Koltés sau un loc numit "acasă"

de Alina Savin

Deşi foarte puţin cunoscut în România, Bernard Marie Koltès este unul dintre cei mai jucaţi autori francezi contemporani. Acest lucru a fost posibil nu numai datorita faptului ca piesele sale au creat o adevarata revoluţie în ceea ce priveşte limbajul scenic, dar şi din cauză că moartea să prematură l-a transformat intr-o figură deseori mitizată în şcolile de teatru franţuzeşti. Frumos, homosexual, mort de sida la doar 41 de ani, cu o personalitate misterioasă, pe care nici cei mai apropiaţi prieteni nu i-o cunosteau pe deplin (de exemplu, pentru a-i fi realizată biografia a fost nevoie de cinci surse), această idealizare este oarecum normală, după cum spunea de curând regizorul şi cineastul Patrice Chéreau (cunoscut publicului românesc mai ales datorită filmelor “Regina Margot” şi “Intimité”).

De altfel, imensul succes al lui Koltès în Franta a fost rezultatul direct al colaborării lui cu Chéreau. Evenimentul declanşator al relaţiei lor a fost faptul ca în 1976, Koltès  vede de 6 ori “Disputa” lui Marivaux regizată de acesta. Ii trimite prin poştă două piese de teatru, şi deşi Chéreau nu mai lucrase până atunci pe piese contemporane, se hotărăşte să rişte. În ochii săi, principalul avantaj al lui Koltès  este faptul de a fi un autor viu, cu care se poate vorbi nu doar despre teatru, dar şi despre politică sau despre întâmplări banale de zi cu zi. “Imi găsisem partenerul care îmi lipsea”, va spune  el mai târziu. Incepe astfel o colaborare care se va întinde pe o perioadă de zece ani, în decursul careia Chéreau va regiza majoritatea pieselor koltesiene, şi chiar va şi juca intr-una dintre ele (“În singurătatea câmpurilor de bumbac”).

Prima piesa regizata va fi “Lupta negrului cu ciinii”, text scris intr-o limbă extrem de accesibilă, amintind de schimbarile produse în franceza provinciilor colonizate. Exprimarea ramine totuşi poetică, şi chiar în fragmente cu mesaj mai mult sau mai puţin nihilist farmecul exprimării nu se pierde. De altfel, cei care au scris despre Koltès  au subliniat de multe ori eforturile autorului de a fi, în acelasi timp, actual, profund şi estet. (L-a ajutat probabil în atingerea acestor scopuri şi îndelunga ucenicie pe care şi-a făcut-o studiind marii autori universali, primele sale piese fiind adaptări din Dostoievski, Gorki, Salinger, Biblie şi mai ales Shakespeare.) În “Lupta negrului cu câinii” decorul este un şantier francez din Africa, care i-a fost sugerat lui Koltès  de o călătorie a acestuia în Nigeria. Pe acest fundal se înfrunta nu atît personajele (Horn şi Cal, ingineri albi, Léone, tânără pariziancă sosită în aceeaşi zi la viitorul său soţ, Horn, şi Alboury, un negru “introdus în mod misterios în şantier”, venit pentru a recupera cadavrul fratelui sau, omorât la un moment de furie de tînarul Cal), cât concepţii despre existenţă. Este depăşită problema colonizării şi a supremaţiei civilizatiei occidentale (din acest punct de vedere Koltès  fiind mai degrabă un anti-francez) pentru a se ajunge la o dezbatere filozofică ce încearcă să surprindă esenţa interculturalităţii. Gestul simbolic al Léonei de la sfîrşitul piesei (îşi crestează faţa imitînd însemnele tribale de pe obrajii lui Alboury) este nu atât dorinţa de a marca în mod fizic o pasiune, cât hotărârea de a a se întoarce la origini.

În 1987, Chéreau pune în scenă trei versiuni ale piesei “În singurătatea câmpurilor de bumbac” (“Dans la solitude des champs de coton”), care îl va consacra definitiv pe Koltès  în Franţa. Este vorba în principiu de relaţii interumane care se reduc la un simplu troc, sau “bizness”-cum apare scris într-o alta piesa, “Cheiul de vest” (“Quai ouest”). Cele doua personaje, Clientul şi Dealerul, nu conversează în strictul sens al cuvântului, căci piesa e construită în maniera solilocului –un personaj care monologhează în faţa altuia, ce ramâne tăcut. De altfel, acesta este un procedeu frecvent utilizat de Koltès , mai ales în proza care poate fi uşor citită cu voce tare, deci transpusă scenic. De exemplu, “Noaptea în fata pădurilor” (“La nuit juste avant les fôrets”)  este construită sub forma unei fraze neîntrerupte –procedeu adoptat şi de Marques, de altfel, dar nu la cote atât de delirante- care constituie un monolog  cu ţinta precisă – celalat personaj, care ramâne tăcut.

Au existat multe interpretări ale raporturilor dintre Client şi Dealer. Câteva dintre acestea le-a oferit chiar Chéreau, care a şi jucat în rolul celui din urmă. El a propus ca obiect de schimb drogurile -ca simbol al fugii de realitate - şi flirtul între doi homosexuali. Totuşi, cea mai tulburătoare interpretare tot acest regizor a oferit-o, la îndemnul lui Koltès , care nu dorea ca piesa să să fie privită doar dintr-un singur unghi. În cea de-a treia variantă, Chéreau preferă ca obiectul tranzacţiei să ramână un mister pentru public, care este astfel invitat să participe şi să găsească el însuşi interpretări. Piesa are, de altfel, un mesaj universal, caci la baza relaţiilor dintre oameni stă trocul, greşeala făcîndu-se atunci când şi sentimentele se tranzacţionează. “Dar sentimentele se pot schimba doar pe sentimente, spune Clientul; e un fals comerţ cu falşi bani, un comerţ al săracilor ce maimuţăresc comerţul. Se poate oare schimba un sac de orez pe un sac de orez?”.

Cu puţin înainte de moartea lui Koltès , Chéreau regizeaza şi ”Întoarcerea în deşert” (“Le retour au désert”). Acţiunea se petrece în Franţa, în anii ’60, pe fundalul războiului algerian. Mathilde se întoarce după 15 ani de absenţă din Algeria, împreună cu cei doi copii, pentru a-şi recupera casa moştenită, în care locuiesc fratele sau şi fiul său idiot. Ironia titlului este evidentă: deşertul nu este în Africa, ci în Franţa, în acel oraş de provincie care se pare că a avut ca model Metz-ul natal al scriitorului. Pe parcursul unei zile se vor consuma destine pe care venirea Mathildei le face să explodeze. În principiu, piesa întregeşte seria de scrieri închinate căutării obsesive a locului numit “acasă” (sau “home”). Iată ce spune Mathilde: “Ce patrie am eu? Care este pământul meu?…În Algeria, sunt o străină care visează la Franţa; în Franţa, sunt încă şi mai străină şi visez la Algeria. Oare patria mea este locul unde nu mă aflu?”

Deşi numele lui Chéreau este inevitabil legat de cel al lui Koltès , acesta din urma nu i-a permis primului să-i regizeze toate piesele, iar motivele acestei hotăriri nu au fost explicate pe deplin. Asa se face ca Chéreau nu a regizat “Tabataba”, “Sallinger” sau “Roberto Zucco”, piesă considerată a fi cântecul de lebădă al autorului, fiind ultima piesă scrisă.

“Tabataba” este o scurtă piesă în care cele două personaje de culoare sunt frate şi soră, discutînd în contradictoriu despre utilitatea vieţii sociale. Abou îi spune surorii sale “La vârsta ta ar fi trebuit să fii de mult măritată, dar nu eşti, şi îmi faci mie morală. Opreşte-te să mai fii tânără!”, la care sora să îi răspunde “Nu vreau să am iubit, nu vreau să am soţ. Un iubit e ca soarele, cu cât încălzeşte mai tare, cu atât se face mai deşert în jur”.

“Sallinger” este o piesa pe care Koltès  a respins-o şi pe care a refuzat să o vadă jucată. Prezintă totuşi unele teme dragi autorului, ca ruperea raporturilor familiale şi căutarea disperată de sine, mereu ratată şi mereu reluată cu încăpăţânare. Se povesteşte în piesa despre o familie new-yorkeza care plânge moartea fiului celui mare, Rouquin, care s-a sinucis după venirea de pe frontul din Vietnam. Fiecare membru al familiei reacţionează în felul său. Leslie, fratele, se întreaba cum ar trebui purtat doliul şi cum poţi să-ţi omori părinţii (întrebare care prefigureaza faimoasa replica a lui Roberto Zucco “E normal să-ţi ucizi părinţii”). Al şi Ma, părinţii, îşi pun probleme privind educatia pe care au oferit-o  copiilor lor, dacă nu cumva aceştia au comis toate greselile lor, şi dacă, în definitiv, nu ar fi fost mai bine dacă nu i-ar fi conceput.

În “Roberto Zucco” se realizează împlinirea motivelor recurente koltesiene: pierderea inocenţei, căutarea identitaţii, distrugerea legăturilor familiale, deşi din punct de vedere al stilului constituie o ruptură de trecut (monologurile sunt reduse drastic, replicile sunt centrate pe acţiune, care se desfăşoară într-un ritm ameţitor). Cu toate că a provocat un adevărat scandal în Franţa din cauza faptului ca personalitatea eroului titular a fost inspirată de viaţa “serial killer”-ului Roberto Succo, (care omorâse cu cîţiva ani înainte un poliţist francez), acesta a fost rapid depăşit, pentru a i se recunoaste piesei unicitatea. Scriitorul însuşi va spune despre eroul său că este un “ucigaş exemplar”, poate din cauză că tot ce face reprezintă strict un act al voinţei. Un prim motiv întâlnit este acela al distrugerii cercului familial. Nu numai familia lui Zucco este distrusa (el isi omoară părinţii, spunînd ulterior ca e normal să-i ucizi) ci şi cele ale oamenilor cu care intra în contact. Fascinatia pe care o trezeste este patologica: puştoaica violată se hotărăşte să fugă după el, ceea ce duce la dezmembrarea unei femilii care pâna în acel moment îşi susţinea stabilitatea pe un singur pilon: acela al virginităţii fiicei mai mici. Decizia ei îi schimba pe toţi radical: sora aproape înnebuneşte, fratele devine abject (o vinde pe puştoaică unui peşte). Şi femeia răpită căreia Zucco i-a omorât copilul este atrasă de el, ar fi dispusă să-l urmeze oriunde, pentru a fi “memoria lui”.

