Fântâna     

Poezie, secolul XIX

Eu pe bicicletă

Bei vodcă?

Punga

Azi dimineaţă pac la colţ poezia.

Unde te duci? mă întrebă.

Încolo, la pâine, am răspuns.

Îhî. Ai gumă? reluă.

I-am dat o gumă. Tu unde te duci? hop şi eu.

În partea cealaltă, bolborosi ea cu ochii la un motan

care lipăia, cu ochii la o vrabie, soarele bomboană cogeac

într-o baltă de la ploaia de azi-noapte.

Vii cu mine? am ademenit-o eu. Ţi-am dat şi gumă.

Nţ, molfăi ea

tocmai când o pungă de plastic care se rostogolea bezmetică pe trotuar

trecu pe lângă noi dându-şi aere de vedetă.

Ia te uită ce cochetă, dansează din buric pe buza vântului

ia să mă iau puţin la întrecere cu vântul

spuse poezia şi făcu un balon mare mare.

Lipită de el punga se înălţă la cer

lăsând vântul cu buza umflată.

În acel moment motanul dădu cu laba să înhaţe vrabia

care, speriată, o tuli de pe gard

şi pac se izbi în balon pac guma de mestecat se lipi de nasul poeziei

vântul râse şi smulse o pălărie, poezia îşi văzu îmbufnată de drum,

numai punga mare albă pe cerul albastru mare

era chiar fericirea cu gura deschisă şi cu mânere de apucat

doar să mă înalţ puţin pe vârfuri să o agăţ

într-o dimineaţă în care poezia se oprise o clipă la colţ cu motanul

şi trecu mai departe cu nasul pe sus, urându-mi o zi bună.

Fântâna

Ea îi reflecta dintotdeauna chipul.

Imaginea lui îl aştepta în adâncul fântânii.

Când el se suprapune peste propria lui reflexie,

apa din fântână începe să tremure

şi, odată cu ea, imaginea.

El se retrage speriat

şi se pipăie : chiar tremură.

Imaginea rămâne în aşteptarea obiectului real,

care e doar un alibi.

Apa rămâne în aşteptarea setei,

în acest bar de noapte în care dacă ai chef să bei

n-ai decât să comanzi.

El stă pe buza fântânii certându-şi setea,

spunându-şi mereu că

o fântână fără găleată ca asta trebuie să fie foarte periculoasă,

poate că otrava din apă a ros găleata,

sau poate că mama ultimei victime a smuls-o şi a făcut din ea cruce.

Fântâna e foarte adâncă şi foarte vicleană,

sau poate doar foarte tristă şi foarte singură,

sau poate că nici nu există,

pentru că pe ea nu scrie nici H nici C,

ca pe robinete.

Poate că nici setea nu există, pentru că

setea în acest bar

se vinde cu tot cu sticlă sau la pahar,

setea este un lucru simplu, elementar.

Deodată fântâna se ridică de la masa ei şi începe să danseze.

îşi tulbură apele, îşi şterge reflexiile.

Imaginea lui plonjează în adâncuri.

El îşi scoate un adidas şi-l aruncă peste buza fântânii

ca să-şi pescuiască chipul,

dar şireturile nu ajung la fund;

îşi aruncă drumurile de pe talpa adidasului în fântână

ca să nu se rătăcească pe el însuşi,

dar drumurile nu sunt suficient de lungi

pentru o fântână atât de adâncă.

El se aruncă în fântână ca să-şi salveze propriul suflet

şi bea. Ochii lui aveau culoarea setei.

Poezie, secolul XIX

Buzele tale sunt fructul din care mă fac vin.

Hai coboară să mă bei direct din butoi.

Nu mă vezi cu ochii deschişi. Caută-mă orbeşte

pe pipăite, pe chinezeşte,

pe viaţă şi peste moarte. Sub pământ timpul se-opreşte,

ţi se lasă dintotdeauna noaptea privirii mele peste umerii goi.

Pe întuneric gravitaţia dispare, plutim.

Orbecăim. Nu locuim la mansardă.

Capul meu e sub nori

pentru că picioarele mele sunt pe lună

hai apleacă-te puţin şi m-adună

sunt pământ şi fiori.

Urcăm odată cu ziua şi ţipăm când se crapă de zori.

Stau în faţa ferestrei ca în faţa lui Dumnezeu

Aş vrea să-ţi spun ceva dar nu pot decât privi

nu pot decât tăcând primi

cele patruzeci de raze buchet

ce mă prefac în vin vechi cu iz top secret

care te poartă poet fără cuvânt 

În întuneric mă pieptăn şi aştept

să-ţi fiu dulce mormânt.

Eu pe bicicletă

În ziua în care bicicleta mea va învăţa să meargă singură

Eu voi învăţa să merg pe bicicletă.

Doi sori cu razele spiţe vor trage înainte universul

Fără ştirea mea,

Răsărind şi apunând între munţii picioarelor mele

Panglica pălăriei nu mi se va clinti în vânt

Căci eu voi fi statuie

Şi universul ar merge înainte de capul lui

Fără să-mi julească genunchii,

Fără ca tocurile să mi se încurce în pedale

Fără să mai sară lanţul care legă ziua de ieri de ziua de azi.

Atunci universul s-ar descurca fără mine

Şi asta e imposibil

Pentru că nu ştiu să merg pe bicicletă

Pentru că bicicleta mea, dacă ar exista,

Ar asculta poveşti despre cai.

Bei vodcă?

Am închis uşa şi m-am oprit.

Ceva îmi lipsea.

Mi-am pipăit buzunarele, mi-am cotrobăit prin poşetă,

bricheta, rujul, cheile,

toate erau acolo

dar ceva lipsea

am coborât totuşi scările

gândindu-mă la ceva precis

pe care l-aş fi putut uita

dar nu era în camera mea, nici în afara ei,

era chiar în mine

eram chiar eu

gheaţa care lipsea

din vodca ta.

poezii de Adina Dabija