînul
întinde bricheta:) Poftim!
Adolescentul
(luînd
bricheta): Aveți o țigară?
Bătrînul:
Ei, hai, că asta-i chiar culmea! Pentru ce-ți trebuie țigară?
Adolescentul:
Păi, la ce altceva să folosesc bricheta?
Bătrînul:
Să-ți aprinzi o țigară de-a ta.
Adolescentul:
N-am nici o țigară.
Bătrînul:
Atunci de ce mi-ai cerut bricheta?
Adolescentul:
Pentru că vreau să-mi aprind o țigară.
Bătrînul
(exasperat): Dar nu ai țigară!
Adolescentul
(calm): Așa-i. Nu am țigară. Asta e o bună observație.
Bătrînul:
Nu înțeleg nimic!
Adolescentul:
Probabil că nu sînt destul de logic. Dacă nu am fost destul de
logic, înseamnă că e necesar să mă explic. Vreau să-mi aprind
o țigară, deci cer o brichetă. Dacă primesc o brichetă, am cu
ce să-mi aprind o țigară. Dacă nu am țigară, dar am primit
deja o brichetă, este firesc să cer o țigară, nu?
Bătrînul:
De ce n-ai cerut și brichetă și țigară în același timp?
Adolescentul:
Pentru că, orice om rațional știe, mai ușor obții un lucru
decît două.
Bătrînul:
N-am țigară.
Doamna
(renunțînd
la figura impasibilă, intervenind între cei doi): Am eu
țigară.
Bătrînul
(uitîndu-se
nervos la Doamnă): Ia uite, domnule, ce impertinență!
Atunci n-am brichetă. (Ia bricheta din mîna Adolescentului)
Doamna:
Am eu brichetă.
Adolescentul
primește o țigară, și-o aprinde cu bricheta Doamnei și dispare
în culise, de unde i se aude apoi vocea: Boșorog idiot!
Bătrînul
(către
Doamnă): De ce mi-ați făcut asta? Există un conflict între
generații. Tocmai participam la acest conflict, iar
dumneavoastră mi-ați subminat autoritatea. De partea cui
sînteți?
Doamna
(insensibilă): Nu văd rostul unei discuții pe tema asta,
domnule.
Doamna se așază
în stînga Femeii Tinere, începînd s-o mîngîie pe cap. Bătrînul
oftează și se așază lîngă Celălalt Bătrîn. Amîndoi se află în
fundal, în stînga scenei, în spatele Personajului Galben. Cele
două femei stau tăcute, așezate pe jos, în dreapta scenei.
Bătrînul
(care este pe jumătate acoperit de Personajul Galben):
Apropo
Celălalt Bătrîn:
Apropo la ce?
Bătrînul:
Ei, așa
Apropo în general. Femeile sînt superficiale. Asta
este principala caracteristică a naturii feminine:
superficialitatea!
Celălalt Bătrîn
(care este pe jumătate acoperit de Personajul Galben):
Superficialitatea, într-adevăr. În același timp, lipsa de
profunzime e un alt defect al femeilor.
Bătrînul:
Lipsa de profunzime e sinonimă cu superficialitatea.
Celălalt Bătrîn:
Aici ai dreptate.
Bătrînul:
Atunci de ce ai spus că lipsa de profunzime e un alt defect al
femeilor, din moment ce eu am spus că superficialitatea e un
defect al femeilor?
Celălalt Bătrîn:
Am vrut să subliniez faptul că avem aceeași părere, anume că
femeile sînt superficiale.
Bătrînul:
Dacă ai vrut doar să subliniezi, e bine. E bine, pentru că
femeile nu știu ce înseamnă tristețea. Tristețea înseamnă
bătrînețe, chiar dacă trebuie să te și bucuri la bătrînețe.
Femeile nu conștientizează niciodată bătrînețea. Ele se cred
mereu tinere și frumoase. Ele nu știu ce înseamnă conflictul
dintre generații.
Celălalt Bătrîn:
Poate că înțeleg conflictul, dar nu înțeleg disputa dintre
generații.
Bătrînul:
Un mare filosof spunea că cine nu are bătrîni, trebuie să-și
cumpere.
Celălalt Bătrîn:
E necesar să-și cumpere!
Bătrînul
(iritat, deodată): De ce mă îngîni?
Celălalt Bătrîn
(nevinovat): Nu te îngîn.
Bătrînul:
Dar ce faci?
Celălalt Bătrîn:
Te aprob. E firesc să existe un om care să aprobe. Astfel,
spusele cuiva devin mai valabile. Sau nu crezi că astfel devin
mai valabile spusele cuiva?
Bătrînul:
Mă aprobi îngînîndu-mă.
Celălalt Bătrîn:
Poate că da. Dar poate că nu. Poate că doar te aprob,
reformulînd cele spuse de tine. Dar poate că nici măcar nu te
aprob, reformulînd totuși cele spuse de tine.
După acestea
ambii bătrîni tac brusc, căzînd într-o amorțeală melancolică.
Femeia Tînără
(în partea dreaptă a scenei, către Doamnă, care a încetat
de ceva timp s-o mîngîie pe cap): Nu pot să mă duc așa
acasă. Sînt într-un hal fără de hal! Cum să merg așa acasă?
Doamna
(către Femeia Tînără): Bătrînii își închipuie că le
știu pe toate. Ei trebuie neapărat să vadă în orice conflict
cu tinerii, un conflict între generații. Urăsc bătrînețea.
Bine că nu sînt încă bătrînă.
Femeia Tînără:
Ești, oarecum.
Doamna:
Par eu bătrînă?
Femeia Tînără:
Unii așa ar considera.
Doamna:
Nu cred că sînt. De fapt, ce s-o mai lungim, știu sigur că nu
sînt deloc bătrînă.
Femeia Tînără:
Unii ar crede că ești. Eu așa cred.
Doamna
(înfuriată):
Tu?! Îmi spui așa ceva după ce că am venit lîngă tine și te-am
mîngîiat pe părul ăsta ca
părul ăsta ca o
cum i-ai zis, ca o
claie de paie?! Tu ești o proastă! Tu poți să crezi ce vrei!
Oricum nu ai dreptate!
Personajul Galben
(către spectatori, gesticulînd): Există ideea de inorog,
de acord? Există ideea de vasilisc, de acord? Există ideea de
cal înaripat, de acord? Dar nu există nici inorogul, nici
vasiliscul, nici calul înaripat. De ce să existe inorogul,
vasiliscul, calul înaripat, cînd ei sînt mai puternici ca idee
decît ar fi ca existență reală? Sînt unii care cred și azi că
animalele astea există. Și bine fac cei care cred și azi în
ele. Pentru că acestea n-ar exista ca idee, dacă n-ar exista
și credința în ele. Iar ideea e rațiune, vă rog să mă credeți.
Zău că nici rațiune n-ar exista, fără credința în inorog,
vasilisc, cal înaripat, elefanți roz și elefanți galbeni. Și
fără rațiune
(Hohotind:) Fără rațiune
Doamna:
Chiar crezi că sînt bătrînă? De fapt, nu știu de ce mai
insist. E clar că ești o proastă!
Femeia Tînără:
Nu sînt o proastă. Tu ești. Te disprețuiesc!
Doamna:
Ești o mare proastă! Îmi provoci silă!
Femeia Tînără:
Iar tu dispreț!
Doamna:
Repulsie.
Femeia Tînără:
Scîrbă.
Doamna:
Dezgust.
Femeia Tînără:
Silă.
Doamna:
Eu am spus deja că-mi provoci silă!
Femeia Tînără
(mirată): Ai spus deja? Atunci... atunci... Bine. (Se
întoarce cu spatele la Doamnă.)
Doamna:
Aversiune! Îmi provoci aversiune! (Se întoarce cu spatele
la Femeia Tînără.)
Cele două femei
stau așezate pe jos, spate în spate, în partea dreaptă a
scenei, refuzînd să-și mai vorbească.
Bătrînul
(către
Celălalt Bătrîn, ieșind din amorțeala melancolică în care a
stat pînă acum): Am meditat la ceva. Referitor la faptul
că te aud îngînîndu-mă continuu. Mă rog, cum spui tu,
aprobîndu-mă continuu. E foarte stupidă situația. Știi de ce?
Pentru că bătrînii care nu au opinii proprii dovedesc faptul
că au avut o viață ternă. Acum nu îmi rămîne decît să întreb:
ai fost întotdeauna așa, sau te-ai tîmpit la bătrînețe?
Celălalt Bătrîn:
Nu m-am tîmpit la bătrînețe și nu sînt tîmpit.
Bătrînul:
Ba eu cred că ești tîmpit. Nu știu dacă ai fost întotdeauna
așa, dar acum ești tîmpit. Ca toți ceilalți de la azil. Cum să
fim parte activă în conflictul dintre generații, dacă toți de
la azil sînteți niște tîmpiți neserioși?!
Celălalt Bătrîn:
Cu alte cuvinte, vrei să spui că toți de la azil sîntem niște
tîmpiți neserioși?!
Bătrînul:
Uite, chiar și acum repeți cuvintele mele.