Zucco se sinucide aruncindu-se de pe acoperisul inchisorii, spre soare. Este o moarte-manifest: fiecare ar trebui să fie liber să-şi aleaga drumul, chiar şi cel ce duce spre sfirsit. În acest sens, este ilustrativ monologul lui Zucco din scena VIII, intitulat “Puţin înainte de moarte” : “Vreau să plec. Trebuie, trebuie să plec imediat. E prea cald, în mizeria asta de oraş. Vreau să plec în Africa, unde-i zapada. Trebuie să plec pentru că altfel am să mor. Oricum nimănui nu-i pasă de nimeni. Nimănui. Bărbaţii au nevoie de femei, iar femeile au nevoie de bărbaţi, asta-i tot. Dragoste nu mai există între ei. Eu cu femeile mă culc din milă. Mi-ar placea să renasc câine, ca să fiu mai puţin nefericit. Câine vagabond, cautînd prin gunoaie; nimeni nu m-ar băga în seama. Mi-ar plăcea să fiu un câine galben, mâncat de râie, pe lângă care toţi ar trece fără măcar să-l vadă. (…)Nu, nu mai sunt cuvinte, nu mai e nimic de zis. Ar trebui să se înceteze învăţarea cuvintelor. Ar trebui închise şcolile şi mărite cimitirele. Oricum, un an, o sută de ani, tot una e; mai devreme sau mai târziu, murim cu toţii. Şi asta le face pe păsări să cânte, asta le face pe păsări să râdă..”

Voi încheia spunînd că Koltès şi-a scris cele mai bune piese într-o perioada când ştia de faptul ca are sida, deci fiind conştient că nu mai are mult de trăit. Poate de aceea se poate simti o atâta maturitate în operele sale. Maturitatea unui om care se ştie condamnat, dar care nu încetează niciodată să caute un loc pe care să-l numeasa “home”. Poate nu un loc fizic, poate doar o fericita asociere de idei care să-i ofere satisfacţia împlinirii acestui “lucru minuscul” care este viaţa. Poate.

“Lupta negrului cu câinii”-partea a IV

“ALBOURY -Acum mult timp, i-am spus fratelui meu: mi-e frig; iar el mi-a spus: asta e din cauză că un mic nor se află între tine şi soare; iar eu i-am spus: e oare posibil ca acest mic nor să mă facă să îngheţ, când toţi cei din jurul meu transpiră şi sunt arşi de soare? Iar fratele meu mi-a spus: şi eu îngheţ; atunci am început să ne încălzim împreună. Apoi i-am spus fratelui meu: când va disparea totuşi acest nor, pentru ca soarele să poată din nou să ne încălzească şi pe noi? Iar el mi-a spus: acest mic nor nu va dispărea, ne va urma peste tot, va fi întotdeauna între soare şi noi. Iar eu simteam ca intr-adevar ne urma peste tot, că în mijlocul oamenilor râzând goi în arşiţă, eu şi cu fratele meu îngheţam şi ne încălzeam unul pe celălalt. Atunci fratele meu şi cu mine, sub acest mic nor care ne priva de căldură, ne-am obişnuit unul cu celălalt tot încalzindu-ne. Dacă mă mânca spatele, fratele meu era acolo să mă scarpine; iar eu îl scărpinam la rândul meu dacă îl  mânca; de nelinişte îmi rodeam unghiile mâinii lui iar când el dormea, îşi sugea degetul meu mare. Femeile pe care le-am avut s-au agăţat de noi şi au început să îngheţe împreună cu noi; dar ne încălzeam strânşi fiind, şi frisonul unuia dintre noi era simţit şi de ceilalţi. Mamele veniră şi ele, şi mamele mamelor şi copii lor şi copii nostri, o familie nenumărată din mijlocul căreia nici măcar morţii nu mai ieşeau, ci erau păstraţi cu noi, din cauza frigului de sub nor. Micul nor a urcat, a tot urcat către soare, privând de căldură o familie din ce în ce mai mare, a cărei membri erau din ce în ce mai obişnuiţi unul cu celălalt, o familie nenumărată alcătuită din corpuri moarte, vii şi care se vor naşte, indispensabili unul altuia pe măsură ce vedeam lărgindu-se marginile pământurilor încă fierbinţi de sub soare. De aceea am venit, să cer corpul fratelui meu care ne-a fost luat, pentru că absenţa lui a rupt această apropiere care ne permite să ne ţinem de cald, căci, chiar dacă este mort, avem nevoie de căldura lui pentru a ne încălzi, iar el are nevoie de căldura noastră pentru a şi-o păstra pe a sa.

HORN –Se pare ca ne vine greu să ne înţelegem, domnule. (Se privesc) Cred că, oricâte eforturi am face, ne va fi întotdeauna dificil să convieţuim. (Tăcere)

ALBOURY –Mi s-a spus că în America negrii ies din casă dimineaţa iar albii seara.

HORN –Aşa vi s-a spus?

ALBOURY –Dacă e adevarat, domnule, atunci e o idee foarte bună.

HORN –Chiar credeţi?

ALBOURY –Da.

HORN –Nu, e o idee foarte proastă. Dimpotrivă, domnule Alboury, dimpotrivă, cu toţii ar trebui să fie cooperativi, ar trebui forţaţi să fie cooperativi. Aşa cred eu. (După un timp.) Bunul meu domn Alboury, ce vă voi spune în continuare vă va taia respiraţia. Am un excelent proiect personal despre care nu am mai vorbit nimănui, niciodata. Sunteti primul, de aceea să-mi spuneti ce credeţi. Totul ţine de cele trei faimoase 3 miliarde de oameni, din care s-ar putea face un munte: eu am calculat că dacă i-am pune pe toţi să locuiască în clădiri cu patruzeci de etaje –a căror arhitectura încă nu am pus-o la punct, dar oricum, patruzeci de etaje, nici unul în plus (…), în apartamente cu o suprafaţa medie, vedeţi, calculele mele sunt rezonabile; dacă toate aceste clădiri ar constitui un oraş, fiţi atent, un singur oraş, ale cărui străzi să aibă zece metri lăţime (…), ei bine, acest oraş, domnule, ar ocupa jumătate din Franţa, nici măcar un kilometru pătrat în plus. Restul ar fi liber, complet liber. Dacă vreţi, verificaţi calculele, le-am făcut şi răsfăcut, sunt absolut exacte. Credeţi ca proiectul meu este stupid? Ar mai trebui doar să se găsească locul unde să fie amplasat acest oraş unic, şi problema ar fi rezolvată. N-ar mai fi conflicte, n-ar mai exista ţări bogate şi ţări sărace, am fi cu totii în aceeaşi oală, rezervele ar fi ale tuturor. Vedeţi, Alboury, eu sunt puţin comunist, în felul meu. (Tacere). Franţa mi se pare ideală: este o tara temperată, cu precipitaţii potrivite, fără disproporţii în climat, floră, faună, riscurile de maladiii; da, e ideală Franţa. Bineînţeles că am putea să-l construim în sud, unde e mai mult soare. Totuşi mie îmi plac iernile, vechile ierni aspre. Domnule, dumneavoastrăoastră nu cunoaşteţi , nu aveţi cum să cunoaşteţi vechile ierni aspre. Cel mai bine ar fi ca acest oraş să fie construit în lungime, de la muntii Vosgi la Pirinei, întinzîndu-se de-a lungul Alpilor; cei care sunt îndrăgostiţi de iarnă s-ar duce în regiunea fostului Strasbourg iar cei care nu suportă zăpada, bolnavii de bronşită şi friguroşii, s-ar duce în locurile unde au fost odată Marsilia şi Bayonne. Ultimul dintre conflictele acestei umanităţi ar fi o dezbatere teoretică asupra farmecului unei ierni alsaciene şi cel al primăverii pe Coasta de Azur. Cât despre restul lumii, domnule, ei bine, acesta ar fi rezerva. Ar fi liberă Africa, domnule; i-am exploata bogăţiile, solul, subsolul, energia solară, fără să deranjăm pe nimeni. Iar Africa ar fi suficientă pentru a hrăni oraşul meu timp de generaţii, şi abia apoi vom fi nevoiţi să ne băgăm nasul în Asia şi în America. Am profita la maxim de tehnică, am aduce aici doar un minim de muncitori, totul va fi bine organizat şi pus la punct, ceva de genul unui serviciu civic; ei ne-ar aduce petrol, aur, uraniu, cafea, banane, tot ce vreţi, fără ca măcar un singur african să sufere de pe urma invaziei străine –căci nu vor mai fi acolo africani! Da, în Franţa ar fi frumos, ar fi deschisă tuturor popoarelor pământului, toate popoarele amestecate s-ar plimba pe aceleaşi străzi; iar Africa ar rămâne frumoasă, goală, nepopulată, generoasă, fără suferinţă, ar fi sânul lumii! (După un timp.) Proiectul meu vă face să râdeţi? Totuşi iată o idee cu mult mai fraternă decât a dumneavoastra. Eu, domnule, în felul acesta vreau şi continui să gândesc.

Se privesc; vântul începe să sufle. “

În singurătatea câmpurilor de bumbac (“Dans la solitude des champs de coton”)

DEALER-ul

Dacă mergeti pe afară, la această oră şi în acest loc, e pentru că doriţi un lucru pe care nu îl  aveti, dar pe care eu vi-l pot oferi; iar faptul ca am fost şi voi ramâne aici mai mult timp decât dumneavoastră, şi ca nu mă alunga nici măcar această oră –cea a raporturilor sălbatice dintre oameni şi animale-, este pentru că posed ceva ce poate satisface dorinţa celui ce trece prin faţa mea, şi simt asta ca pe o greutate pe care trebuie să o mut de pe umerii mei pe umerii oricui, om sau animal.

De aceea, în ciuda acestei ore –la care de obicei oamenii şi animalele se aruncă cu ferocitate unii asupra celorlalţi-, eu mă apropii, cu braţele deschise şi palmele întoarse către dumneavoastră, cu umilinţa celui ce propune în faţa celui ce cumpără, a celui ce posedă în faţa celui ce doreşte; şi vă văd dorinţa ca pe o lumina ce se aprinde într-o fereastră de la unul din ultimele etaje ale unei clădiri, la apus; mă apropii de dumneavoastră aşa cum apusul se apropie de această primă lumina, încet, cu respect, aproape cu afecţiune, uitînd de animalele şi oamenii de pe stradă, care îşi arată cu sălbăticie colţii.

