Urmele trecerii tale

de Cristina Rotaru

decrepitudinea unei case ce-a fost cândva frumoasă, franjurii de coşcoveală ce atârnă pe lângă obrajii ciuntiţi ai cariatidelor, degrade-urile de culori spălăcite, inevitabil armonizate în moarte, toate astea exercită o atracţie irezistibilă asupra ochiului ce vrea să cuprindă, a mâinilor ce-ar dori să se plimbe pe contururile nesigure, pentru a suplini lipsa altor mijloace de exprimare a magnetismului care-l leagă de "ruinurile" printre care bântuie.

cu aparatul foto ar vrea să înşface sufletul zidurilor ce-au fost cândva o casă şi să-l fixeze pentru totdeauna în peliculă. nu spre gloria autorului - expoziţia a deschis-o mai mult din plictiseală şi pentru că i s-a oferit ocazia, fără să facă vreun efort - ci spre hrănirea patimei lui neliniştite, aceeaşi patimă care îl îndeamnă să bântuie cartierele vechi şi străduţele “promitătoare”, locuite de bătrânei, bătrânele şi spectre, aceeaşi sete care îl va trezi, la ceasul când lumea cuminte doarme, îi va pune în braţe teancurile de albume şi-l va face să le contemple, aşezat pe parchetul rece din locuinţa sa de săptămâna aceea, până când soarele îl va alunga în întunecimea păturii, ca pe vampiri, cu preavoioasa-i strălucire.

sprijinit cu spinarea-i amorţită de lemnul tare al vreunui şifonier din alte vremi, el caută printre copertele impersonale imagini-madlenă, imagini-declic, imagini-capsulă. fixează privirea pe una. penumbra nu e ideală pentru vizionarea de fotografii, cu atât mai puţin în coltul depărtat de lampă în care s-a aşezat, instinctiv. pentru că nu de lumină are nevoie noptaticul căutător, ci tocmai de clarobscurul fertil, prielnic înfloririi junglei de gânduri pe care le cultivă cei din specia sa. ‘înflorire’ nu e chiar bine spus, pentru că nu a flori seamănă vrejurile care îi trec prin minte acum, e mai degraba un păienjeniş de ramuri, de viţe întrerupte, o floră de cârcei i se agaţă de mâini în vreme ce, absente, întorc pagina în căutarea alteia, şi alteia, fiecare cu grădina ei. în ele îşi caută, desigur, propriul suflet, undeva în bârnele cenuşii a căror simplă vedere evocă scârţâitul vântului şi mirosul putregaiului, adierea desprinderii şi aroma de cari a căderii. în silueta neregulată închipuită de un zid ce nu mai înseamnă de mult graniţa între înăuntrul şi afara unei odăi citeşte trăsături ale propriului chip lăuntric, o trecută iluzie despre sine îl priveşte prin fereastra spartă a altei case.

el - fascinat de case în care-şi urmăreşte profilul, eu - fascinată de el în care caut, ca în atâtea dăţi, sâmburele, miezul jinduit al fiinţei (nu Fiinţa filozofilor, ci fiinţa concretă atât de inaccesibilă în ciuda realităţii ei de trup), caut figura de dincolo de mască, roasă în fiecare minut al fiecărei zile de dorinţa de a i-o smulge, dacă trebuie, pentru a privi chipul sângerând, dezgolit, pentru a cunoaşte - amar verb al stăpânirii în viziunea-mi flămânda! - o stăpânire pe care nu mi-o pot reprezenta, n-o ştiu pentru că niciodată reuşita, un fel de vânare de vânt şi ea, mai lipsită de şansă decât “muromanţia” - arta divinaţiei în case - pe care o practică vânatul meu… pentru că el vânează imaginile de case, eu nu fac decât să-i urmez traseul printre zidurile morocănoase, să mă izbesc de cărămizile mute care i-au întors şi lui privirile, să le pun aceleaşi întrebări la care nu i-au răspuns primului trecut pe lângă taina lor îngropată în vizibilitate. dacă el tace, încerc să percep reverberaţiile construcţiilor expiate în care s-a oglindit sufletul lui pribeag.