Celălalt Bătrîn:
N-am repetat cuvintele tale. Doar m-am mirat. M-am arătat
intrigat de vorbele tale. Știi ce cred? Cred că ești un
cîrcotaș nedemn de a fi aprobat.
Bătrînul:
Tîmpitule neserios!
Celălalt Bătrîn:
Cîrcotașule nedemn!
Bătrînul:
Mă, sclerozatule!
Celălalt Bătrîn:
Mă... (Ezită să continue.) Mă, bătrînule sclerozat!
Personajul Galben
(către
public): Nu v-ați întrebat niciodată cum s-ar descurca
oamenii fără inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanți roz sau
elefanți galbeni? Ha, ha
Nici nu vă închipuiți! Fără inorog,
vasilisc, cal înaripat, elefanți roz sau elefanți galbeni
oamenii ar
Chiar n-ați avut curiozitatea să vă întrebați
care-i diferența dintre omul cu inorog și cel fără inorog? Ei,
în cazul ăsta, o să vă ofer ocazia să aflați. (Pauză.)
Eu simt nevoia să plec. Însă nu voi fi plecat pentru mult timp.
Personajul Galben
se ridică și părăsește agale scena.
Doamna
(întorcîndu-se brusc spre Femeia Tînără, chiar în momentul
în care Personajul Galben dispare în culise): Să nu crezi
că eu chiar te consider proastă, deși ți-am spus că ești
proastă. Eu țin foarte mult la tine. Știi asta, draga mea,
nu-i așa?
Femeia Tînără
(întorcîndu-se spre Doamnă): Știu. Și eu țin la tine.
Îmi pare rău că am fost rea și am spus că ești bătrînă. Uneori
sînt rea și-mi vine așa... un regret pe urmă.
Bătrînul
(apropiindu-se
pe neașteptate de Femeia Tînără): Să știți că nu vă
consider superficială. Îmi pare rău că am gîndit așa ceva
despre dumneavoastră. Știu că n-ați auzit cînd am gîndit că
sînteți superficială. Dar eu mă simt vinovat și-mi cer scuze.
(Adresîndu-se Doamnei:) Vă rog și pe dumneavoastră să
mă iertați că v-am bănuit de superficialitate. (Către
Celălalt Bătrîn, care a rămas în spate:) Vino încoace,
dragă prietene. Dragul meu prieten!
Celălalt Bătrîn
(apropiindu-se, exclamînd): Așa e! Dragul meu prieten!
Doamna
(ridicîndu-se în picioare, către Bătrîn): Îmi cer scuze
pentru impolitețea de a vă jigni bătrînețea. Recunosc că v-am
desconsiderat, pentru că sînteți bătrîn. Iar asta a fost o
mare impolitețe din partea mea. Chiar o lipsă crasă de bun
simț. Îmi vine să plîng de rușine. Vă implor să mă iertați!
Bătrînul:
Lăsați, nu-i nimic. Vă înțeleg. Dar să știți că nu e rușinos
să fii bătrîn. Un mare filosof spunea că cine nu are bătrîni,
trebuie să-și cumpere. Deși, trebuie să recunosc, tinerii sînt
cel puțin la fel de folositori ca și bătrînii.
Femeia Tînără
(ridicîndu-se, privind cu admirație spre Bătrîn):
Sînteți atît de inteligent! Pomeniți despre atîția filosofi!
Eu nu știu nimic despre filosofi, decît că erau niște oameni
deștepți care spuneau multe vorbe deștepte și că au trăit
demult, înaintea erei noastre.
Bătrînul
(blajin, surîzător, răspunzînd Femeii Tinere): Să știți
că filosofii trăiesc și astăzi.
Femeia Tînără
(uimită): Extraordinar! Auzisem eu că filosofii sînt
bătrîni, dar nici chiar așa! (Murmurînd, pentru sine:)
I-auzi, mai trăiesc și astăzi! Trebuie să aibă vreo două mii
de ani! (Revenind la vocea normală:) Domnule, vă admir
că-i cunoașteți pe filosofi.
Bătrînul:
Da, s-ar putea spune că îi cunosc. Revenind, aș putea spune că
ei nu numai că erau niște oameni deștepți care spuneau vorbe
deștepte. Mai mult decît atît, ei gîndeau, stimată doamnă...
Domnișoară?
Femeia Tînără
(cu cochetărie): V-am spus că am soț, deci sînt o
tînără doamnă. Dar să știți că soțul meu nu-i atît de
inteligent ca dumneavoastră. Nu, nu, vă spun drept, nu-i nici
pe departe într-atît de inteligent.
Doamna
(intervenind în discuție): De acord: sînteți un bătrîn
inteligent.
Bătrînul
(către femei): Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase
și vă admir.
Doamna, Femeia
Tînără
(în același timp, către Celălalt Bătrîn): Îmi pare rău
că nu v-am băgat în seamă pînă acum. Cred că sînteți un om
deosebit.
Celălalt Bătrîn
(către femei): Vă mulțumesc pentru vorbele frumoase și
vă admir foarte mult.
Femeia Tînără:
Bătrînețea are multe lucruri plăcute în ea. Toți bătrînii sînt
frumoși, pentru că sînt inteligenți. Ăsta e un lucru cert.
Doamna:
Bătrînețea oferă distincție. Ea este apogeul inteligenței.
Este toamna vieții. Iar toamna este anotimpul meu preferat.
Știți de ce? Pentru că toamna plouă în fiecare zi, pică
frunzele, se coc strugurii, ies țăranii pe ogoare și
strălucește frumusețea spiritului într-o solemnitate a
gîndirii.
Bătrînul
(Femeii Tinere): Arta de-a fi tînăr se învață și la
bătrînețe. O pot învăța și eu. Pot învăța arta de-a fi tînăr,
frumos, vesel. Așa cum sînteți dumneavoastră, minunată doamnă!
(Către Doamnă:) Cum sînteți amîndouă, minunate doamne!
Celălalt Bătrîn:
Niște doamne foarte minunate!
Femeia Tînără:
Vă iubesc pe amîndoi.
Doamna:
Vă ador!
Bătrînul:
Cum aș putea să nu fiu încîntat de dumneavoastră?
Celălalt Bătrîn:
Cum aș putea să nu fiu foarte încîntat de dumneavoastră?
Femeia Tînără:
Iubirea inteligenței
Doamna:
Iubirea senectuții
Bătrînul:
Doamne, iubirea ce o simt... Cîtă iubire simt!
Celălalt Bătrîn:
Ah, cîtă iubire simt!
Doamna
(țipînd, sărind într-un picior): Iubire, frumusețe,
iubire, tinerețe, iubire, bătrînețe, vă iubesc, vă iubesc, vă
iubesc...
Femeia Tînără
(trăgîndu-se violent de haine): Minunat de minunat! (Urlînd:)
E minunat de minunat!
Bătrînul
(cu
brațele larg desfăcute, alergînd): Avionul iubirii...
avion al iubirii... avion...
Celălalt Bătrîn
(cu brațele larg deschise, stînd pe loc, țopăind): Un
avion plin de iubire...
Doamna
(oprindu-se
brusc; spre ceilalți): Vreau să vă iubesc!
Femeia Tînără
(oprindu-se brusc; spre ceilalți): Simt nevoia să vă
iubesc!
Bătrînul
(oprindu-se brusc; spre ceilalți): Mi-e imposibil să nu
vă iubesc!
Celălalt Bătrîn
(coborînd brusc mîinile; spre ceilalți): Cu adevărat
imposibil să nu vă iubesc!
Toți se
îmbrățișează pătimaș. În fugă intră în scenă Adolescentul.
Adolescentul
(cîntînd): Iubireeea, pas major spre infinit...
Iubireeea, un rubin neșlefuit...
Adolescentul se
aruncă entuziast în îmbrățișare. Bătrînul le sărută pe femei,
îl sărută pe Celălalt Bătrîn, femeile îl sărută pe Bătrîn, îl
sărută pe Celălalt Bătrîn, Celălalt Bătrîn se sărută cu
Adolescentul, Adolescentul se sărută cu Bătrînul, femeile îl
sărută pe Adolescent... După zece-douăzeci de secunde apare
Personajul Galben, care se așază impasibil pe scaun. Cei cinci
se desprind instantaneu din îmbrățișarea colectivă, depărtîndu-se
unul de celălalt, fiecare în altă zonă a scenei.
Personajul Galben
(zîmbind
complice cu spectatorii, arătînd spre celelalte personaje):
Pentru cîteva clipe ați văzut niște oameni fără inorog,
vasilisc, cal înaripat, elefanți roz sau elefanți galbeni.
Femeia Tînără
(rușinată,
pentru sine): Bine că n-a fost aici soțul meu, să mă vadă
comportîndu-mă ca o nebună. Ar fi crezut că-s un fel de
nimfomană, că așa le consideră el pe femeile care se comportă
cum m-am comportat eu acum: nimfomane. Sigur ar fi crezut asta
despre mine. Pentru că așa m-am și comportat: ca o nimfomană,
deși nu sînt prea sigură cum se poartă o nimfomană. Oricum,
cred că ar trebui să-mi fie rușine.
Doamna
(uluită,
pentru sine): Ce-am pățit?! M-am prostit?!