Nu că aş fi ghicit ce v-aţi putea dori, sau că aş fi nerăbdător să o aflu, nu; căci dorinţa unui cumpărător este cel mai melancolic lucru de pe pamânt, e o dorinţă pe care o poţi contempla ca pe un mic secret care nu cere decât să fie pătruns dar căruia trebuie să îi savurezi misterul înainte de a-l pătrunde; ca pe un cadou pe care îl  primeşti ambalat şi care îţi ia ceva timp până-l desfaci. E din cauză că mi-am dorit şi eu, de când stau în acest loc, tot ceea ce şi-ar putea dori, la această oră înaintată din noapte, un om sau un animal, care-i face să iasă din vizuină în ciuda mormăiturilor sălbatice ale animalelor nemulţumite şi ale oamenilor nemulţumiţi; şi de aceea ştiu mai bine decât cumpărătorul neliniştit care îşi mai păstrează un timp misterul ca o mică fecioară crescută pentru a fi curvă, că ceea ce îmi cereţi eu am deja, şi va fi suficient, fără a vă simţi rănit de aparenta nedreptate de a fi cel care cere în faţa celui ce propune, să-mi cereţi.

Căci nu există altă nedreptate pe acest pamânt decât pământul însuşi, care este steril din cauza căldurii sau steril din cauza frigului şi foarte rar fertil datorită plăcutei îmbinări dintre căldură şi frig; nu există nedreptate pentru cei ce merg pe aceeaşi fâşie de pământ supusă aceluiaşi frig sau aceleiaşi călduri  sau aceleiaşi plăcute îmbinări, şi fiecare om sau animal este egalul omului sau animalului pe care-l poate privi în ochi, căci se mişca cu toţii pe aceeaşi linie fină şi plată a latitudinii, sclavi ai aceloraşi friguri şi ai acelorasi călduri, la fel de bogaţi şi la fel de săraci; şi singura frontieră care există este cea dintre cumpărător şi vânzător, dar şi aceasta este nesigură, căci posedă ambii atât dorinţa cât şi obiectul dorinţei, în acelasi timp gol şi proeminent, iar asta este o nedreptate mai mică decit aceea de a fi mascul sau femelă între oameni şi animale. De aceea împrumut provizoriu de la dumneavoastră umilinţa şi va cedez aroganţa, pentru a ne putea deosebi unul de celălat, acum, la această oră, care este în mod inevitabil aceeaşi pentru amândoi.

Acum spuneţi-mi, fecioară melancolică, în acest moment când mormăie surd oamenii şi animalele, spuneţi-mi ce vă doriţi şi eu vă voi furniza acel lucru, uşor, aproape cu respect, poate chiar cu afecţiune; iar apoi, după ce vom umple golurile şi vom aplatiza proeminenţele din noi înşine, ne vom îndepărta unul de celălalt, păstrându-ne echilibrul pe firul subţire şi plat al latitudinii noastre, satisfăcuţi în mijlocul oamenilor nesatisfăcuţi de a fi oameni şi a animalelor nesatisfăcute de a fi animale; însă nu îmi cereţi să vă ghicesc dorinţa; aş fi obligat astfel să enumăr tot ceea ce posed pentru a-i satisface pe cei care trec prin faţa mea de când sunt aici, iar timpul necesar acestei enumeraţii îmi va usca inima şi vă va obosi, fără îndoială, speranţa.

CLIENTUL

Nu merg într-un anumit loc sau la o anumită oră; mă deplasez, de-a dreptul, dintr-un loc într-altul, cu afaceri personale care pot fi tratate doar stând pe loc, şi nu mergând; nu cunosc nici un apus şi nici un fel de dorinţă şi vreau să ignor accidentele de pe parcurs. Voi trece de la această fereastră luminată, de acolo de sus, din spatele meu, spre acea altă fereastră luminată, de acolo din faţa mea, urmând o linie dreaptă care trece prin dumneavoastră pentru că dumneavoastră v-aţi plasat în drumul ei în mod deliberat. Dar nu există nici un mijloc care să permită, celui ce trece de la o înălţime la alta, să evite să coboare pentru a urca din nou, apoi, cu absurditatea a două mişcări care se anulează şi riscul, între ele două, este să striveşti, la fiecare pas, gunoiul aruncat de la ferestre; cu cât locuim mai sus, cu atât spaţiul este mai sănătos, dar şi căderea mai dură; iar când ascensorul vă duce jos, vă condamnă practic să mergeţi în mijlocul acestor lucruri pe care nu am vrut să le vedem acolo sus, în mijlocul tuturor acestor amintiri putrede, ca atunci când, la restaurant, chelnerul vă face nota şi enumeră la urechile dumneavoastră scârbite, toate felurile de mâncare pe care aţi început deja să le digeraţi de mult timp.

De altfel, ar fi trebuit ca întunericul să fie şi mai profund, pentru ca eu să nu pot distinge nimic din chipul dumneavoastră; atunci poate că aş fi putut să mă înşel asupra legitimităţii prezenţei dumneavoastră aici şi a saltului pe care l-aţi făcut pentru a vă plasa în drumul meu şi, la rândul meu, aş fi făcut un salt care să fie potrivit cu al dumneavoastră; dar oare care este acel întuneric atât de adânc pentru a vă face să păreţi mai întunecat decât el? dar dacă va plimbaţi într-o noapte fără  lună, nu se poate ca aceasta să nu pară a fi amiază, iar această amiază îmi arată destul de clar că nu hazardul ascensoarelor v-a adus aici, ci o imprescripibilă lege a greutăţii care vă este proprie, şi pe care o purtaţi, vizibilă, pe umeri, ca pe un sac, şi care vă fixează de această oră şi de acest loc, de unde evaluaţi suspinând înălţimea imobilelor.

Cât priveşte ceea ce-mi doresc eu, dacă o fi existând vreo dorinţă de care să-mi pot aminti aici, în întunericul apusului, în mijlocul acestor mormăituri ale animalelor cărora nu li se poate vedea nici măcar coada, în afara acestei foarte clare dorinţe de a vă vedea lăsând la o parte umilinţa, dar fără a-mi oferi aroganţa –căci dacă se întâmplă să am o slăbiciune pentru aroganţă, atunci să ştiţi că urăsc umilinţa, în mine şi în ceilalţi, iar acest schimb îmi displace-, căci ceea ce-mi doresc eu, dumneavoastră nu aveţi. Dorinţa mea –dacă aceasta există cu adevărat-, de-ar fi exprimată, v-ar arde faţa, v-ar face să vă retrageţi mâinile ţipând, şi aţi fugi în întuneric ca un câine ce fuge atât de repede de nu ai timp să-i vezi coada. Dar nu, tulburarea din acest loc şi de la această oră mă face să uit dacă am avut vreodată vreo dorinţă de care să-mi pot aminti, nu, eu nu mai pot decât să vă ofer ceva la rândul meu, şi ar fi bine să faceţi din nou un salt, căci eu nu vreau să-l repet pe al meu, să vă mutaţi de pe axa pe care o urmam, să vă anulaţi intenţiile, căci această lumină de acolo de sus, de la înălţimea imobilului, de care se apropie întunericul, continuă să strălucească fără a fi perturbată; ea găureşte întunericul, ca un chibrit aprins ce găureşte cârpa care ar vrea să-l stingă.

DEALER-ul

Aveţi dreptate să gândiţi că nu cobor de nicăieri şi că n-am nici cea mai mică intenţie să urc, dar vă înşelaţi atunci când credeţi că asta mă face să regret. Evit ascensoarele aşa cum un câine evită apa. Nu că acestea refuză să-mi deschidă uşile sau că  mi-ar repugna să mă închid în ele; însă ascensoarele în mişcare mă gâdilă iar eu îmi pierd astfel demnitatea; şi dacă îmi place să fiu gâdilat, îmi place şi mai mult să nu fiu atunci când demnitatea mi-o cere. Unele ascensoare seamănă cu drogurile, prea mult din ele te face să pluteşti, fără să urci şi fără să cobori, preferând liniile curbe liniilor drepte, şi îngheţând miezul focului. Totuşi, de când mă aflu aici, pot recunoaşte flăcările care, de departe, în spatele ferestrelor, par a fi îngheţate ca apusurile din iarnă, dar de care ajunge să te apropii, încet, poate cu afecţiune, pentru a-ţi aminti că nu există strălucire veşnic rece, căci scopul meu nu este acela de a vă stinge, ci de a vă adăposti de vânt, pentru a usca umiditatea orei la căldura acestei flăcări.

Căci, orice aţi spune, linia pe care mergeţi, din dreaptă cum era poate la început, a devenit curbă şi răsucită atunci când m-aţi văzut, şi am surprins momentul precis când m-aţi văzut prin momentul în care drumul dumneavoastră a devenit curb, însă nu curb pentru a se îndepărta de mine, ci curb pentru a veni înspra mine, căci altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată, iar dumneavoastră v-aţi fi îndepărtat de mine şi mai mult, căci vă deplasaţi cu viteza celui ce se mişcă dintr-un loc într-altul; iar eu nu aş fi reuşit niciodată să vă opresc căci eu nu mă mişc decât lent, încet, liniştit, aproape imobil, cu mersul celui care nu se deplasează dintr-un loc într-altul, ci care rămâne într-unul invariabil, pândindu-l pe cel care trece prin faţa lui şi aşteptând ca acesta să-şi modifice uşor parcursul. Iar dacă afirm că faceţi o curbă, deşi spuneţi că aceasta are semnificaţia unui salt pentru a mă evita, doar pentru a vă apropia, asta e pentru că, de fapt, n-aţi deviat absolut deloc, că această linie dreaptă nu există decât într-un mod relativ pe un plan, că ne mişcăm în conformitate cu două planuri distincte, şi că, în principiu, un singur lucru există, şi anume certitudinea că m-aţi privit şi că eu am surptins aceasta privire sau invers, şi că, plecând, din absolută cum era, linia pe care vă deplasaţi a devenit relativă şi complexă, nici dreaptă nici curbă, ci fatală.