(cum altfel aş putea să mi-l închipui decât pribeag, rănit, suferind dar mândru, căutând consolare dar ascunzându-se după o sticlă verde groasă de o leghe marină mai curând decât s-o primească, aspirând spre înalt dar cu aripile înecate de petrol, cum altfel atunci când mă uit la acoperişul zdrenţuit, străpuns de câteva stinghii sub care a aşezat titlul simplu dar aproape ostentativ “autoportret”?)

ca şi cum ai vrea să reconstitui acel sâmbure de adevăr din orice legendă ascultând a suta mia repovestire a ei de către rapsodul abţiguit al sătucului în care ţi s-a spart cauciucul spate-dreapta al rablei cu care voiai să ajungi la castelul medieval pierdut în labirintul unei păduri devorate de turişti. ca şi cum aş putea găsi eu ceea ce n-ai găsit nici tu, care stai pe însuşi cufărul cu mistere şi ai acces la toate, în timp ce mie nu îmi laşi decât frânturi de imagini, aşa cât o ştire de la ora cinci sau, arar, un documentar pe discovery. şi câte-o fotografie, câte-un schelet de casă sau un zid de biserică, un tufiş de maci răsărit pe o cale ferată şi un trunchi de copac prăvălit prin mijlocul unui conac boieresc.

(un romantic modern, chinuit de a fi conştient de sine, înconjurat de un halou de gust gotic dar jenat de luciditate... câteodată pereţii vechilor locuinţe duhneau acid a urină, iar în colţurile umbrite găsea, în loc de încremenirea pânzelor de păianjen, sticle de plastic cu etichete colorate)

am închis albumul hărtănit, aşa cum îi şedea bine având în vedere conţinutul imagistic, albumul pe care mi-l lăsase mie atunci când plecase pe munte în ceea ce avea să fie ultima lui călătorie în “munţii-destin” cum le spuneam “noi” (ce drăguţe şi serviabile ghilimele!), ultima pentru că nu mai voiam să ştiu de el, ultima pentru că nu mai era el, iar nu pentru că-şi jurase că nu mai calcă pe-acolo în veci; aceste “jurături” (mai putin decât un jurământ, dar nici chiar o înjurătura) nu valorează nici cât aerul suflat printre dinţi pentru a le rosti, dar schimbarea din viaţa lui da, asta valora cât liniştea mea pe un secol. acum era fericit, şi în fericirea plată a altcuiva nu-mi puteam găsi fascinaţia neguroasă care mă atrăsese iniţial în preajma lui, atunci, în seara când grupul nostru se rătăcise în aceiaşi munti în care s-a rătăcit şi actuala lui muză şi inspiratoare care a luat locul caselor sfărâmate. pentru mine, e ca şi cum ar fi murit pe stâncile prea-bine-cunoscute (în fond, statisticile - care nu mint niciodată - zic că tocmai pricepuţii, cunoscătorii, cei siguri pe ei o pătesc - de ce n-ar fi fost şi cazul trufaşului munţar care a fost el?) şi un altul s-ar fi mutat în trupul lui rămas nelocuit.

eu o să-i caut spectrul printre casele părăsite pe care le-a iubit atât de mult, prin albumul acum ridat şi ofilit pe care înadins mi l-a lăsat, presimţind… o să-l caut printre stâncile care se aseamănă uneori caselor ruinate, timpul roade in mod egal construcţiile omului şi pe cele ale naturii până le aduce la un numitor comun, fapt ce nu conţine absolut nici o morală sau lecţie ascunsă - este pur şi simplu şi eu mă mărginesc să-l constat, în timp ce ascult şuieratul vântului de creastă prin ţeava alb-roşie ce a fost ultimul marcaj văzut de el, poate că acum ne uităm amândoi în acelaşi punct - doar că nu în acelaşi timp şi poate că el s-a găsit, în sfârşit, pe sine - deşi cred că a găsit ceva mult mai concret şi mai îmbucurător, precum o ceaşcă de vin fiert la care îşi încălzeşte mâinile, în cabana aglomerată, şi a încetat să mai caute.