Bătrînul
(spre Celălalt Bătrîn): La vîrsta noastră să ne purtăm
ca niște descreierați, auzi! La vîrsta noastră să ne purtăm ca
niște tineri care nu știu ce înseamnă tristețea de a fi bătrîn!
E jenant.
Celălalt Bătrîn:
E foarte jenant! Aproape degradant de jenant.
Adolescentul
(ștergîndu-și, scîrbit, buzele cu mîneca, pentru sine):
Niște boșorogi! Iar eu i-am îmbrățișat! Mai mult chiar, i-am
sărutat. (Se înseninează deodată și începe să zîmbească.)
Totuși, nu mi-a displăcut să o îmbrățișez pe femeia aia, mai
tînără. Nu mi-a displăcut deloc să o sărut.
Personajul Galben
(spectatorilor,după
un hohot de rîs): Acum să vorbim despre lucruri seriose.
Misterul calului înaripat este acela că respectivul zboară, nu
credeți? Dacă nu ar zbura, nu ar mai fi nici un mister.
Și-atunci, putem să ne străduim să aflăm lucruri despre calul
înaripat, dar ar fi absurd să nu ne gîndim la aripi, căci ele
reprezintă tot farmecul calului înaripat. Din moment ce
misterul lui este dat în primul rînd de aripile zburătoare, ar
trebui să aflăm totul despre aripile zburătoare, nu-i așa? Dar
ciocul! Ciocul vasiliscului! Cum putem să ne gîndim la
vasilisc, fără a-i lua în calcul ciocul? Și-atunci, ce facem?
Scriem tratate despre cioc, dezlegînd o mică parte din
misterul vasiliscului. Inorogul
Să nu-mi spuneți că nu v-ați
întrebat niciodată: de ce are ăla corn în frunte? Elefanții
roz de ce sînt roz? Elefanții galbeni de ce-s galbeni? Dacă nu
v-ați întrebat, s-o faceți acum! Altfel
(Arătînd spre
celelalte personaje; rîzînd:) Altfel
Adolescentul
(apropiindu-se de Femeia Tînără; către ea): Domnișoară,
sînt jenat pentru accesul meu de mai-nainte, mai ales că (arătînd
spre celelalte personaje) i-am îmbrățișat pe ei. Dar,
judecînd selectiv, vă mărturisesc că pe dumneavoastră mi-a
plăcut să vă sărut.
Femeia Tînără
(flatată): Vai, domnule! Dar sînt tunsă urît. Și-apoi,
nu sînt domnișoară. Îmi cer scuze că sînt tunsă urît și că nu
sînt domnisoară. (Se fîstîcește:) Adică... nu, nu-mi
cer scuze că nu sînt domnișoară, pentru că asta e o lege a
naturii: domnișoara căsătorită nu mai e domnișoară. Iar eu
sînt căsătorită într-un fel... adică, drept să vă spun, sînt
căsătorită pe de-a-ntregul, dar sînt urît tunsă pentru că am
vrut să-i fac o surpriză soțului meu, care e căsătorit cu
mine... Înțelegeți? Nu sînt domnișoară, pentru că sînt doamnă
și de-aceea și mie mi-a plăcut să vă sărut.
Cei doi tineri se
iau de mîini și încep să șușotească. Din cînd în cînd, în timp
ce în partea opusă a scenei se va desfășura discuția între
celelalte personaje, Femeia Tînără va rîde cochet, măgulită de
șoaptele Adolescentului.
Bătrînul
(apropiindu-se, alături de Celălalt Bătrîn, de Doamnă;
către ea): Îmi pare rău că v-am îmbrățisat.
Doamna:
Credeți-mă, mie îmi pare și mai rău că vă iubesc. Adică, îmi
pare rău că v-am spus că vă iubesc. (E derutată.) Nu
pentru că v-am spus că vă iubesc, ci pentru că nu e așa...
Adică nu, nu-mi pare rău că nu-i așa... (Țipă exasperată:)
Vă urăsc, domnule, ce mai încolo și încoace! Vă implor să mă
credeți: nu vă iubesc, vă urăsc! Sînteți bătrîn. (Arată
spre Celălalt Bătrîn.) La fel de bătrîn ca și prietenul
dumneavoastră. Iar eu sînt tînără. Așa că nu pot să vă iubesc.
Bătrînul:
Cu simpatie vă spun că nici măcar nu vă simpatizez. Nici pe
departe nu am vreun sentiment frumos față de dumneavoastră,
deși vă asigur că aș fi putut să am, dacă aș fi avut.
Celălalt Bătrîn:
Vă asigur și eu că aș fi putut să am un sentiment frumos față
de dumneavoastră, dacă aș fi avut. Dar nu am, pentru că vă
spun cu simpatie ceva: nu vă simpatizez, doamnă.
Bătrînul:
Apropo de asta, un mare filosof
Celălalt Bătrîn,
Doamna
(într-un glas, nervoși): Apropo la ce?!
Bătrînul
(mirat): Da' ce-aveți cu mine? Apropo
așa, în general.
Un mare filosof spunea că... Spunea că...
Celălat Bătrîn:
Ce spunea un mare filosof?
Doamna:
Hai, s-auzim, ce spunea un mare filosof?
Bătrînul:
Spunea ceva.
Celălalt Bătrîn:
Așa-i. Cu siguranță că un mare filosof spunea ceva. Altfel n-ar
fi fost un mare filosof.
Cei trei nu-și
mai spun nimic, privindu-se doar încurcați. Lîngă ei,
Adolscentul și Femeia Tînără își reiau discuția cu voce tare.
Adolescentul
(către Femeia Tînără): Concuzia e că sînteți tare
frumoasă, doamnă.
Femeia Tînără
(accentuînd primul cuvînt): Ești tare frumoasă,
doamnă.
Adolescentul
(uimit): Eu sînt bărbat! Eu sînt frumos, nu frumoasă.
Femeia Tînără:
Știu că sînteți frumos. Eu doar am vrut să vă dau de înțeles
că mă puteți tutui.
Adolescentul:
Serios? Și tu mă poți tutui. Hai să bem o cafea.
Femeia Tînără
(zîmbitoare): Este o idee bună. (Un pic mai
temperată:) Cred că e o idee bună.
Adolescentul:
Cu siguranță că e o idee bună.
Doamna
(întorcîndu-se
cu spatele la bătrîni, care se încep să se foiască stingheriți;
spre Femeia Tînără) : Nu cred că e o idee bună.
Femeia Tînără
(repezind-o
pe Doamnă): Tu nu te băga! Nu cu mult timp în urmă ți-am
spus că-mi provoci silă, ai uitat?!
Doamna:
Ba nu, eu am spus asta, referindu-mă la tine.
Femeia Tînără
(Cu un gest indiferent): Mă rog.
Adolescentul și
Femeia Tînără se îndreaptă spre culise, braț la braț.
Doamna
(privind mustrător spre cei doi care se îndepărtează):
Ar fi trebuit trasă de urechi la o anumită vîrstă, iar asta nu
s-a întîmplat. Proasta. Cînd te gîndești că soțul ei o
așteaptă acasă! Totuși, poate că face bine căutînd să se
distreze, cu toate că asta n-o face mai puțin proastă. Dar
poate că face bine. Eu n-am căutat niciodată să mă distrez și
astfel am dat divorț de soțul meu, care era polițist. Pentru
că alături de el nu mă distram. Acum sînt singură, dar - ce
ciudat! - tot nu pot spune că mă distrez. (Întorcîndu-se
spre bătrîni:) Eu trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere. De
fapt, nu mi-a făcut plăcere. Și nu uitați un lucru: eu nu vă
iubesc.
Doamna dispare în
direcția opusă celei în care au plecat Adolescentul și Femeia
Tînără.
Bătrînul:
Am rămas singuri.
Celălalt Bătrîn:
Cu alte cuvinte, vrei să spui că am rămas singuri.
Bătrînul:
Singurătatea e o boală grea.
Celălalt Bătrîn:
O boală foarte grea.
Bătrînul:
Uite, vezi?! Iar mă îngîni. Eu cred că ești tîmpit.
Celălalt Bătrîn:
Ți se pare că te îngîn. Ești cîrcotaș.
Bătrînul
(dînd din mînă a lehamite): Bine, nu mă îngîni.
Celălalt Bătrîn:
Nu te îngîn.
Bătrînul:
Dar, apropo de asta, cei de la azil sînt tîmpiți.
Celălalt Bătrîn:
Apro
Bătrînul
(întrerupîndu-l iritat, țipînd): Da' mai scutește-mă,
domnule, cu apropourile tale. (Imitîndu-l pe Celălalt
Bătrîn:) "Apropo la ce?". "Apropo la cine?". Nu mai
contenești, odată?! Să-ți fie clar: apropo
așa, în general!
Am spus că cei de la azil sînt tîmpiți, și tîmpiți rămîn!
Celălalt Bătrîn:
Clar. Foarte tîmpiți rămîn!
Bătrînul:
Eu n-am spus că sînt foarte tîmpiți. Ci tîmpiți. Tu ai spus că
sînt foarte tîmpiți.
Celălalt Bătrîn:
Așa-i. Eu am spus că sînt foarte tîmpiți. Dar asta pentru că
tu ai spus că sînt tîmpiți.
