Urmele trecerii tale

de Cristina Rotaru

           

decrepitudinea unei case ce-a fost cândva frumoasă, franjurii de coșcoveală ce atârnă pe lângă obrajii ciuntiți ai cariatidelor, degrade-urile de culori spălăcite, inevitabil armonizate în moarte, toate astea exercită o atracție irezistibilă asupra ochiului ce vrea să cuprindă, a mâinilor ce-ar dori să se plimbe pe contururile nesigure, pentru a suplini lipsa altor mijloace de exprimare a magnetismului care-l leagă de "ruinurile" printre care bântuie.

cu aparatul foto ar vrea să înșface sufletul zidurilor ce-au fost cândva o casă și să-l fixeze pentru totdeauna în peliculă. nu spre gloria autorului - expoziția a deschis-o mai mult din plictiseală și pentru că i s-a oferit ocazia, fără să facă vreun efort - ci spre hrănirea patimei lui neliniștite, aceeași patimă care îl îndeamnă să bântuie cartierele vechi și străduțele “promitătoare”, locuite de bătrânei, bătrânele și spectre, aceeași sete care îl va trezi, la ceasul când lumea cuminte doarme, îi va pune în brațe teancurile de albume și-l va face să le contemple, așezat pe parchetul rece din locuința sa de săptămâna aceea, până când soarele îl va alunga în întunecimea păturii, ca pe vampiri, cu preavoioasa-i strălucire.

sprijinit cu spinarea-i amorțită de lemnul tare al vreunui șifonier din alte vremi, el caută printre copertele impersonale imagini-madlenă, imagini-declic, imagini-capsulă. fixează privirea pe una. penumbra nu e ideală pentru vizionarea de fotografii, cu atât mai puțin în coltul depărtat de lampă în care s-a așezat, instinctiv. pentru că nu de lumină are nevoie noptaticul căutător, ci tocmai de clarobscurul fertil, prielnic înfloririi junglei de gânduri pe care le cultivă cei din specia sa. ‘înflorire’ nu e chiar bine spus, pentru că nu a flori seamănă vrejurile care îi trec prin minte acum, e mai degraba un păienjeniș de ramuri, de vițe întrerupte, o floră de cârcei i se agață de mâini în vreme ce, absente, întorc pagina în căutarea alteia, și alteia, fiecare cu grădina ei. în ele își caută, desigur, propriul suflet, undeva în bârnele cenușii a căror simplă vedere evocă scârțâitul vântului și mirosul putregaiului, adierea desprinderii și aroma de cari a căderii. în silueta neregulată închipuită de un zid ce nu mai înseamnă de mult granița între înăuntrul și afara unei odăi citește trăsături ale propriului chip lăuntric, o trecută iluzie despre sine îl privește prin fereastra spartă a altei case.

el - fascinat de case în care-și urmărește profilul, eu - fascinată de el în care caut, ca în atâtea dăți, sâmburele, miezul jinduit al ființei (nu Ființa filozofilor, ci ființa concretă atât de inaccesibilă în ciuda realității ei de trup), caut figura de dincolo de mască, roasă în fiecare minut al fiecărei zile de dorința de a i-o smulge, dacă trebuie, pentru a privi chipul sângerând, dezgolit, pentru a cunoaște - amar verb al stăpânirii în viziunea-mi flămânda! - o stăpânire pe care nu mi-o pot reprezenta, n-o știu pentru că niciodată reușita, un fel de vânare de vânt și ea, mai lipsită de șansă decât “muromanția” - arta divinației în case - pe care o practică vânatul meu… pentru că el vânează imaginile de case, eu nu fac decât să-i urmez traseul printre zidurile morocănoase, să mă izbesc de cărămizile mute care i-au întors și lui privirile, să le pun aceleași întrebări la care nu i-au răspuns primului trecut pe lângă taina lor îngropată în vizibilitate. dacă el tace, încerc să percep reverberațiile construcțiilor expiate în care s-a oglindit sufletul lui pribeag.