CLIENTUL

Totuşi nu am, pentru a vă fi pe plac, dorinţe ilicite. Eu schimbul comercial îl fac la orele omologate din zi, în locurile omologate pentru comerţ şi iluminate electric. Poate că sunt un fel de curvă, dar dacă într-adevăr sunt, bordelul meu nu este această lume; al meu se prezintă în lumină legală şi-şi închide porţile noaptea, parafat de lege şi iluminat electric, căci lumina soarelui nu este de încredere. Ce aşteptaţi dumneavoastră de la un om care nu face nici un pas care să nu fie omologat şi timbrat legal şi inundat de lumină electrică în cele mai ascunse cotloane? Şi dacă mă aflu aici, pe parcurs, aşteptnd, în suspensie, deplasându-mă, înafara jocului, înafara vieţii, fiind provizoriu absent, adica nefiind practic aici –căci oare se poate spune despe un om care traversează Atlanticul în avion că se află la un moment-dat în Groenlanda, sau în inima tumultuoasă a oceanului?- şi dacă am făcut un salt, şi dacă linia mea dreaptă, care se întinde din punctul de unde vin până la punctul unde trebuie să ajung, nu avea nici un sens, nici unul, să se curbeze dintr-o dată, este pentru că dumneavoastră mi-aţi barat drumul, plin de intenţii ilicite şi de presupuneri că şi eu am, la rândul meu, întenţii ilicite. Dar să ştiţi că ceea ce-mi repugnă cel mai mult pe lume, mai mult chiar decât intenţia ilicită, mai mult decât activitatea ilicită însăşi, este privirea celui  care mă crede plin de intenţii ilicite; nu  numai din cauza privirii înseşi, care ar putea tulbura chiar şi un torent de munte, -căci privirea dumneavoastră ar putea face să apară noroi pe fundul unui pahar de apă- ci şi din cauză că numai greutatea acestei priviri aţintite asupra mea îmi face virginitatea din  mine să se simtă dintr-o dată violată, inocenţa vinovată, iar linia dreaptă, care e încetat de a mă duce dintr-un loc luminos în alt loc luminos, din cauza dumneavoastră a devenit îndoită, un adevărat labirint în obscurul teritoriu în care m-am pierdut.

DEALER-ul

Ceea ce încercaţi să faceţi este să strecuraţi un spin sub şaua calului meu pentru ca acesta să se enerveze şi să se ambaleze; totuşi, deşi calul meu este nervos şi deseori indocil, îl stăpânesc cu frâul, şi nu se ambalează chiar atât de uşor; un spin nu e o lamă, iar el îşi cunoaşte grosimea pielii şi poate să se  obişnuiască cu mâncărimea. Dar chiar şi aşa, cine poate fi tot timpul sigur de dispoziţia calului? Uneori suportă un ac în coaste, uneori un fir de praf sub ham poate să-l facă să azvârle din copite şi să se învârtă şi să-l arunce din şa pe călăreţ.

Vreau deci să ştiţi că dacă vă vorbesc, la această oră, aşa, încet, calm, poate că încă cu respect, dumneavoastră nu sunteţi aşa, căci folosiţi un limbaj care vă face să fiţi recunoscut ca vă este frică, o mică frică intensă, absurdă, prea vizibilă, ca cea a unui copil faţă de o posibilă palmă de la tatăl său; eu folosesc limbajul celui care ştie să nu fie recunoscut, limbajul acestui teritoriu şi a acestei perioade de timp când oamenii trag de zgardă şi porcii îşi izbesc capul de gardul ţarcului; eu îmi ţin limba ca şi cum aş ţine un armăsar de frâu, căci dacă aş lăsa frâul, dacă mi-aş destinde uşor presiunea degetelor şi tracţiunea braţelor, cuvintele m-ar azvârli şi pe mine şi s-ar arunca spre orizont cu violenţa unui cal arab care simte deşertul şi pe care nimic nu-l mai poate frâna.

De aceea, fără a vă cunoaşte, v-am tratat corect, de la primul cuvânt pe care vi l-am adresat, umil şi respectuos, fără să ştiu dacă ceva, orice, din persoana dumneavoastră ar merita respectul meu, fără să ştiu nimic despre dumneavoastră care să mă facă să ştiu dacă faptul de a compara stările în care ne găsim fiecare dintre noi autorizează umilinţa mea şi aroganţa dumneavoastră, însă v-am permis să fiţi arogant din cauza orei apusului în care ne-am nimerit să fim aproape unul de celălat, pentru că în ora apusului în care v-aţi apropiat de mine corectitudinea nu mai este obligatorie şi devine deci necesară, şi oricum nimic nu este mai obligatoriu decât un raport sălbatic în întuneric, şi aş fi putut să dau peste dumneavoastră ca cu o cârpă peste flacăra unei lumânări, v-aş fi putut lua de cotul cămăşii, prin surprindere. Iar această corectitudine, necesară dar gratuită, pe care v-am oferit-o, vă leagă de mine, poate şi din cauză că aş fi putut, din orgoliu, să calc pe dumneavoastră aşa cum o cizmă striveşte o hârtie slinoasă, căci ştiam, din cauza înălţimii care ne deosebeşte în primul rând –căci la această oră şi în acest loc doar înălţimea ne mai deosebeşte-, şi ştim acum amândoi cine este cizma şi cine hârtia slinoasă.

CLIENTUL

Deşi am făcut-o, îmi doresc să nu vă fi privit. Privirea se plimbă şi se aşează şi crede că se găseşte într-un teren neutru şi liber, ca o albină într-un câmp de flori, ca botul unei vaci în spaţiul îngrădit al unei pajişti. Dar ce să fac cu privirea? Privitul spre cer mă face nostalgic şi fixatul solului mă întristează, mă face să regret ceva, iar amintirea faptului că nu posed acel ceva, cât şi regretul, sunt la fel de copleşitoare. Trebuie să priveşti bine înaintea ta, la înălţimea la care te afli, oricare ar fi nivelul la care piciorul este plasat provizoriu; de aceea atunci când mergeam acolo unde mergeam în acel momentul şi unde mă aflu acum, oprit, privirea mea trebuia să se izbească, mai devreme sau mai târziu, de orice lucru aşezat sau mergând la aceeaşi înălţime cu mine; pe când, din cauza distanţei şi a legilor perspectivei, orice om şi orice animal se află provizoriu şi aproximativ la aceeaşi înălţime ca şi mine. Poate că, în definitiv, singura diferenţă care ne mai deosebeşte, sau singura nedreptate, dacă preferaţi, este cea că unul dintre noi simte o vagă frică de o posibilă palmă primită de la celălalt; şi singura asemănare, sau singura dreptate, dacă preferaţi, este faptul că nu ştim în ce măsură această frică este împărtăşită, gradul de realitate viitoare a acestor palme, şi gradul lor de violenţă.

În acest fel nu facem altceva decât să reproducem raportul obişnuit dintre oameni şi animale la orele şi în locurile ilicite şi întunecate pe care nici legea şi nici electricitatea nu le-au înconjurat; de aceea, din ură faţă de oameni şi din ură faţă de animale, prefer legea şi prefer lumina electrică şi am dreptate să cred că lumina naturală şi aerul nefiltrat şi temperatura anotimpurilor necorectată fac lumea riscantă; căci nu există pace şi nici drepturi în elementele naturale, nu există schimb în schimbul ilicit, nu există decât ameninţarea şi fuga şi comerţul fără obiecte de vândut şi fără obiecte de cumpărat şi fără monedă valabilă şi fără scara preţurilor, ci doar tenebre, tenebrele oamenilor care se abordează în noapte; şi dacă m-aţi abordat, e pentru că, în definitiv, nu vreţi decât să mă loviţi; şi dacă v-aş întreba de ce vreţi să mă loviţi, mi-aţi răspunde, ştiu, că aveţi un motiv secret pe care nu e necesar ca eu să-l cunosc. Atunci nu vă voi întreba nimic. Oare vorbim unei ţigle care cade de pe acoperiş şi care ne va sparge capul? Sunt o albină care s-a aşezat pe o floare rea, sunt botul unei vaci care a vrut să pască dincolo de gardul electric; tac sau fug, regret, aştept, fac ce pot, motive smintite, ilegalitate, întuneric.

Am pus piciorul în şanţul unui staul de vite pe unde curg misterele ca deşeurile animalelor; şi din aceste mistere şi această obscuritate care vă sunt proprii s-a ivit regula care spune că între doi oameni care se întâlnesc trebuie să se aleagă întotdeauna unul care să atace; şi, fără îndoială, la această oră şi în aceste locuri, ar trebui să vă apropiaţi de orice om sau animal pe care vi s-a aşezat privirea şi să-i spuneţi: nu ştiu dacă era în intenţia dumneavoastră să mă loviţi, din cauza unui motiv dement şi misterios pe care oricum nu aţi fi considerat necesar să mi-l comunicaţi şi mie, dar, orice-ar fi, am preferat s-o fac primul, şi motivul meu, dacă este dement, măcar nu este secret: e pentru că plutea, din cauza prezenţei mele şi a prezenţei dumneavoastră şi a întâlnirii accidentale a privirilor noastre, posibilitatea ca dumneavoastră să loviţi primul, şi de aceea am preferat să fiu ţigla care cade decât craniul, gardul electric decât botul vacii.

Altfel, dacă ar fi fost adevărat că noi suntem, dumneavoastră vânzătorul care posedă marfa aceea atât de misterioasă pe care refuzaţi să o dezveliţi şi pe care eu nu pot să o ghicesc, iar eu cumpărătorul cu o dorinţă atât de secretă că o ignor eu însumi şi, pentru a mă asigura că am, într-adevăr, o dorinţă, ar trebui să-mi zgârii amintirea ca pe o crustă pentru a face sângele să curgă, deci, dacă asta e adevărat, de ce continuaţi să vă ţineţi marfa ascunsă, când eu m-am oprit, sunt aici, şi aştept? ca într-un sac mare şi sigilat, pe care îl ţineţi pe umeri, ca o impalpabilă lege a greutăţii, ca şi când marfa nu ar exista şi nu ar putea să existe decât dacă s-ar împleti cu forma unei dorinţe; asemănător peştilor, în faţa cluburilor de strip-tease, care vă prind de cot, atunci când vă întoareceţi, noaptea, să vă culcaţi, şi care vă şoptesc la ureche: ea e aici, în seara aceasta. Insă dacă mi-aţi arăta oferta dumneavoastră, dacă i-aţi da un nume, fie el un lucru licit sau ilicit, dar numit şi deci cel puţin judecabil, dacă mi l-aţi numi, eu aş putea spune nu şi nu m-aş mai simţi ca un arbore scuturat de un vânt venit de nicăieri şi care îi zdruncină rădăcinile. Căci ştiu să spun nu şi îmi place să spun nu, sunt capabil să vă uimesc cu nu-urile mele, să vă fac să descoperiţi toate modalităţile prin care se poate spune nu, care încep prin toate formele posibile de a spune da, precum cochetele care încearcă toate bluzele şi toate perechile de pantofi pentru ca, în final, să nu o ia pe nici una, şi plăcerea pe care o resimt încercându-le pe toate nu este făcută decât din plăcerea pe care o au atunci când le refuză pe toate. Hotărâţi-vă, arătaţi-vă: sunteţi o brută care striveşte pavajul, sau sunteţi comerciant? în acest ultim caz etalaţi-vă marfa, iar eu o voi privi pe îndelete.