Bătrînul:
Deci mă îngîni.
Celălalt Bătrîn:
Nu te îngîn. Te aprob. Să fii tîmpit nu înseamnă să fii foarte
tîmpit.
Bătrînul:
Înseamnă că nici măcar nu mă aprobi.
Celălalt Bătrîn:
Înseamnă că nici măcar nu te aprob. Decît într-un fel.
Bătrînul:
Înseamnă și că nu mă îngîni.
Celălalt Bătrîn:
Înseamnă și că nu te îngîn.
Bătrînul:
Bine.
Celălalt Bătrîn:
Foarte bine.
Bătrînul
(după o pauză, căutînd ceva din priviri): Aș fi vrut să
mă așez pe o bancă. Dar nu e nici o bancă în jur. La bătrînețe
ai nevoie de ceva pe care să te așezi. Ai nevoie de un sprijin.
Aș fi vrut să mă odihnesc. Dar nu am unde să mă așez. Decît pe
pămînt. Pămîntul e rece.
Celălalt Bătrîn:
Tare rece. Dacă ar fi fost vreo bancă pe care să ne așezăm!
Bătrînul:
Dar nu este nici o bancă. Pe pămînt nu putem sta prea mult. Am
vrut să spun că jos, pe pămîntul rece nu putem sta prea mult,
pentru că răcim. (Oftează.) Dar adevărul e că nici pe
planeta Pămînt nu putem sta prea mult, decît dacă mai trăim o
vreme.
Celălalt Bătrîn:
Aici ai mare dreptate: pe planeta Pămînt nu mai putem sta prea
mult, decît dacă mai trăim o vreme!
Bătrînul:
Cred că e cazul să plecăm. Să plecăm de-aici. Vreau să spun:
să plecăm din acest loc, nu de pe Pămînt.
Celălalt Bătrîn:
Să plecăm din acest loc.
Ies amîndoi,
mișcîndu-se cu greutate.
Personajul Galben
(rămas singur pe scenă, către sală): Dacă oamenii ar fi
înlocuiți de inorogi, atunci ei n-ar avea rațiune, s-ar spune,
pentru că inorogii nu sînt mai mult decît o idee inventată de
om. Dar tocmai aici apare dilema. Fiți atenți la ce vă spun,
aici e cheia: dacă oamenii ar fi inorogi, atunci inorogii n-ar
simți nevoia de a inventa ideea de oameni? Cu alte cuvinte, ce
i-ar împiedica pe ei să aibă rațiune? Și atunci, prin ce e mai
presus omul decît inorogul? Prin existență, nu-i așa? Dar
tocmai existența omului a născut inorogul. Ce nevoie avea omul
de inorog, dacă putea să existe fără inorog? Și-atunci,
problema se pune altfel: cine-i mai presus, omul cu inorog,
sau omul fără inorog? Somn ușor.
Personajul Galben
se ridică, se înclină în fata sălii, apoi se așază pe scaunul
său. În cîteva secunde el adoarme.
CORTINA
Actul al doilea
Decorul
Decorul nu suferă
modificări prea mari față de cel din primul act, deși scena
următoare nu se va petrece exact în același loc. Deosebirea va
consta în faptul că Personajul Galben va fi așezat, pe scaunul
său galben, în partea dreaptă a scenei. Această modificare nu
e una a poziției Personajului Galben, ci a spațiului în care
se desfășoară cel de-al doilea tablou, un spațiu deplasat cu
cîțiva metri spre stînga.
Se aud pași.
Personajul Galben, care a dormit pînă în acest moment,
deschide ochii brusc. Apare Soțul. În același timp, din partea
cealaltă a scenei, de-acolo de unde în primul act a dispărut
la brațul Adolescentului, apare Femeia Tînără, cu Adolescentul
lîngă ea. Personajul Galben privește impasibil spre sală.
Soțul
(surprins,
către Femeia Tînără): Te-ai tuns?
Femeia Tînără
(surprinsă, către Soț): Tu ești? Ce cauți aici?
Soțul:
Eu sînt. Mergeam să cumpăr pîine. Te-ai tuns. Am observat eu
ceva schimbat la tine, încă de la depărtare.
Femeia Tînără:
Ai avut dreptate. Ai un bun simț de observație.
Soțul:
Am, într-adevăr. De ce te-ai tuns?
Femeia Tînără
(dînd din umeri a indiferență): Așa. M-am tuns.
Soțul:
Parcă ai o claie de paie în cap.
Femeia Tînără:
Paiele sînt galbene.
Soțul:
Păi, asta am zis și eu. Paiele-s galbene, iar părul tău e la
fel de galben.
Femeia Tînără:
Ba nu, părul meu e blond. Nu există paie blonde, dacă vrei să
știi. (Arătînd spre Adolescent:) Întreabă-l și pe el.
Soțul
(deodată încruntat, uitîndu-se spre Adolescent): El
cine-i?
Femeia Tînără:
El e cel care mi-a spus că paiele sînt galbene, nu blonde. E
un tînăr drăguț, care s-a oferit să-mi ofere o cafea. Dar n-am
găsit nici o cafenea în apropiere, așa că am fost la acest
tînăr drăguț acasă. (Către Adolescent:) Nu-i așa că
ești un tînăr drăguț care te-ai oferit să-mi oferi o cafea?
Adolescentul:
Da, așa e. Sînt un tînăr drăguț care ți-a oferit o cafea și
care te iubește. Tu nu mă iubești?
Femeia Tînără
(îmbrățișîndu-l pe Adolescent): Ba da, cum aș putea să
nu te iubesc?! Să nu te iubesc după tot ce s-a petrecut între
noi în ultima oră?! Te iubesc, asta-i clar.
Soțul
(furios): Cum îndrăzniți să vă tutuiți în fața mea?!
Femeia Tînără
(ignorîndu-l pe Soț, sărutîndu-l pătimaș pe Adolescent):
Ești singura mea iubire, scump porumbel.
Adolescentul:
Ești unica mea comoară, scumpă căprioară.
Soțul
(și mai furios): Nu mi-ați răspuns la întrebare: cum
îndrăzniți să vă tutuiți în fața mea?!
Femeia Tînără
(adresîndu-se Soțului): Hai să dăm divorț.
Soțul:
Nu înainte de a-mi răspunde la întrebare!
Femeia Tînără:
Ne tutuim pentru că ne iubim.
Soțul
(consternat, încremenit, de parcă ar fi auzit pentru prima
oară că cei doi se iubesc): Ce-mi aud urechile?! Vă iubiți?!
Vrei să dăm divorț?!
Bătrînul
(apărînd
agitat în cadru, din partea dreaptă a scenei): Unde este
basca mea? Am purtat basca asta douăzeci și trei de ani. Este
o bască ce a fost martoră tristeților și bucuriilor mele, o
bască simbol. Unde este basca mea? (Apropiindu-se de Soț,
adresîndu-i-se:) Tinere, nu ai găsit o bască prin
apropiere?
Soțul
(neputînd să-și vină în fire, ignorînd întrebarea
Bătrînului, către Femeia Tînără): Vă iubiți?!
Bătrînul
(privindu-i
pe Adolescent și Femeia Tînără, care stau îmbrătișați):
Ah, voi erați. Nu ați găsit o bască?
Femeia Tînără
(către Bătrîn, arătînd spre Soț): Faceți cunoștință: el
este fostul meu soț.
Soțul:
Cum adică fostul soț? Actualul soț!
Femeia Tînără(corectîndu-se):
Faceți cunoștință: el este încă actualul meu soț.
Bătrînul
(zîmbind amabil, întinzînd mîna spre Soț): Îmi pare
bine.
Femeia Tînără:
N-ați avut nici o bască.
Bătrînul:
Am avut o bască. Basca mea.
Femeia tînără:
N-ați avut nici o bască. (Spre Adolescent:) A avut
domnul vreo bască?
Adolescentul
(vorbindu-i
Femeii Tinere): Sincer, mă doare-n bască de basca lui (Rîzînd:)
Ha, ha, ce joc de cuvinte am făcut!
Femeia Tînără
(încîntată): Bravo!
Soțul
(disprețuitor): Bravo!
Bătrînul
(mustrător): Bravo!
Adolescentul
(spre Femeia Tînără): N-am văzut nici o bască. Dă-l
naibii de boșorog. Uită și ce a mîncat de dimineață. Cine știe
unde și-a vîrît afurisita de bască!? Cine știe unde și-a uitat-o?!
Femeia Tînără
(Bătrînului):
Dacă ați avut, totuși, o bască, ar trebui să o căutați mai
încolo. (Arată spre dreapta scenei:) Acolo am stat ceva
mai devreme.
Bătrînul
(către Femeia Tînără): Știu că acolo am stat ceva mai
devreme. Ce, credeți c-am uitat? Am căutat deja acolo. Nu este.
V-am zărit aici, așa că am venit să vă întreb. Era firesc să
vă întreb. Am greșit, întrebîndu-vă? (Adolescentului:)
Oare pe dumneata nu te-a învățat nimeni măsura bunului-simț?
