N-aş putea spune care-a fost mai nefericită, prima sau ultima zi a Galei de anul acesta, în mod sigur însă un rol important în eşecul lor l-a avut ciudata obsesie a juriului pentru momentele şi schiţele lui Caragiale ca temă obligatorie la secţiunea individual – după „La Moşi” de data trecută, „Temă cu variaţiuni” acum.

Inevitabil, ideea regizorală a fost determinantă în judecarea tinerilor actori, iar textul a fost deliberat ales ca fiind non-dramatic. Numai că aproape toţi concurenţii au preferat să se joace singuri de-a punerea în scenă, pe un Caragiale pentru care în general n-aveau o grilă de interpretare coerentă. Drept urmare, cea mai originală idee scenică (transpunerea în formule matematice a echivalenţei „pompiar-cetăţian”), a lui Romeo Ioan, nu-i aparţinea lui, ci eseistului Cornel Ungureanu, profesor universitar şi fost director al Teatrului Naţional din Timişoara, unde joacă R. Ioan. Iar cea mai dezamăgitoare dramatizare, care a redus textul la o farsă a la Rică Venturiano, cu ecouri dintr-o întreagă tradiţie a gazetarului român, varianta romantică, a fost, din păcate, a lui Gheorghe Lazăr, altminteri un actor cu mult potenţial (mai mult decît Marian Popescu, cel care a cîştigat premiul la secţiunea individual, cu o soluţie dramatică destul de convenţională, dar corectă). De altfel, nici Mirela Oprişor, co-cîştigătoarea premiului Galei, n-a dovedit cine ştie ce rafinamente de interpretare, chinuindu-l pe Ionesco („Doamna cu căţelul”) cu un singur registru vocal şi ratîndu-i toate subtilităţile. Însă Oprişor (pentru cunoscători, fata din reclama la cafeaua Elite care-şi anunţă iubitul prin gesturi sugestive că-i însărcinată) era singura cu o strategie de imagine convingătoare, şi probabil vocaţia ei impresarială a avut un rol în acordarea premiului.

Iuliana Mărgărit a fost singura care a apelat la o regie profesionistă – a Theodorei Herghelegiu, de altfel şi autoarea textului de la proba liber aleasă (monologul „15 minute cu N.K.”) şi cu care a mai lucrat, participînd la Gala din 2000 cu spectacolul „Cum se face...”, după Roberto Mazzucco. Un eşec de data aceasta, din nefericire: ideea transformării notelor gazetăreşti ale lui Caragiale în ştiri de televiziune plutea în aer, mergînd pe linia recontextualizării din „Scrisoarea pierdută” a lui Tocilescu, de exemplu, dar nimic în afară de idee n-a supravieţuit punerii în scenă, nici măcar textul, ca să nu mai vorbim de incapacitatea Iulianei Mărgărit de a se face auzită dincolo de primele trei rînduri de spectatori. Mai mult, monologul Theodorei Herghelegiu a surprins neplăcut – „15 minute cu N.K.” e o tristă mostră de clişee puse cap la coadă în cea mai comodă convenţie a monologului (conversaţia telefonică; una dintre scenele care compun „Sex, Drugs, Rock and Roll” de Eric Bogosian şi jucată de Florin Piersic jr. e construită tot pe o astfel de convenţie, dar la un cu totul alt nivel, Piersic deţinînd în plus arta pauzelor într-un aparent dialog).

Rădiţa Roşu, Dragoş Bucur şi Bogdan Dumitrache în "Trilogie belgrădeană" în regia lui Cristian Theodor Popescu

Din fericire, secţiunea grup a fost mult mai generoasă – actul III din „Trilogie belgrădeană” de Biliana Sbrljanovic (structura piesei şi montarea cu distribuţii paralele n-au permis prezentarea decît a unui fragment din piesă, dar cu un Dragoş Bucur excelent), „Eu cînd vreau să fluier, fluier” de Andreea Vălean şi, mai ales, „Deşeuri” după „Teatru descompus” de Matei Vişniec, cu Ciprian Nicolăiasa, Isabela Neamţu şi Cosmin Ovidiu Seleş, spectacolul de absolvire al regizoarei Ana Mărgineanu, care nu numai că a cîştigat premiul, dar a reuşit şi să entuziasmeze întreaga sală, ceea nu era deloc uşor. Ce-i drept, şi „Noaptea furtunoasă sau Nr. 9” în regia Teodorei Câmpineanu a avut reacţii bune din partea publicului, însă de data asta era vorba despre spectacolul de încheiere şi de un public mangaliot fără pretenţii, mulţi ignorînd chiar textul lui Caragiale (şi unii dintre cei care habar n-aveau de „O noapte furtunoasă” trecuseră de mult de vîrsta şcolii). Pentru că Vlad Zamfirescu (Chiriac), Silviu Biriş (Rică Venturiano), Luminţa Erga (Veta) şi ceilalţi au oferit un Caragiale cuminte (eu una nu-nţeleg de ce crede atîta lume că personajele lui Nenea Iancu sînt semianalfabeţi care trebuie să silabisească în timp ce citesc ziarul), cu găselniţe comice de vodevil şi o erotică de film prost. Dar acest spectacol va ajunge pe scena Teatrului Bulandra, pe cînd cu „Deşeuri” sau „Trilogie belgrădeană” nu se ştie ce se va întîmpla.

În rest (şi mi-am promis că n-o să spun nimic despre povestea cu cazarea unor ziarişti la un km de Mangalia, între calea ferată şi şosea), complicităţile de aşteptat, cel puţin trei generaţii de oameni de teatru incapabili să se înţeleagă între ei, o lipsă acută de bani şi perspective. În momentul de faţă, Gala Tînărului Actor nu e cu mult altceva decît ocazia acestor oameni de teatru, actuali şi viitori, de a se întîlni ca să mai ia pulsul naţiunii. Tinerii actori înşişi sînt un fel de rău necesar şi atît. Mă-ntreb şi eu, ca alţii, cui prodest?