DEALER-ul

Din cauza faptului că vreau să fiu comerciant –dar un comerciant veritabil-, şi nu brută, nu vă spun ce posed şi ce vă propun, căci nu vreau să aud un refuz, care este lucrul de care fiecărui comerciant îi este cel mai frică pe lume, pentru că e o armă de care el nu dispune. Aşa că eu am învăţat să nu spun nu, şi nici nu vreau să învăţ; însă cunosc toate formele de da: da aşteptaţi puţin, aşteptaţi mult, aşteptaţi cu mine o eternitate aici; da îl am, îl voi avea, l-am avut şî îl voi avea din nou, nu l-am avut niciodată dar îl voi avea pentru dumneavoastră. Iar dacă cineva vine şi îmi spune: şi dacă nu aveţi nimic pentru a satisface o dorinţă mărturisită? voi spune: am ceea ce trebuie pentru a o satisface; şi dacă mi se spune: imaginaţi-vă totuşi că nu îl aveţi –chiar şi imaginându-mi, tot îl am. Şi dacă mi se spune: să presupunem că totuşi că această dorinţă este una pe care nici măcar nu vreţi să aveţi idee de ceea ce trebuie pentru a o satisface? Ei bine, chiar nevrând, în ciuda acestui lucru, eu tot am ceea ce trebuie.

Dar cu cât un vânzător este mai corect, cu atât cumpărătorul este mai pervers; orice vânzător încearcă să satisfacă o dorinţă pe care încă nu o cunoaşte, în timp ce cumpărătorul îşi subordonează întotdeauna dorinţa satisfacţiei de a putea refuza ceea ce i se propune; astfel dorinţa sa nemărturisită este exaltată de refuz, iar el uită de dorinţă în plăcerea pe care o are de a-l umili pe vânzător. Dar eu nu fac parte din rândul acelor comercianţi care uită ce au învăţat pentru a satisface gustul clienţilor lor pentru furie şi pentru indignare. Nu sunt aici pentru a oferi placere, ci pentru a umple abisul dorinţei, a chema dorinţa, a obliga dorinţa să aibă un nume, o o aduce pe pământ, a-i da dorinţei o formă, o greutate. Şi pentru că vă văd dorinţa apărând ca saliva în colţul buzelor pe care buzele dumneavoastră o înghit, voi aştepta ca aceasta să vă curgă  pe bluză sau ca dumneavoastră să o scuipaţi înainte de a vă întinde o batistă, pentru că dacă v-aş  întinde-o prea devreme, ştiu că mi-aţi refuza-o, iar aceasta este o suferinţă pe care nu vreau să o simt.

Căci lucrul de care îi este frică fiecărui om şi fiecărui animal, la această oră la care oamenii se mişcă la aceeaşi înălţime ca animalele iar fiecare animal se mişcă la aceeaşi înălţime cu fiecare om, nu este suferinţa, căci suferinţa se măsoară, cum, de altfel, şi capacitatea de a provoca şi de a suporta suferinţa se măsoară; lucrul de care îi este frică acum mai mult decât orice, este stranietatea suferinţei, este faptul de a suferi o suferinţă care nu îi este familiară. Aşadar, distanţa care va exista întotdeauna între brutele şi domnişoarele care populează lumea nu vine din evaluarea perspectivelor forţelor, căci atunci lumea s-ar împărţi foarte simplu între brute şi domnişoare, iar fiecare brută s-ar arunca pe câte o domnişoară şi lumea ar fi simplă; însă ceea ce o ţine pe brută, şi, de altfel o vai mai ţine pentru o eternitate la distanţă de domnişoară, este misterul infinit şi infinita stranietate a armelor, aceste mici bombe pe care ele le poartă în poşete şi le proiectează lichidul înspre ochii brutelor pentru a le face să plângă, şi deodată le vedem pe brute plângând în faţa domnişoarelor, cu demnitatea zdrobită, nemaifiind nici oameni, nici animale, ci un nimic, doar lacrimi de ruşine pe pământul unui câmp. De aceea brutele şi domnişoarele se tem unele de altele şi nu au încredere unele în altele, pentru că nu provocăm decât suferinţe pe care le putem noi înşine suporta şi nu ne temem decât de suferinţele pe care noi nu suntem în stare să le provocăm.

Aşa că nu refuzaţi, vă rog, să-mi spuneţi care este obiectul care vă provoacă febră, care vă face să mă priviţi, spuneţi-mi cauza; iar dacă vreţi ca demnitatea să nu vă fie rănită, atunci spuneţi-o ca şi când i-aţi spune-o unui arbore, sau ca şi când aţi spune-o zidului unei închisori, sau în singurătatea unui câmp de bumbac pe care vă plimbaţi, gol, noaptea; spuneţi-mi fără măcar să mă priviţi. Căci singura veritabilă cruzime a acestei ore a apusului în care ne găsim amândoi nu este aceea ca un om să îl rănească pe celălălt, sau să-l mutileze, sau să-l tortureze, sau să-i smulgă membrele şi capul, sau chiar să-l facă să plângă; adevărata şi teribila cruzime este aceea a omului sau a animalului care îl lasă pe om sau pe animal neterminat, care îl întrerupe ca nişte puncte de suspensie în mijlocul unei fraze, care-şi întoarce faţa de la el după ce l-a privit, ceea ce face, din om sau din animal, o eroare a privirii, o eroare a judecăţii, ca o scrisoare pe care am început-o dar pe care o mototolim cu bruatlitate chiar după ce am scris data.

CLIENTUL

Sunteţi un bandit prea ciudat, care nu fură nimic sau care aşteaptă prea mult înainte de a fura ceva, un netrebnic excentric care intră noaptea în livadă pentru a scutura arborii, şi care pleacă fără a strânge fructele. Dumneavoastră vă sunt cunoscute aceste locuri, mie îmi sunt străine; eu sunt cel căruia îi este frică şi care are dreptate să-i fie frică; eu sunt cel care nu vă cunoaşte, care nu vă poate cunoaşte, care nu face decât să vă ghicească silueta în întuneric. Dumneavoastră trebuia să ghiciţi, să numiţi ceva, şi atunci, poate, cu o mişcare a capului, aş fi aprobat, şi, cu un semn, aţi fi ştiut; dar eu nu vreau ca dorinţa mea să fie împrăştiată ca sângele pe un pământ străin. Dumneavoastră nu riscaţi numic; îmi cunoaşteţi neliniştea şi ezitarea şi neîncrederea; ştiţi de unde vin şi unde mă duc; cunoaşteţi aceste străzi, cunoaşteţi această oră, vă cunoaşteţi planurile; eu nu cunosc nimic şi risc totul. În faţa dumneavoastră sunt ca acei bărbaţi travestiţi în femei care se deghizează în bărbaţi pentru ca la sfârşit să nu se mai ştie care le este sexul. Căci mâna dumneavoastră s-a aşezat pe mine ca cea a unui bandit pe victima sa sau cea a legii pe bandit, şi de atunci sufăr, ignorant, ignorându-mi fatalitatea, ignorând dacă sunt judecat sau complice, fără să ştiu de ce sufăr, sufăr fără să ştiu ce rană îmi faceţi şi pe unde mi se scurge sângele. Poate că totuşi nu sunteţi ciudat, ci şiret; poate că, în definitiv, sunteţi mai loial decât mine. Eu nu am spus şi nici nu am vrut ceva, căci nu ştiam cine sunteţi, eu fiind străinul care nu cunoaşte limba şi nici obiceiurile, nici ceea ce este considerat aici rău sau convenit, şi care acţionează ca orbit, pierdut, e ca şi cum v-aş fi cerut ceva, ca şi cum v-aş fi cerut cel mai rău lucru de pe pământ şi aş fi vinovat că vi l-am cerut. O dorinţă ca sângele la picioarele dumneavoastră a curs din mine, o dorinţă pe care nu o cunosc şi pe care nu o recunosc, pe care doar dumneavoastră o cunoaşteţi, şi pe care o judecaţi.

Dacă este aşa, dacă încercaţi, cu graba suspectă a trădătorului, să mă încolţiţi pentru ca eu să acţionez cu sau împotriva dumneavoastră pentru ca eu să fiu în toate cazurile vinovat, dacă asta e, atunci recunoaşteţi că eu nu am acţionat încă nici cu şi nici împotriva dumneavoastră, că nu aveţi încă nimic să-mi reproşaţi, că am rămas cinstit până în această clipă. Depuneţi mărturie pentru mine că nu am căzut în întunericul în care m-aţi oprit, că m-am oprit doar pentru că aţi pus mâna pe mine; depuneţi mărturie că am chemat lumina, că nu m-am strecurat în întuneric ca un hoţ, că am făcut asta de bună voie şi cu intenţii ilicite, dar că am fost surprins şi că am ţipat, ca un copil în patul său a cărui veioză se stinge încet, încet.