Spui că uit și ce am mîncat de dimineață. Spui că am uitat
unde mi-am pus basca. Însă eu am trecut printr-un război
mondial, am suferit foamete, am văzut moarte, am văzut sînge,
am auzit urlete de agonie... Dar niciodată pînă azi nu mi-am
pierdut vreo bască! Asta înseamnă că nu am memorie bună? Asta
înseamnă că uit pînă și ce am mîncat de dimineață? Basca mi-a
stat douăzeci și trei de ani pe cap. (Lovindu-se ușor cu
palma pe creștet:) Pe acest cap, tinere, nu pe altul.
Douăzeci și trei de ani! Iar azi, într-un moment de nebunie,
un moment în care am simțit nevoia stupidă să vă îmbrățisez,
un moment în care am simtit nevoia stupidă să vă mărturisesc o
iubire pe care n-o simt acum, mi-am pierdut basca. Aveam basca
la mine, sînt sigur. O țineam în buzunar, pentru că era prea
cald afară ca să o port pe cap. Iar atunci cînd ne-am
îmbrățișat, mi-a căzut. Sau mi-a fost furată.
Adolescentul
(disprețuitor): Ți-a fost furată?! De parcă ar avea
nevoie cineva de vechiturile tale!
Bătrînul:
Ce știți voi tinerii despre valoarea amintirilor, despre
valoarea nostalgiilor?
Soțul
(către Femeia Tînără): Cum adică v-ați îmbrățișat? De
ce spune bătrînul ăsta că v-ați îmbrățișat?
Femeia Tînără:
A fost un moment de nebunie. Ceva greu de explicat. Adică eu
nu pot să explic.
Soțul
(către Bătrîn): Cum adică v-ați îmbrățișat?
Bătrînul:
A fost o greșeală inexplicabilă. Ne-am îmbrățișat, ne-am
sărutat, ne-am spus că ne iubim...
Soțul
(confuz, adresîndu-se tuturor): Stați, că nu înțeleg.
Aici s-a petrecut o orgie?! Soția mea a participat la o orgie?!
Nu pot să cred! Pînă ieri, soția mea a fost cea mai fidelă
femeie din lume, chiar dacă eu, așa, la nervi, o mai făceam
din cînd în cînd nimfomană. Dar era nimfomana mea fidelă! Iar
azi aud că iubește pe unul de douăzeci de ani și sărută un
moșneag smochinit pe care-l așteaptă moartea acasă.
Adolescentul
(rîzînd): Bine spus. Un smochinit pe care-l așteaptă
moartea acasă!
Bătrînul
(Soțului): Ar trebui să vă controlați expresiile
verbale. Bătrînețea trebuie prețuită domnule, chiar dacă nu
este atît de veselă ca tinerețea. Un filosof spunea că
tributul pe care îl plătești unei vieți frumoase este
bătrînețea.
Soțul
(Bătrînului): Soția mea chiar te-a sărutat?! Pe tine și
pe tînăr? Nu pot să cred: soția mea chiar e o nimfomană!
Femeia Tînără
(nervoasă): Să nu mai îndrăznești să mă faci vreodată
nimfomană, ticălosule. Eu nu sînt nimfomană! Și, în cele din
urmă, ce naiba înseamnă aia, nimfomană?
Bătrînul:
Înseamnă o femeie care nu poate rezista fără
Soțul:
Nu ți-a cerut nimeni părerea, bătrîne.
Bătrînul:
Păi
soția dumneavoastră a întrebat
Soțul:
Pe mine m-a întrebat! Eu singur am dreptul de a-i răspunde! (Către
Femeia Tînără:) O nimfomană e o femeie care suferă de
nimfomanie, înțelegi?!
Femeia Tînără
cască gura a uimire și dă din cap, ca și cum acest moment ar
reprezenta revelația vieții sale.
Soțul
(Către Bătrîn, agresiv): Și pe cine a mai sărutat soția
mea?
Bătrînul:
Pe mine, pe prietenul meu și pe tînărul acesta care pe care îl
vedeți și dumneavoastră aici.
Femeia Tînără
(mîngîindu-l pe cap pe Adolescent): Și pe care îl
iubesc cu adevărat.
Soțul
(disperat, Femeii Tinere): Nimfomano!
Femeia Tînără
(nervoasă):
Ți-am spus să nu mai îndrăznești să mă numești așa! Ei, bine,
na, ca să fim chit: nimfomanule!
Personajul Galben
(către
sală, gesticulînd): Omul nu trăiește decît o singură viață,
nu-i așa? Din moment ce nu trăiește decît o singură viață, s-ar
părea că e inutil să și-o consume căutînd inorogi. Ar putea,
s-ar spune, să și-o consume căutînd elefanți roz sau galbeni,
căci ar fi la fel de inutil. Și atunci de ce s-a străduit atît
de mult lumea să accepte inorogii în fantasmele sale? E o
întrebare adresată căutătorilor de inorogi.
Soțul
(abătut): Nu-mi vine să cred!
Femeia Tînără
(Încercînd să-l liniștească pe Soț): Nu fi supărat. Nu
ai de ce să fii supărat. Nu-l iubesc pe bătrînul ăsta, nu-l
iubesc nici pe prietenul lui. Nu-l iubesc decît pe tînărul
care s-a oferit să-mi ofere o cafea. Iar el reprezintă iubirea
vieții mele, așa că nu ai de ce să fii supărat. Nu te-am
dezonorat.
Bătrînul
(către
Femeia Tînără): Poate că doamna aceea care era cu
dumneavoastră mi-a luat basca. De cînd o cunoașteți pe doamna
aceea?
Femeia Tînără:
E mama mea.
Bătrînul:
Adică femeia care v-a născut
Femeia Tînără:
Da, domnule. Pe mine m-a născut mama.
Bătrînul
(ironic):
Serios? Nu foarte mulți oameni au privilegiul de a fi născuți
de mama lor.
Femeia Tînără
(naturală):
E adevărat. Dar eu am avut privilegiul ăsta. Pe mine m-a
născut mama, v-o jur.
Bătrînul
(oftînd a lehamite): Vă cred. Poate că mama
dumneavoastră mi-a luat din greșeală basca.
Femeia Tînără:
Insinuați că mama mea e hoață? Asta era insinuarea? Spuneți-mi
cu sinceritate, vă rog.
Bătrînul:
Dar ce, dumneavoastră nu v-ați da seama dacă aș insinua așa
ceva? Nu, n-am insinuat nimic. Dar e posibil ca mama
dumneavoastră s-o fi luat din greșeală, tînără doamnă.
Femeia Tînără
(cu cochetărie): Domnișoară.
Bătrînul:
Poftim?
Femeia Tînără:
Din moment ce mă pregătesc să divorțez, înseamnă că,
sufletește, sînt iar domnișoară, deci vă rog să-mi spuneți
domnișoară, nu tînără doamnă. Și mama mea nu v-a luat basca!
Poate că prietenul dumneavoastră v-a luat din greșeală basca.
Bătrînul:
Unde locuiește mama dumneavoastră, domnișoară?
Femeia Tînără:
În apropiere.
Exact în acest
moment Doamna apare din culise cu pas grăbit, îl privește
surprinsă pe Soț, pare speriată, apoi se apropie de Femeia
Tînără și îi dă o palmă.
Doamna
(Femeii Tinere): Nu trebuia să pleci cu un alt bărbat.
(Soțului:) Te rog s-o ierți de data asta. N-o să se mai
repete. A greșit și ea o dată. O singură dată. N-o să se mai
repete.
Femeia Tînără:
N-am greșit.
Adolescentul:
Ne iubim sincer. Ne căsătorim după divorț.
Doamna
(nedumerită): Care divorț?
Tînărul
(arătînd cu subînțeles cînd spre Soț, cînd spre Femeia
Tînără): Divorțul care va veni.
Femeia Tînără:
(arătînd cînd spre Soț, cînd spre sine): Divorțul care
va veni, firește.
Doamna
(zîmbind, către Soț): A greșit. Așa-s femeile, înțelegi?
(Către Femeia Tînără:) Ai greșit, proasto!
Soțul
(așezîndu-se pe jos, plîngînd): N-a greșit. Ceea ce
înseamnă că nu mă iubește. Eu sînt omul nimănui. (Zbierînd:)
Nimeni nu mă iubește!
Bătrînul
(privește spre Soț, își face cruce, apoi i se adresează
Doamnei): Mă scuz în prealabil, dar sînt nevoit să vă
întreb: doamnă, mi-ați luat cumva basca?
Doamna:
Ce bască?
Bătrînul:
Basca mea. E de o valoare inestimabilă pentru mine.
Adolescentul
(vesel): Eu am o bască, basca mea, icoană-ntr-un altar
să stea
(Izbucnind în rîs:) Ce glumă bună am făcut!
Femeia Tînără
(mîndră):
Bravo!
Soțul
(printre lacrimi, depreciativ): Bravo!
Doamna
(dezgustată):
Bravo!
Bătrînul
(moralizator):
Bravo! Cînd mă gîndesc că basca mea
Doamna
(întrerupîndu-l):
Domnule, aici se petrece o dramă, iar dumneata mă întrebi de
bască?! Nu vezi că fiica mea e pe punctul de a-și distruge
viitorul? Lasă-mă cu basca dumitale!