(cum altfel aș putea să mi-l închipui decât pribeag, rănit, suferind dar mândru, căutând consolare dar ascunzându-se după o sticlă verde groasă de o leghe marină mai curând decât s-o primească, aspirând spre înalt dar cu aripile înecate de petrol, cum altfel atunci când mă uit la acoperișul zdrențuit, străpuns de câteva stinghii sub care a așezat titlul simplu dar aproape ostentativ “autoportret”?)

ca și cum ai vrea să reconstitui acel sâmbure de adevăr din orice legendă ascultând a suta mia repovestire a ei de către rapsodul abțiguit al sătucului în care ți s-a spart cauciucul spate-dreapta al rablei cu care voiai să ajungi la castelul medieval pierdut în labirintul unei păduri devorate de turiști. ca și cum aș putea găsi eu ceea ce n-ai găsit nici tu, care stai pe însuși cufărul cu mistere și ai acces la toate, în timp ce mie nu îmi lași decât frânturi de imagini, așa cât o știre de la ora cinci sau, arar, un documentar pe discovery. și câte-o fotografie, câte-un schelet de casă sau un zid de biserică, un tufiș de maci răsărit pe o cale ferată și un trunchi de copac prăvălit prin mijlocul unui conac boieresc.

(un romantic modern, chinuit de a fi conștient de sine, înconjurat de un halou de gust gotic dar jenat de luciditate... câteodată pereții vechilor locuințe duhneau acid a urină, iar în colțurile umbrite găsea, în loc de încremenirea pânzelor de păianjen, sticle de plastic cu etichete colorate)

am închis albumul hărtănit, așa cum îi ședea bine având în vedere conținutul imagistic, albumul pe care mi-l lăsase mie atunci când plecase pe munte în ceea ce avea să fie ultima lui călătorie în “munții-destin” cum le spuneam “noi” (ce drăguțe și serviabile ghilimele!), ultima pentru că nu mai voiam să știu de el, ultima pentru că nu mai era el, iar nu pentru că-și jurase că nu mai calcă pe-acolo în veci; aceste “jurături” (mai putin decât un jurământ, dar nici chiar o înjurătura) nu valorează nici cât aerul suflat printre dinți pentru a le rosti, dar schimbarea din viața lui da, asta valora cât liniștea mea pe un secol. acum era fericit, și în fericirea plată a altcuiva nu-mi puteam găsi fascinația neguroasă care mă atrăsese inițial în preajma lui, atunci, în seara când grupul nostru se rătăcise în aceiași munti în care s-a rătăcit și actuala lui muză și inspiratoare care a luat locul caselor sfărâmate. pentru mine, e ca și cum ar fi murit pe stâncile prea-bine-cunoscute (în fond, statisticile - care nu mint niciodată - zic că tocmai pricepuții, cunoscătorii, cei siguri pe ei o pătesc - de ce n-ar fi fost și cazul trufașului munțar care a fost el?) și un altul s-ar fi mutat în trupul lui rămas nelocuit.

eu o să-i caut spectrul printre casele părăsite pe care le-a iubit atât de mult, prin albumul acum ridat și ofilit pe care înadins mi l-a lăsat, presimțind… o să-l caut printre stâncile care se aseamănă uneori caselor ruinate, timpul roade in mod egal construcțiile omului și pe cele ale naturii până le aduce la un numitor comun, fapt ce nu conține absolut nici o morală sau lecție ascunsă - este pur și simplu și eu mă mărginesc să-l constat, în timp ce ascult șuieratul vântului de creastă prin țeava alb-roșie ce a fost ultimul marcaj văzut de el, poate că acum ne uităm amândoi în același punct - doar că nu în același timp și poate că el s-a găsit, în sfârșit, pe sine - deși cred că a găsit ceva mult mai concret și mai îmbucurător, precum o ceașcă de vin fiert la care își încălzește mâinile, în cabana aglomerată, și a încetat să mai caute.

 

 

respiro©2000 All rights reserved.