DEALER-ul

Dacă dumneavoastră credeţi că eu am intenţii violente în ceea ce vă priveşte –şi poate că aveţi dreptate-, nu daţi încă nici nume şi nici gen acestei violenţe. V-aţi născut cu convingerea că sexul unui om se ascunde într-un loc precis şi că rămâne acolo toată viaţa, şi ţineţi mult la gândul acesta; totuşi, eu ştiu, deşi sunt născut la fel ca dumneavoastră, că sexul unui om –în timpul pe care acesta îl petrece aşteptând şi uitând, rămânând aşezat în singurătate- se deplasează uşor dintr-un loc într-altul, niciodată ascuns într-un loc precis, ci vizibil acolo unde nu îl căutăm; şi că nici un sex, după ce omul a învăţat să şadă şi să se odihnească liniştit în singurătate, nu seamănă cu alt sex, aşa cum un sex bărbătesc nu seamănă cu unul femeiesc; că nu există deghizare în ceea ce priveşte un lucru ca ăsta, ci doar o uşoară ezitare, ca anotimpurile intermediare care nu sunt nici vara deghizată în iarnă, nici iarnă deghizată în vară.

Totuşi nu se merită să devii nebun pentru o supoziţie; trebuie să ai grijă de imaginaţie ca de o mică logodnică: dacă e bine să o vezi vagabondând, e o prostie să o laşi să-şi piardă simţul convenienţelor. Nu sunt şiret, ci doar curios; mi-am pus mâna pe braţul dumneavoastră din pură curiozitate, pentru a şti dacă unei cărni care seamănă cu cea a găinii fără pene corespunde căldura găinii vii sau răceala găinii moarte, iar acum ştiu. Dumneavoastră suferiţi, şi spun asta fără a vă ofensa, de frig ca o găină vie care mai are doar jumătate din pene, ca găina atinsă, în sensul strict al termenului, de chelbe; şi, când eram mic, alergam după găini în curte pentru a le pipăi ca să văd, din pură curiozitate, dacă aveau temperatura vieţii sau temperatura morţii. Azi când v-am atins, am simţit în dumneavoastră răceala morţii, dar şi suferinţa răcelii, cum doar o fiinţă vie poate suferi. De aceea v-am întins vesta mea pentru a vă acoperi umerii, pentru că eu nu sufăr de frig. Şi nu am suferit niciodată, însă am început să sufăr din cauza faptului că nu cunoşteam această suferinţă, ajungând ca singurul meu vis, când eram mic –de genul acelor vise care nu sunt obiective ci închisori suplimentare, care sunt momentul când copilul vede zăbrelele primei sale închisori, ca cei care, născuţi sclavi, visează că sunt fii de stăpâni-, visul meu era acela de a cunoaşte îngheţul şi frigul de care suferiţi dumneavoastră.

Dacă v-am împrumutat doar vesta, asta nu înseamnă că suferiţi de frig doar în partea superioară a corpului, ci, şi spun asta fără a vă ofensa, de sus până jos şi poate şi puţin mai dedesubt; în ceea ce mă priveşte, am considerat întotdeauna că trebuie cedat frigurosului piesa de îmbrăcăminte care corespunde locului unde acestuia îi este frig, cu riscul de a ajunge să fii gol, de sus până jos şi poate puţin dedesubt; dar mama mea, care nu era avară dar care avea simţul convenienţelor, mi-a spus că dacă e lăudabil să-ţi dai cămaşa sau vesta sau nu contează ce acoperă partea superioară a corpului, trebuie să eziţi întotdeauna în a-ţi da pantofii, şi că în nici un caz nu este convenabil să-ţi cedezi pantalonii.

Şi, la fel cum ştiu –fără sa-mi explic dar, cu toate acestea, cu o certitudine absolută- că pământul pe care suntem aşezaţi dumneavoastră şi cu mine laolaltă cu toţi ceilalţi este şi el pus în echilibru pe cornul unui taur şi menţinut în această poziţie de mâna providenţei, tot la fel încerc, fără ştiu foarte bine de ce dar fără ezitare, să rămân în limita convenienţelor ca un copil care trebuie să evite să se aplece peste marginea acoperişului înainte de a înţelege legea căderii corpurilor. Şi la fel cum un copil crede că nu îi este permis să se aplece pentru a fi împiedicat să fure, şi eu am crezut mult timp că îi este interzis unui băiat să-şi cedeze pentalonii pentru a-l împiedica să-şi arate entuziasmul sau lărgimea sentimentelor. Dar azi înţeleg mai multe lucruri, şi recunosc mai uşor lucrurile pe care nu le înţeleg, că am rămas în acest loc şi la această oră atâta timp, că am văzut trecând atâţia oameni, că i-am privit şi că uneori mi-am pus mâna pe braţul lor, de atâtea ori, fără să înţeleg şi fără să vreau să înţeleg dar fără a renunţa totuşi să-i privesc şi să-mi pun mâna pe braţul lor –căci e cu mult mai uşor să prinzi un om decât o găină care aleargă prin curte-, şi ştiu bine că nu este nimic inconvenient nici în entuziasm şi nici în melancolia care trebuie ascunsă, şi că trebuie să urmezi regula fără să ştii de de.

În plus, şi spun asta fără să vă ofensez, speram, atunci când v-am acoperit umerii cu vesta, că imaginea dumneavoastră îmi va părea mai familiară. Prea mult necunoscut mă poate face timid şi, văzându-vă venind mai înainte spre mine, m-am întrebat de ce acest om care nu e bolnav se îmbracă precum o găină atinsă de chelbe care îşi pierde penele şi care continuă să se plimbe prin curte doar cu câteva pene pe ea; şi fără îndoială că, din timiditate, m-aş fi mulţumit să-mi scarpin creniul şi să fac un salt pentru a vă evita, dacă n-aş fi văzut, în privirea dumneavoastră fixată asupra mea, sclipirea celui care va cere ceva, şi asta în sensul cel mai strict al termenului, şi această sclipire mi-a îndepărtat gândurile de la îmbrăcămintea dumneavoastră.

CLIENTUL

Ce speraţi să scoateţi de la mine? Orice gest pe care l-aş crede o lovitură se termină ca o mângâiere; e neliniştitor să fii mângâiat atunci când ar trebui să fii bătut. Vreau ca măcar să fiţi suspicios, dacă vreţi ca eu să mai stau pe aici. Pentru că pretindeţi din întâmplare să-mi vindeţi ceva, de ce să nu vă întrebaţi dacă am cu ce să plătesc? poate că buzunarele mele sunt goale; ar fi fost cinstit ca mai întâi să-mi cereţi să-mi etalez banii pe tejghea, aşa cum se face cu clienţii îndoielnici. Dar dumneavoastră nu mi-aţi cerut nimic de genul acesta: şi ce plăcere puteţi trage din a fi înşelat? Nu am venit în aceste locuri pentru a găsi desfătare; desfătarea atacă prin detalii, prin bucăţi, dezmembrează forţele ca pe un cadavru în sala unei facultăţi de medicină. Am nevoie de integritatea mea; cel puţin neîncrederea mă va menţine întreg. Supăraţi-vă: dacă nu, de unde îmi voi lua forţa? Supăraţi-vă: vom rămâne mai aproape de treburile noastre, şi vom fi siguri că tranzacţionăm aceeaşi afacere. Căci deşi înţeleg de unde izvorăşte plăcerea mea, nu înţeleg de unde vine a dumneavoastră.

DEALER-ul

Dacă vreun moment m-aş fi îndoit că nu aveţi cu ce să plătiţi ceea ce aţi venit să căutaţi, aş fi făcut un salt atunci când v-aţi apropiat de mine. Tranzacţiile obişnuite cer ca clienţii să facă dovada solvabilităţii lor, însă buticurile de lux ghicesc şi nu cer nimic, şi nici nu se coboară vreodată în a verifica cecul sau conformitatea semnăturii. Există obiecte de vândut şi obiecte de cumpărat pe care nu se pune problema dacă dacă cumpărătorul va fi capabil să le cumpere şi nici cât timp îi va lua să se decidă. Aşadar am răbdare, căci nu ofensezi un om care se îndepărtează, atâta timp cât ştii că se va întoarce din drum. Nu poţi reveni asupra insultei, dar poţi reveni asupra amabilităţii, şi e mai bine să abuzezi de aceasta decât să o foloseşti o singură dată pe cealaltă. De aceea nu mă voi supăra încă, căci am timp să nu mă supăr şi timp să mă supăr, şi poate că mă voi supăra atunci când toate acestea vor trece.

CLIENTUL

Şi dacă -prin reducere la absurd- aş mărturisi că nu am fost arogant decât pentru că m-aţi rugat să fiu astfel atunci când v-aţi apropiat de mine cu un scop pe care nu îl ghicesc încă –căci nu sunt un bun ghicitor- dar care mă reţine totuşi aici? dacă prin reducere la absurd v-aş spune că ceea ce mă reţine aici este faptul că nu ştiu care vă sunt intenţiile, şi interesul pe care îl simt faţă de acestea? În această stranietate a orei şi stranietate a locului şi stranietate a înaintării dumneavoastră  către mine  şi eu aş fi înaintat către dumneavoastră, animat de această mişcare conservată pentru eternitate în orice lucru, atâta vreme cât o mişcare contarară nu îi este imprimată. Şi dacă m-am apropiat de dumneavoastră din inerţie? adus în jos nu din voinţă proprie ci din cauza acestei atracţii pe care o simt prinţii care se înjosesc prin hanuri, sau copilul care coboară pe ascuns în pivniţă, atracţia obiectului minuscul şi solitar pentru masa obscură şi impasibilă care se află în umbră; poate că am venit spre dumneavoastră, măsurându-mi ritmul liniştit al sângelui venelor mele, dorind să aflu dacă acest ritm liniştit va creşte sau se va opri de tot; poate că am venit lent, însă plin de speranţe, fără o dorinţă formulabilă, pregătit să fiu satisfăcut de orice mi s-ar propune, pentru că, orice mi s-ar fi propus, asta ar fi fost ca brazdele dintr-un ogor lăsat prea mult în părăsire, care nu mai poate face deosebirea între seminţele care cad pe el; pregătit să fiu satisfăcut de orice, în stranietatea apropierii noastre, de departe aş fi crezut că vă apropiaţi de mine, de departe aş fi avut impresia că mă priviţi; atunci m-aş fi apropiat de dumneavoastră, v-aş fi privit, aş fi fost aproape de dumneavoastră, aşteptând de la dumneavoastră  multe lucruri, prea multe lucruri, nu pentru ca dumneavoastră  să ghiciţi care sunt aceste lucruri, -căci nici măcar eu nu le cunosc, şi nici nu ştiu să le ghicesc-, aşteptam de la dumneavoastră  să aveţi chef să le ghiciţi, aşteptam ideea unei dorinţe, obiectul, preţul, satisfacţia.