Bătrînul:
Un mare filosof a spus că fiecare dramă își are valoarea sa,
în funcție de acceptarea ei ca dramă de către un om neutru. Vă
spun asta pentru că, personal, drama pe care mi-o cauzează
faptul că mi-am pierdut basca mă afectează mult mai mult
decît viața sentimentală a fiicei dumneavoastră.
Femeia Tînără
(către Bătrîn): Care filosof spunea ceea ce spuneți
dumneavoastră?
Bătrînul:
Ce să spună?
Femeia Tînără:
Că fiecare dramă își are valoarea sa. Ne tot vorbiți de-un
timp despre filosofi, dar nu ne spuneți despre care filosof
vorbiți.
Bătrînul:
Filosofia e o artă. Arta n-are autori. De fapt are autori, dar
autorii nu contează. Doar arta contează.
Doamna:
Mai bine recunoașteți că nu știți.
Bătrînul:
Ce nu știu?
Doamna:
Cine a spus ce ați spus dumneavoastră.
Bătrînul:
Cine a spus ce am spus eu? Ce am spus eu?
Doamna:
Că fiecare dramă își are valoarea sa.
Bătrînul:
Așa e.
Doamna:
Cine a spus asta?
Bătrînul:
Eu am spus-o.
Femeia Tînără
(intervenind
în sprijinul mamei sale): Nu dumneavostră, ci un filosof a
spus-o!
Bătrînul:
De unde știți?
Femeia Tînără
(exasperată): Pentru că dumneavoastră ați spus-o!
Bătrînul:
Și eu nu tot asta zic? Eu am spus-o!
Femeia Tînără
(iritată la culme, aproape să-i dea lacrimile): Nu,
domnule, dumneavoastră ați spus că un filosof a spus-o!
Bătrînul:
E adevărat, un filosof a spus-o.
Doamna:
Care filosof?
Femeia Tînără:
Care filosof, domnule?
Bătrînul
(cu
importanță): Unul mare.
Doamna
(pentru
sine): Bătrînul ăsta e nebun. Și, dacă mă gîndesc mai bine,
s-ar putea chiar să fie polițist. (Către Bătrîn:) N-am
timp să mă ocup de prostii acum. Trebuie să mă ocup de fiica
mea, care face o prostie.
Bătrînul:
Nimeni n-are timp pentru prostii. Însă toți se ocupă cu
prostii.
Femeia Tînără:
Iubirea nu-i o prostie.
Bătrînul:
Nimeni n-a spus că iubirea e o prostie.
Doamna:
Iubirea poate fi o prostie, dacă nu iubești pe cine trebuie.
Adolescentul
(care
pînă acum a stat deoparte, privindu-i plictisit pe cei care
vorbeau, către Femeia Tînără): Îmi dai bani pentru țigări?
Femeia Tînără
caută în poșetă, scoate o bancnotă și i-o întinde
Adolescentului. Acesta ia bancnota și dispare în culise.
Soțul
(care pînă acum a stat asezat pe jos, plîngînd; ridicîndu-se):
Nu mă mai iubește. Iubește un netot de douăzeci de ani.
Adolescentul
(capul lui apare din culise și un zîmbet i se lărgește pe
chip): Te-am auzit, dar te iert. (Capul se retrage din
nou în culise)
Soțul
(continuîndu-și ideea): Ce să fac? Eu îmbătrînesc. Am
treizeci și unu de ani, dar sînt prea bătrîn pentru ea. Unul
de douăzeci de ani e mult mai atrăgător. Eu îmbătrînesc. Numai
ele, femeile, nu îmbătrînesc niciodată.
Bătrînul
(meditativ): Femeile nu vor să-și recunoască bătrînețea.
Ele se cred mereu tinere. Un mare filosof spunea că nu ești
bătrîn decît atunci cînd te simți bătrîn. Asta înseamnă că
femeile sînt continuu tinere? Dar eu le văd peste tot! Le văd
repezindu-se în magazine, ca o turmă, de fiecare dată cînd
apare un ruj nou. Le văd turnîndu-și litri de parfum pe corp,
ca să atragă atenția bărbaților. Le văd înnegrin-du-și ochii
ca să îi scoată în evidență, spun ele. Ăsta e comportament
tineresc? Să vrei să te ascunzi pe tine după niste aparențe
lucioase e o dovadă de spirit tînăr? Cred că marele filosof a
greșit. Nu e tînăr cel care se simte tînăr, e tînăr cel care
este considerat de ceilalți tînăr.
Femeia Tînără:
E tînăr cel care iubește.
Doamna:
Toată lumea iubește. Depinde pe cine iubește.
Soțul
(plîngînd reținut): Și eu iubesc. Numai că nu sînt
iubit.
Bătrînul:
Apropo de asta
Soțul:
Apropo la ce?
Bătrînul
(nemulțumit): Apropo la orice! Ceea ce contează e că în
lumea asta e atîta tristețe! Desigur, există și bucurie pe
lume.
Apare Celălalt
Bătrîn, mișcîndu-se cu greutate. Se apropie de Bătrîn și îi
întinde o bască veche. Soțul scoate o batistă și își șterge
lacrimile.
Celălalt Bătrîn
(Bătrînului):
Am găsit basca prinsă de acul de siguranță pe care-l port în
căptușeala pardesiului. Pardesiul meu are căptușeala ruptă,
așa că am nevoie de ac de siguranță. Din acest motiv port la
mine permanent un ac de siguranță, pricepi? Din cauză că am
nevoie. Cred că basca s-a agățat de acul meu de siguranță în
momentul în care ne-am îmbrățișat. Așa cred.
Bătrînul
(fericit, smulgînd basca din mîna Celuilalt Bătrîn):
Basca mea!
Femeia Tînără:
Exact cum mi-am închipuit!
Soțul
(băgîndu-și batista în buzunar, către Celălalt Bătrîn):
Și dumneata mi-ai sărutat nevasta?
Celălalt Bătrîn:
Nu știu. (Spre Bătrîn:) Și eu i-am sărutat nevasta? E-hei,
multe neveste am mai sărutat eu la viața mea. Dar pe-a lui
Nu
știu. Care e nevasta lui?
Femeia Tînără:
Eu sînt fosta nevastă a soțului meu. (Arătînd spre Soț:)
El este soțul meu. Faceți cunoștință.
Soțul
(întinzînd mîna): Îmi pare bine. Mă rog, nu-mi pare
chiar bine, în caz că și dumneata ai sărutat-o.
Celălalt Bătrîn
(întinzînd
mîna): Îmi pare bine. Da, și eu am sărutat-o.
Bătrînul
(privindu-și în continuare, satisfăcut, basca): Îmi
pare bine că nu s-a pierdut. Basca mea dragă!
Soțul
(deodată iritat, adresîndu-se celor doi bătrîni): Cum
v-ați permis să-mi sărutați soția?! Pe tînăr îl înțeleg,
pentru că e tînăr. Dar voi doi?
Bătrînul:
S-a întîmplat. Dar nu am vrut. De altfel, și ea ne-a sărutat
pe noi.
Celălalt Bătrîn:
Și ea ne-a sărutat!
Soțul:
Bătrîni perverși!
Doamna:
Perverșilor!
Bătrînul
(Doamnei): Și dumneavoastră ne-ați sărutat!
Celălalt Bătrîn:
Așa e. Ne-ați sărutat.
Soțul
(Doamnei): Și dumneata, mamă-soacră?!
Doamna
(vădit jenată): Din inconștiență.
Soțul:
Sînteți toți niște netoți!
Adolescentul
(care a revenit exact în acel moment, cu un pachet de
țigări în mînă): Și eu?
Soțul:
Mai ales tu!
Adolescentul
(amenințător, către Soț): Ce-ai spus?!
Soțul
(dîndu-se înapoi, timorat): Ce-am spus?
Adolescentul:
M-ai mai făcut o dată netot, dar te-am iertat. De cîte ori
vrei să te iert?
Soțul
(temător, ușor revoltat): Dar
înțelege
tu mi-ai luat
nevasta!
Adolescentul:
Ți-am luat-o o singură dată, nu de două ori. Prima oară cînd
m-ai numit netot, am considerat că ai tot dreptul. Eu ți-am
luat nevasta, tu m-ai făcut netot. Asta a creat o egalitate
între noi. Acum tu ești în avantaj. (Și mai amenintător,
îndreptîndu-se spre Soț, care se retrage:) Iar asta nu-mi
convine.
Soțul
(speriat de-a binelea): Și dacă te-aș ierta că mi-ai
luat nevasta?
Adolescentul:
Atunci se creează o mică problemă. Dacă m-ai ierta că ți-am
luat nevasta, te-aș ierta și eu că m-ai făcut netot acum. Dar,
din moment ce aș fi iertat, s-ar naște o întrebare: din ce
motiv m-ai făcut netot întîia oară?
Sotul
(și mai speriat): Atunci, nu te iert.
Adolescentul:
În cazul ăsta, de ce m-ai făcut netot a doua oară?
În partea stîngă
a scenei, în spatele Personajului Galben, Adolescentul îl
împinge pe Soț. Soțul cade, se ridică, este împins, cade, se
ridică... Celălalt Bătrîn se apropie de cei doi și începe să-i
privească interesat. În partea dreaptă a scenei începe un
dialog între celelalte personaje. Cît timp va dura acest
dialog, în partea stîngă va continua disputa dintre Adolescent
și Soț, în coordonatele descrise.