DEALER-ul

Nu-i nici o ruşine în a uita seara ceea ce ai să-ţi aminteşti dimineaţa; seara este momentul uitării, al confuziei, al dorinţei atât de tare  înfierbântată, că devine vapori. Totuşi, dimineaţa o adună ca pe un nor gros deasupra patului, şi ar fi o prostie să nu îţi dai seama seara că va ploua a doua zi. Dacă, prin reducere la absurd, mi-aţi spune că, pe moment, nu aveţi nici o dorinţă care să fie exprimată, de oboseală sau de uitare sau de exces de dorinţă care duce la uitare, din nou prin reducere la absurd v-aş spune să nu vă mai obosiţi atâta, şi să împrumutaţi o dorinţă de la altcineva. O dorinţă se fură dar nu se inventează; şi vesta unui om ţine la fel de cald chiar şi atunci când e purtată de un altul, iar o dorinţă se împrumută mai uşor decât o haină. Pentru că trebuie neapărat să vând şi trebuie neapărat să cumpăraţi, ei bine, atunci cumpăraţi pentru alţii –căci orice dorinţă e bună-, pentru a-l bucura şi satisface pe cel care se trezeşte dimineaţa lângă dumneavoastră, de exemplu pe o mică logodnică care va dori atunci când se va scula ceva ce nu aveţi încă, iar dumneavoastră  vă veţi bucura să-i oferiţi acel ceva, şi veţi fi fericit dacă îl veţi poseda, căci îl veţi cumpăra de la mine. Pentru comerciant e bine că există pe lume atâtea persoane diferite de atâtea ori logodite cu atât de multe obiecte diferite în atâtea feluri diferite, căci memoria unora este legată de memoria altora. Iar marfa pe care o veţi cumpăra de la mine va putea foarte bine să-i folosească altcuiva dacă, prin reducere la absurd, dumneavoastră  ne veţi avea nevoie de ea.

CLIENTUL

Regula spune că un bărbat care-l întâlneşte pe altul trebuie să sfârşească prin a-l bate pe umăr şi a-i vorbi despre femei; regula spune că amintirea femeii este ultimul refugiu al luptătorilor obosiţi; asta spune regula, regula dumneavoastră; dar eu nu mă voi supune ei. Nu vreau să ne găsim pacea în absenţa femeii, sau în amintirea acelei absenţe, sau în orice altă amintire. Amintirile mă dezgustă şi, de asemenea, cei absenţi; hranei digerate îi prefer mâncarea de care încă nu m-am atins. Nu-mi doresc o pace venită de oriunde; nu vreau să-mi găsesc pacea.

Dar privirea câinelui nu exprimă decât supoziţia că totul, în jurul lui, este câine. Dumneavoastră susţineţi că lumea în care trăim, dumneavoastră şi cu mine, este susţinută în vârful cornului unui taur de către mâna unei providenţe, oricare ar fi aceea; însă eu ştiu că ea pluteşte, sprijinindu-se de spinarea a trei balene; că nu există nici providenţă şi nici echilibru, ci doar capriciul a trei monştri idioţi. În concluzie, lumile noastre nu sunt aceleaşi, iar stranietatea noastră este amestecată cu felul nostru de a fi ca strugurii în vin. Nu voi urina în faţa dumneavoastră, şi nici în acelaşi loc ca dumneavoastră; eu nu simt aceeaşi greutate ca dumneavoastră; eu nu am ieşit din aceeaşi femelă. Căci eu nu mă trezesc dimineaţa, şi nu mă culc seara.

DEALER-ul

Nu vă supăraţi, tătucă, nu vă supăraţi. Nu sunt decât un biet vânzător şi nu cunoasc decât această porţiune de teritoriu, unde aştept să vând ceva, necunoscând decât ceea ce mama mea m-a învăţat; şi cum ea nu ştia nimic, sau aproape nimic, nici eu nu ştiu nimic sau, mă rog, aproape nimic. Insă un vânzător bun încearcă să spună ceea ce un cumpărător vrea să audă şi, pentru a încerca să-l ghicească, trebuie să-l lingă puţin pentru a-i recunoaşte mirosul. Mirosul dumneavoastră nu mi-a fost familiar, într-adevar, nu am ieşit din aceeaşi mamă. Dar pentru că v-aţi apropiat, am presupus că aţi ieşit şi dumneavoastră dintr-o mamă ca şi mine, şi-am mai presupus că mama dumneavoastră v-a făcut fraţi asemănători mie, un număr incalculabil de fraţi ca o repriză de sughiţ după o masă prea copioasă, şi ceea ce ne apropie, în orice caz, este lipsa lipsei de densitate care ne caracterizează pe amândoi. Şi m-am agăţat de această lipsă a lipsei de densitate pentru că trebuie să avem ceva în comun, căci poţi merge mult timp prin deşert doar dacă ai pe undeva un punct de sprijin. Dar dacă m-am înşelat, dacă nu aţi ieşit dintr-o mamă, şi dacă nimeni nu v-a făcut fraţi, dacă nu aveţi o logodnică mică care  se trezeşte alături de dumneavoastră, dacă-i aşa, tătucă, atunci îmi cer scuze.

Doi oameni care trec unul pe lângă celălat nu pot decât să se lovească cu violenţa duşmanilor sau gingăşia fraţilor. Şi dacă la sfârşit hotărăsc, în deşertul acestei ore, să evoce ceea ce nu este acolo, din trecut sau din vis sau din lipsă, e pentru că prea multă stranietate nu se înfruntă direct. În faţa misterului e mai bine să te deschizi şi să te dezvălui în întregime înainte de a forţa misterul să se dezvăluiască la rândul lui. Amintirile sunt armele secrete pe care omul le păstrează atunci când este despuiat, ultima sinceritate care obligă la sinceritate; ultima veritabilă goliciune. Din ceea, din ceea ce sunt nu scot nici glorie şi nici confuzie; şi pentru că îmi sunteţi necunoscut, şi cu fiecare clipă mai necunoscut, ca pe vesta pe care mi-am scos-o şi pe care v-am întins-o, ca pe mâinile pe care vi le-am arătat dezarmate, şi dacă eu sunt câine iar dumneavoastră om, sau dacă eu sunt om iar dumneavoastră orice altceva, sau dacă eu aparţin oricărei rase şi dumneavoastră oricărei alte rase, eu cel puţin o ofer pe a mea privirilor dumneavoastră, vă las să o atingeţi pentru a vă obişnui cu mine, aşa cum un on se lasă examinat pentru a nu-şi ascunde armele.

De aceea vă propun, prudent, grav, liniştit, să mă priviţi cu prietenie, căci cele mai bune afaceri se fac la adăpostul familiarităţii. Nu vreau să vă înşel, şi nu cer nimic ce dumneavoastră nu aţi dori să-mi daţi. Singurul fel de prietenie în care merită osteneala să te implici nu cere să te porţi într-un anumit fel, ci să nu accţionezi deloc; vă propun imobilitatea, infinita linişte şi nedreptatea oarbă a prietenului. Pentru că nu există dreptate între cei care nu se cunosc, şi nu există prietenie între cei care se cunosc, aşa cum nu poate exista pod în absenţa hăului. Mama mea mi-a spus că e o prostie să refuzi o umbrelă atunci când ştii că are să plouă.

CLIENTUL

V-aş prefera mai degrabă şiret decât amical. Prietenia e mai zgârcită decât trădarea. Dacă acesta ar fi fost sentimentul de care aveam nevoie, v-aş fi spus, v-aş fi întrebat preţul, şi l-aş fi achitat. Dar sentimentele nu se schimbă decât pe sentimente asemănătoare; e un fals comerţ cu falşi bani, un comerţ al săracului care maimuţăreşte comerţul. Oare se poate schimba un sac de orez pe un sac de orez? Dumneavoastră nu aveţi nimic de propus, de aceea vă aruncaţi sentimentele pe tejghea, aşa cum în schimburile cele rele se face reducere la marfa de calitate proastă, ca mai apoi să nu te mai poţi plânge de produs. Eu nu am ce sentiment să vă dau în schimb; nu am această monedă, nu m-am gândit să o aduc cu mine, puteţi să mă buzunăriţi dacă vreţi. Aşadar, ţineţi-vă mâinile în buzunare, ţineţi-vă mama în familie, ţineţi-vă amintirile pentru clipele dumneavoastră de singurătate, e cel mai bun lucru.

Nu voi accepta niciodată această familiaritate pe care încercaţi, pe ascuns, să o impuneţi între noi. Nu am dorit braţul dumneavoastră pe mâna mea, n-am vrut vesta dumneavoastră, nu vreau să existe riscul de a fi confundat cu dumneavoastră. Căci trebuie să ştiţi că dacă sunteţi surprins de înfăţişarea mea, şi dacă nu aţi considerat a fi necesar să vă ascundeţi surpriza, surpriza mea a fost aprope la fel de mare ca a dumneavoastră atunci când v-am văzut apropiindu-vă de mine. Dar pe un pământ străin, străinul are obiceiul să-şi mascheze surpriza, pentru că, pentru el, orice ciudăţenie devine tradiţie locală, şi e mai bine să se obişnuiască cu aceasta, aşa cum se obişnuieşte cu vremea sau cu mâncarea din regiune. Dar vă voi duce printre ai mei, pentru a fi şi dumneavoastră străinul forţat să-şi ascundă uimirea iar noi, autohtonii liberi să o etaleze, vă vom înconjura şi vă vom arăta cu degetul, vă vom crede un maşinist de bâlci iar pe mine mă vor întreba de unde se cumpără biletele de intrare.

Dumneavoastră nu sunteţi aici pentru a face comerţ. Mai degrabă sunteţi aici pentru cerşit şi pentru furtul care îi succede aşa cum războiul succede tratativelor. Nu sunteţi aici pentru a satisface dorinţe. Căci eu aveam dorinţe care au căzut în jurul nostru, le-am călcat în picioare; pe cele mari, pe cele mici, pe cele complicate, pe cele simple, v-ar fi fost suficient să vă aplecaţi puţin pentru a le aduna cu mâinile; însă le-aţi lăsat să se scurgă în canal, pentru că nici chiar pe cele mici, nici chiar pe cele simple nu aveaţi cu ce să le satisfaceţi. Sunteţi sărac, nu sunteţi aici pentru că aşa vreţi, ci din sărăcie, din nevoie şi din ignoranţă. Nu vreau să par a cumpăra imagini sfinte şi nici să par a plăti nişte acorduri amărâte din ghitară la colţul străzii. Sunt milostiv şi vreau să fiu milostiv, şi plătesc preţul lucrurilor. Dar trebuie ca cerşetorii să cerşească, să aibă curajul să întindă mâna, iar hoţii să fure.