Doamna
(arătînd spre cei doi din partea stîngă a scenei, către
Bătrîn, nervoasă): Dumneavoastră sînteți de vină pentru
toate astea, vă dați seama, nu-i așa? Dumneavoastră sînteți de
vină pentru că, dacă nu v-ați fi repezit să ne îmbrățișați,
tînărul nu ar fi venit nici el, nu ar fi sărutat-o pe fiica
mea și, fără doar și poate, nu s-ar fi îndrăgostit de ea.
Bătrînul:
Nu eu i-am spus fiicei dumneavoastră să se îndrăgostească de
tînăr.
Femeia Tînără
(privindu-l
cu drag pe Adolescent, care continuă să-l împingă pe Soț):
Mă bucur că m-am îndrăgostit.
Doamna
(către Bătrîn): Sînteți de compătimit. Sînteți patetic.
Un moș patetic. (Către Femeia Tînără:) Ești o proastă.
Cîți bani are noul tău iubit? Cum o să mai poți purta blănuri
și bijuterii, dacă renunți la soțul tău? La mine nu te
gîndești? Pe mine cine o să mă întrețină, dacă tu dai divorț
de un soț bogat? O să mă întreții tu? O să mă primești în pat,
între tine și acest vîntură-lume? Nu! Și-atunci? O să ajung o
biată cerșetoare, o să stau în iernile friguroase la vreun
colț de stradă, oamenii o să mă întrebe cum am ajuns acolo,
iar eu ce-o să le spun? Eu ce-o să spun? O să spun că fiica
mea s-a îndrăgostit de un pierde-vară. Că fiica mea nu se
gîndește la biata ei mamă și își permite luxul de a se
îndrăgosti de-un pierde-vară. (Spre Bătrîn:) Totul din
cauza unui ramolit patetic!
Bătrînul:
Doamnă, nu am nici o vină.
Celălalt Bătrîn
(țipînd din partea stîngă a scenei, acolo unde stă și-l
privește pe Adolescent bruscîndu-l pe Soț): Absolut nici o
vină!
Doamna:
Ce v-a venit să ne îmbrătișați în acel moment blestemat? Ce
v-a venit să ne faceți declarații de dragoste?
Bătrînul:
Dar dumneavoastră ce v-a venit?
Celălalt Bătrîn
(renunțînd
să se uite la cei doi care se bat monoton, apropiindu-se):
Spuneți, ce v-a venit?
Doamna:
Am fost inconștientă. Dar nu eu am început. Ci voi, nenorociți
bătrîni!
Bătrînul:
Cucoană!
Celălalt Bătrîn
(țipînd): Cucoană!
Femeia Tînără:
Mamă, eu aș vrea să înțelegi că îl iubesc pe...
Doamna:
Taci! Mai bine muream înainte de-a te naște. Ba nu, mai bine
nu-l cunoșteam pe tatăl tău. Ba nu, mai bine mureai tu la
naștere.
Personajul Galben
(către sală, gesticulînd): Elefanții roz pot fi
socotiți frați ai elefanților galbeni, nu credeți? Dar nici
elefanții roz, nici cei galbeni nu sînt socotiți frați ai
inorogului, ai calului înaripat, sau ai vasiliscului. De ce?
Pentru că inorogul, calul înaripat și vasiliscul reprezintă
idei consacrate. Elefanții roz și elefanții galbeni nu s-au
impus deocamdată ca idee. Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la
concluzia că o idee care nu se impune nu există, deși este o
idee. Este o concluzie greșită. Pentru că orice idee, rămîne
pînă la urmă o idee. Iar ideile înseamnă rațiune. Ați înțeles?
Ce s-ar întîmpla fără rațiune? (Pauză.) Eu simt nevoia
să plec pentru puțin timp. Însă voi reveni.
Personajul Galben
se ridică și pășește agale spre culise.
Adolescentul
(întinzînd mîna Soțului, ajutîndu-l să se ridice):
Poate că, totuși, ai avut dreptate să mă faci netot. Este
logic să fii nervos, dacă nevasta ta se îndrăgostește de
altcineva. Fiind nervos, capacitatea de a gîndi scade cu
cîteva grade. Eu sînt un om logic, de obicei. Cu alte cuvinte,
ar fi trebuit să te înțeleg, să-ți acord circumstanțe
atenuante.
Soțul
(scuturîndu-se
de praf): Da de unde! Tu ai avut tot dreptul să te superi
pe mine. În fond, a fost vorba de dragoste la prima vedere. Ar
fi trebuit să mă bucure faptul că am o soție frumoasă, care
cucerește inimile oamenilor. Mă scuzi, o fostă soție frumoasă.
Vă doresc un viitor fericit.
Adolescentul
(îmbrățișîndu-l pe Soț, sărutîndu-l pe obraz): Ești un
om de aur! Te plac foarte mult.
Soțul
(sărutîndu-l pe obraz pe Adolescent): Și eu te plac. Te
plac enorm! N-am mai ținut la nici un bărbat atît de mult.
Celălalt Bătrîn
(îmbrățișîndu-i pe cei doi): Vă felicit.
Femeia Tînără
(către Doamnă, smiorcăindu-se): Mai bine nu mă nășteam?
Doamna
(cu
blîndețe): Cum, draga mea?! Ziua în care te-ai născut a
fost cea mai fericită zi din viața mea. Tu crezi chiar tot ce
spun? Am greșit cînd am spus că nu trebuia să te naști. Tu
ești fiica mea și te iubesc foarte mult. Cum am putut să spun
că mai bine mureai la naștere?! (O strînge la piept pe
Femeia Tînără și o mîngîie pe cap.) Să-ți urmezi inima
întotdeauna, draga mea. Inima știe cel mai bine pe cine merită
să iubești.
Bătrînul
(Doamnei): Sînteți atît de bună! Sper că nu v-ați
simțit jignită cînd v-am numit cucoană.
Celălalt Bătrîn:
Și eu sper că nu v-ați simtit jignită cînd v-am numit cucoană.
Doamna
(către cei
doi bătrîni): Eu să mă simt jignită? După ce că v-am
făcut nenorociți! Îmi pare rău că v-am vorbit atît de urît. Eu...
Ah, iertați-mă! Vă iubesc. (Îi îmbrățișează pe amîndoi.)
Adolescentul
(apropiindu-se, ținîndu-l prietenește după gît pe Soț,
către Bătrîn): Domnule, vă admir. Ați răbdat atîta vreme
cuvintele lipsite de respect pe care vi le-am adresat!
Adevărul e că eu respect foarte mult bătrînețea. (Se
apleacă și îi sărută mîna Bătrînului.) Sînteți un sfînt.
Celălalt Bătrîn
(apropiindu-se și el): Eu cum sînt?
Adolescentul:
Toți bătrînii sînt niște sfinți. (Îl îmbrățișează pe
Celălalt Bătrîn și-l sărută pe obraji.)
Soțul
(către Femeia Tînără): Îți doresc o viață fericită,
alături de alesul inimii tale.
Femeia Tînără
(sărutîndu-l pe Soț): Te iubesc enorm!
Adolescentul
(zîmbind): Dar pe mine?
Femeia Tînără
(sărutîndu-l pe Adolescent): Te iubesc enorm!
Soțul
(sărutînd-o pe Doamnă): Te iubesc, mamă-soacră!
Doamna
(sărutîndu-i pe cei doi bătrîni): Vă iubesc!
Bătrînul,
Celălalt Bătrîn
(în același timp, cu mult patos): Vă iubesc pe toți!
Urmează un
entuziasm general, în care toți se sărută și se îmbrățișează.
Apare Cerșetorul, zdrențăros, fără picioare, aflat într-un
scaun cu rotile. Toată atenția personajelor se îndreaptă
asupra lui. Fiecare îl îmbrățisează și-l sărută. Femeia Tînără
își scoate toate bijuteriile și i le oferă. Bătrînul îi dă
basca sa. Doamna își așază poșeta în brațele Cerșetorului.
Soțul scrie un carnet de cecuri, pe care i-l dăruiește
sărmanului din scaunul cu rotile. Celălalt Bătrîn își golește
buzunarele, oferindu-i un teanc de bancnote. Adolescentul îi
dăruiește pachetul de țigări și scurta din piele de pe el.
Cerșetorul
(plîngînd de fericire): Dumnezeu să vă binecuvînteze.
Sînteți atît de buni!
Bătrînul:
E o onoare să te avem printre noi, omule nefericit. Un mare
filosof spunea că cerșetor nu e acel care cere, ci acel care
oferă cu speranța de a obține un loc în Rai. Căci acesta din
urmă cerșește practic cu viclenie un loc în Rai. Eu ți-am
oferit din toată inima, cu multă dragoste, dezinteresat, un
lucru scump inimii mele: basca mea. Sper s-o porți sănătos și
să-ți însenineze bătrînetea.
Celălalt Bătrîn:
Banii pe care ți i-am dat cu multă dragoste, sper să te ajute
să-ți cumperi ceva frumos.