Eu nu vreau nici să vă insult şi nici să vă plac; nu vreau să fiu nici bun, nici rău, nici să lovesc, nici să fiu lovit, nici să seduc şi nici să fiu sedus. Vreau să fiu un zero. Nu am încredere în cordialitate, nu am vocaţia prieteniei, şi mai mult decât violenţa loviturilor mi-e frică de cea a camaraderiei. Hai să fim două zerouri rotunde, impenetrabile unul în celălat, puse unul lângă celălalt provizoriu şi care se învârt fiecare în direcţia lui prestabilită. Aici suntem singuri pentru că, în infinitatea singurătăţii acestei ore şi acestui loc care nu sunt o oră sau un loc definibile, căci nu este nici un motiv ca eu să vă fi întâlnit şi nici un motiv ca dumneavoastră să fi trecut pe lângă mine şi nici un motiv pentru cordialitate şi nici o cifră rezonabilă care să ne fi precedat şi care să ne dea vreun sens, hai să fim două zerouri simple, solitare şi orgolioase.

DEALER-ul

Dar acum este prea târziu: socoteala e începută şi ar fi bine să fie dusă până la capăt. Este just să furi ceva de la cel care ţine acel ceva ascuns, cu gelozie, pentru unica sa plăcere, dar e de prost gust să furi atunci când totul se poate cumpăra sau vinde. Iar dacă este provizoriu convenabil să-i fii dator cuiva –asta nu reprezintă decât o simplă amânare-, atunci e de-a dreptul obscen să accepţi ceea ce ţi se dă gratuit. Ne aflăm aici pentru a face comerţ şi nu pentru a ne bate, şi de aceea nu ar fi just să existe un câştigător şi un învins. Nu veţi pleca cu buzunarele pline, ca un hoţ, pentru că aţi uitat de câinele care păzeşte strada şi care vă va muşca de cur.

Dacă aţi venit aici, în mijlocul ostilităţii dintre oamenii şi animalele furioase, fără să vreţi să cumpăraţi ceva tangibil, dar dorind să fiţi lovit dintr-un motiv obscur, va trebui, înainte să vă întoarceţi şi să plecaţi, să plătiţi, să vă goliţi buzunarele. Nu vă încredeţi în cel care se tocmeşte: el este mai gelos decât proprietarul de la care furi; nu vă încredeţi în cel care se tocmeşte: aspectul său are aparenţa respectului şi a blândeţii, aparenţa umilinţei, aparenţa iubirii, dar numai aparenţa.

CLIENTUL

Dar, în definitiv, ce aţi pierdut dumneavoastră şi ce am câştigat eu? căci deşi caut în memorie, nu îmi amintesc să fi câştigat ceva. Vreau să plătesc preţul lucrurilor; dar nu pot plăti vântul, întunericul, nimicul dintre noi. Dacă aţi pierdut ceva, dacă bogăţia dumneavoastră este mai uşoară acum decât era înainte de a mă întâlni pe mine, unde a dispărut ceea ce ne lipseşte  amândurora? Arătaţi-mi. Nu m-am bucurat de nimic, de aceea nu voi plăti nimic.

DEALER-ul

Dacă vreţi să ştiţi ce a fost scris încă de la început pe factura pe care v-a trebui să o achitaţi înainte de a-mi întoarce spatele, vă voi spune că e aşteptarea, răbdarea, articolul pe care vânzătorul îl arată clientului, speranţa de a vinde, mai ales speranţa, care face din orice om care se apropie de alt om cu o cerere în privire -un debitor. Din orice promisiune de vânzare se deduce o promisiune de cumpărare, iar refuzul de a plăti rupe promisiunea.

CLIENTUL

Dumneavoastră şi cu mine nu suntem singurii pierduţi în mijlocul câmpurilor. Dacă aş striga de aici, către acest zid, către cer, în sus, veţi vedea lumini aprinzându-se, paşi apropiindu-se, ajutor venind. Dacă e greu să urăşti singur, când sunt mai mulţi asta devine o plăcere. Atacaţi bărbaţii mai mult decât femeile, căci vă este frică de ţipătul femeilor, şi credeţi că oricărui bărbat i se va părea nedemn să ţipe; mizaţi pe demnitatea, pe vanitatea, pe mutismul bărbaţilor. Vă fac cadou această demnitate. Dacă îmi vreţi răul, voi striga, voi chema în ajutor, vă voi învăţă toate felurile în care se poate chema în ajutor, căci le cunosc pe toate.

DEALER-ul

Dacă nu e dezonoarea fugii care vă împiedică, atunci de ce nu fugiţi? Fuga este un mijloc de luptă subtil; dumneavoastră sunteţi subtil; ar trebui să fugiţi. Sunteţi ca femeile acelea grase în saloanele de ceai care varsă cafetierele atunci când se mişcă: vă plimbaţi curul ca pe un păcat pe care îl regretaţi, şi vă învârtiţi în toate sensurile pentru a-i face pe ceilalţi să creadă că nu există curul dumneavoastră. Dar degeaba, tot are să fie muşcat, mai devreme sau mai târziu.

CLIENTUL

Eu nu fac parte din rasa celor care atacă primii. Eu am nevoie de timp. În definitiv, mai bine ne-am căuta de păduchi decât să ne muşcăm. Am nevoie de timp. Nu vreau să fiu accidentat ca un câine neatent. Veniţi cu mine să căutăm lumea, căci singurătatea ne oboseşte.

DEALER-ul

Acum va trebui să vă aplecaţi pentru a culege vesta care a căzut jos atunci când nu aţi vrut să o luaţi atunci când v-am întins-o.

CLIENTUL

Dacă am scuipat pe ceva, atunci am făcut-o pe o generalitate, pe o haină care, de fapt, nu e o haină; dacă am făcut-o în direcţia dumneavoastră, nu a fost împotriva dumneavoastră, aşa că nu aveţi de ce să vă feriţi de scuipat; iar dacă faceţi o mişcare pentru a-l primi drept în figură, din plăcere, perversitate sau calcul, asta nu înseamnă că nu mi-ar arătat dispreţul doar faţă de această bucată de pânză, iar o bucată de pânză nu cere socoteală nimănui. Nu, nu mă voi pleca în faţa dumneavoastră, asta-i imposibil, nu am atâta supleţe. Sunt unele mişcări pe care un om nu le poate face, cum ar fi să se lingă singur în cur. Nu voi plăti pentru o tentaţie pe care nu am simţit-o.

DEALER-ul

Nu este convenabil pentru un om să-şi lase haina insulatată. Căci dacă singura veritabilă nedreptate a acestei lumi este aceea a hazardului naşterii unui om, a hazardului locului şi a orei, atunci singura dreptate este haina sa. Haina unui om este, mai mult decât sine însuşi, ceea ce are el mai sacru: este el însuşi care nu suferă; este punctul de echilibru unde justiţia pune în cumpănă justiţia; punctul acela nu trebuie mişcat din loc. De aceea trebuie să judeci un om după haina sa, nu după chipul său, nici după braţele sale, şi nici după pielea sa. Dacă e normal să scuipi pe naşterea unui om, e riscant să scuipi pe revolta sa.

CLIENTUL

Eu vă propun să fim egali. O vestă în praf o plătesc cu o vestă în praf. Să fim egali -egalitatea orgoliului, egalitatea slăbiciunii-, să fim la fel de dezarmaţi, să suferim de acelaşi frig şi de aceeaşi căldură. Semi-nuditatea dumneavoastră şi semi-umilinţa dumneavoastră le plătesc cu jumătate din ale mele. Ne mai rămâne o jumătate, e de ajuns pentru a mai îndrăzni încă să ne privim şi pentru a uita ce am pierdut amândoi din cauza inadvertenţei, a riscului, a speranţei, a neatenţiei, a hazardului. Mie îmi va rămâne neliniştea persistentă a debitorului care a rambursat deja.

DEALER-ul

De ce nu mi-aţi cerut mie ceea ce cereţi altuia, în mod abstract, intangibil, la această oră din noapte?

CLIENTUL

Nu vă încredeţi în client: pare a căuta un lucru, dar de fapt el vrea altceva, un lucru pe care în final îl va obţine.

DEALER-ul

Dacă veţi fugi, vă voi urma; dacă veţi cădea sub loviturile mele, voi rămâne lângă dumneavoastră până vă veţi trezi; dacă decideţi să nu vă sculaţi, voi rămâne alături de dumneavoastră, în somnul dumneavoastră, în inconştienţa dumneavoastră, dincolo. Totuşi nu doresc să mă lupt cu dumneavoastră.

CLIENTUL

Nu mi-e frică să mă bat, dar mi-e teamă de regulile pe care nu le cunoasc.

DEALER-ul

Nu există reguli; nu există decât mijloace; nu există decât arme.

CLIENTUL

Incercaţi să mă atingeţi, nu veţi reuşi; încercaţi să mă răniţi: când sângele va curge, ei bine, va curge de ambele părţi şi, inevitabil, sângele ne va uni, ca pe doi indieni care îşi schimbă sângele în faţa focului şi în mijlocul animalelor sălbatice. Nu există dragoste, nu există dragoste. Nu veţi reuşi nimic care să nu existe deja, căci un om întâi moare, şi de abia apoi îşi caută moartea pe care o găseşte până la urmă, din întâmplare, pe traiectoria întâmplătoare a luminii pe o altă lumină, şi spune: deci, nu era asta.

DEALER-ul

Scuzaţi-mă, nu cumva, în vacarmul nopţii, aţi spus ce vă doriţi de la mine, iar eu n-am auzit?

CLIENTUL

N-am spus nimic; n-am spus nimic. Iar dumneavoastră, nu cumva, în noapte, în acest întuneric atât de profund încât ai nevoie de prea mult timp ca să te obişnuieşti cu el, mi-aţi propus ceva, iar eu nu am ghicit?

DEALER-ul

Nu.

CLIENTUL

Atunci, ce armă?