Doamna:
Te iubesc pentru puterea care erupe din tine, în ciuda lipsei
picioarelor. Ești un om care nu poți provoca decît desăvîrșită
admirație.
Tînăra Femeie:
Știu că nu vei purta bijuterii, iubitule și sărmanule om. Deci
vinde-le, iar din banii obținuți cumpără-ți ceva folositor.
Adolescentul:
Dacă aș putea, aș face fericit schimb cu tine. Pentru că tu
meriți mai mult decît mine să ai picioare. Dacă aș putea,
crede-mă, aș face fericit schimb cu tine. Dacă cineva merită o
viață frumoasă, atunci tu ești cel care merită.
Soțul
(zîmbind
mulțumit de sine, misterios): Cu ajutorul meu, dragă
domnule, îți vei putea face o viață frumoasă. Și, cu sigurantă,
ți-o vei face!
Cerșetorul
(plîngînd de fericire): Dumnezeu să vă binecuvînteze pe
toți. Sînteți atît de buni!
Cerșetorul se
îndepărtează fericit. Toți privesc în urma lui cu duioșie,
scoțînd exclamații compătimitoare și făcîndu-i cu mîna, iar
scena aceasta idilică continuă cîteva secunde chiar și după ce
Cerșetorul dispare în culise.
Femeia Tînără
(cu o figură ce exprimă satisfacție): Cît mă bucur că
am avut la mine toate bijuteriile! Mi-am făcut un obicei din a
le purta la mine întotdeauna și iată că mi-au folosit (Către
Bătrîn:) Și dumneavoastră, domnule, ce nobil sînteți! Ca
nobilii din filmele cu nobili. Să vă dați basca la care
țineați atît de mult! Ce gest extraordinar!
Bătrînul
(cu o figură ce exprimă bucurie): Un gest născut din
iubire. Basca mea merită să fie purtată de un asemenea om (Către
Doamnă:) Am remarcat încă o dată ce minunată sînteți: să-i
oferiți sărmanului om poșeta dumneavoastră!
Doamna
(cu o figură ce exprimă compasiune): Din păcate, nu
aveam prea multe în poșetă. Totuși, banii ce se aflau acolo
sper să-i ajungă pentru o lună. Pe lîngă asta, era și biletul
pentru stațiune. Urma să merg într-o stațiune. Dar acum nu mai
vreau. Tot ce-mi doresc este ca bietul om să fie fericit în
acolo, în locul meu! (Către Celălalt Bătrîn:) Frumos,
demn, gestul dumneavoastră. Gîndindu-mă la cît de greu o duc
astăzi bătrînii, vă admir pentru efortul pe care l-ați făcut,
oferindu-i atîția bani.
Celălalt Bătrîn
(cu o figură ce exprimă modestie): Am un singur regret:
că nu sînt mai bogat! I-am dat toată pensia de pe luna asta,
dar aș fi vrut să îi pot oferi mai mult. (Către Adolescent:)
Te felicit, tinere.
Adolescentul
(cu
o figură ce exprimă fericire): I-am dat scurta din piele
și țigările. Sper să fie fumător. Ce om minunat! (Către Soț:)
Ce om minunat ești și tu! Cred că i-ai dat o întreagă avere.
Soțul
(cu o figură ce exprimă exaltare): Exact. Am scris pe
acel cec o sumă egală cu întreaga mea avere. Dar asta n-are
importanță! Important e că l-am putut ajuta pe acel om
deosebit!
Intră în scenă
Personajul Galben. Rînjește satisfăcut și se așază pe scaunul
lui galben. Celelalte personaje încep deodată să se agite.
Expresiile chipurilor lor se modifică brusc. Toți sînt
neliniștiți, preocupați.
Femeia Tînără
(cu o figură gravă): Totuși, dacă mă gîndesc mai bine...
Erau toate bijuteriile mele. Dacă divorțez, cine o să-mi mai
cumpere bijuterii? Dacă o să rămîn fără bijuterii?!
Bătrînul
(cu o figură serioasă): Dar o să-i folosească basca
mea? La ce o să-i folosească? Pentru mine basca are valoare
sentimentală. Dar pentru el? Pentru el... Cum am putut să-i
dau basca mea?!
Doamna
(cu o
figură încruntată): I-am dat poșeta. Bine, i-am dat poseta.
Sau nu-i bine? Ce-am făcut, i-am dat poșeta?! Nu se poate!
Aveam totuși atîția bani acolo! Aveam... Ce-o să facă el în
stațiunea aceea? El, care nici măcar picioare n-are! Eu aș fi
înotat, aș fi dansat... Poate mi-aș fi găsit și-un soț, care
să nu fie polițist. Dar el? El nici picioare n-are!
Celălalt Bătrîn
(cu o figură speriată): Și eu din ce o să trăiesc luna
aceasta?
Adolescentul
(cu o figură enervată): De unde fac rost de-o țigară?
Poate că cerșetorul ăla nici nu era fumător! Se lasă cu frig.
Iar eu i-am dat cerșetorului scurta mea din piele. Scurta mea
din piele, pe care am cheltuit atîția bani!
Soțul
(cu o figură disperată): Am datorii. Și sînt lefter.
Toți banii mei! Doamne, toți banii mei! Ce mă fac? Unde e
cerșetorul ăla blestemat?!
Toti se privesc
uimiți, apoi, brusc, o iau la fugă în direcția în care a
plecat Cerșetorul, dispărînd în culise.
Personajul Galben
(singur
pe scenă, gesticulînd, către sală): Elefanții roz,
inorogul, calul înaripat, vasiliscul și elefantii galbeni
există ca motive de gîndire. Motivele de gîndire pot părea
ridicole, inutile uneori. Mai ales atunci cînd gîndirea e prea
întortocheată. Rațiunea în sine pare nefolositoare pentru că,
de cele mai multe ori, rațiunea nu are un rezultat concret.
Dar ea s-ar putea să aibă totuși un scop, nu credeți? Anume
acela de a se constitui în observator pentru sentimente. S-ar
putea să aibă scopul ăsta. Sînt două feluri de sentimente:
frumoase și urîte. Dar, dacă nu există gîndire, nu există nici
diferență între sentimentele frumoase și sentimentele urîte.
Diferențierea dintre sentimente se face prin conștientizarea
diferențierii dintre sentimente, nu-i așa? În fond,
sentimentele frumoase sînt frumoase pentru că sînt considerate
frumoase. Să presupunem că dispar brusc elefanții roz,
elefanții galbeni, inorogul, calul înaripat și vasiliscul.
Dispar brusc și rămînem doar cu sentimentele. Dar ele par
frumoase numai celor conștienti de faptul că sînt frumoase. De
unde rezultă că, pînă la urmă, inorogul, calul înaripat și
vasiliscul sînt frați cu elefanții roz și cu elefanții galbeni.
După ce
Personajul Galben își încheie discursul, pe scenă apar toate
personajele, împingînd scaunul cu rotile al Cerșetorului. Se
opresc și încep să îl tragă pe acesta de haine, îl bruschează,
sperînd să recupereze tot ce îi dăruiseră.
Personajul Galben
se ridică, face o reverență spre sală și pleacă. În momentul
în care Personajul Galben iese de pe scenă, cei rămași încep
să zîmbească și să-l îmbrățiseze cu căldură pe Cerșetor. Ca
încununare a entuziasmului caritabil de care sînt din nou
cuprinși, cei de pe scenă încep să se dezbrace și îi oferă
celui din scaunul cu rotile hainele de pe ei.
Cerșetorul
(plîngînd de fericire): Dumnezeu să vă binecuvînteze.
Sînteți atît de buni!
Cerșetorul
dispare în culise.
Bătrînul
(rămas
doar în indispensabili și maieu, învîrtindu-se pe loc):
Iubesc viața, iubesc moartea, iubesc visul, iubesc soarta,
iubesc femeia și bărbatul, iubesc vinul și cîrnatul, iubesc
tot și iubesc toate, iubesc pisicile aristocrate...
Celălalt Bătrîn
(în
indispensabili și maieu, alergînd în jurul Bătrînului):
Iubesc moartea și pisicile aristocrate!
Femeia Tînără
(în chiloți, dansînd cu Adolescentul): Iubesc florile
de mai!
Adolescentul
(în chiloți, dansînd cu Femeia Tînără, cîntînd):
La-la-la-la-la...
Doamna
(în fustă și sutien, venind în fața scenei, privindu-i pe
spectatori): Iubim lumea întregă!
Soțul
(în chiloți și tricou, venind în fața scenei, privind spre
spectatori): Vă iubim!
Toate personajele
coboară pe rînd de pe scenă și încep să îmbrățiseze
spectatorii, să-i sărute, să le facă declarații de dragoste.
În acel moment Personajul Galben revine și se așază pe scaun.
Personajul Galben
(spre
sală, rar, cu voce puternică): Inorogul, calul înaripat,
vasiliscul, elefanții roz și elefanții galbeni
Personajele,
care, cît timp Personajul Galben a spus aceste cuvinte, au
încremenit, printre spectatori, în pozițiile în care s-au
aflat, încep să-și ceară scuze de la cei pe care i-au
îmbrățișat, revenind apoi pe scenă, teribil de rușinați, și
fugind în culise.
CORTINA
|