Eterna şi fascinanta graniţă

 de V. Zaicu

Multe dintre nemulţumirile româneşti legate de cultură, atunci când sunt exprimate dinăuntru, au o sursă bine întemeiată ontologic: graniţa. Ea apasă artiştii, striveşte cuvintele, pune capăt într-un mod brutal pretenţiilor de universalitate ale geniilor locale, acţionând în schimb cu totul altfel pentru pandantele lor din mirajul “de afară”. Mulţi observă toate astea şi se revoltă, fără a face vreo legătură între efect şi cauze. Cer eventual să se facă şi să se dreagă, să se valorifice valorile naţionale, în general… “să se”. Tot în general, astfel de cereri sunt uşor de îngropat sub promisiuni şi sub dovezi ale facerii – dregerii – de rigoare. Astfel ajunge graniţa să fie răspunzătoare de eşecurile aparatului intern de propagandă externă şi de succesele aparatelor externe de propagandă internă. De ce graniţa? Probabil că este singurul concept de nezdruncinat care se interpune între înăuntru şi în afară. Dacă era o uşă, o scoteam din ţâţâni şi ne aşezam la pândă, să vedem exact ce se întâmplă atunci când un produs cultural intră sau iese. Aşa, bănuim doar. Şi fiindcă bănuiala nu funcţionează aşa, de capul ei, ca bănuială de serviciu numai, ci are nevoie de un corespondent factual în a cărui manifestare să se poată insinua, ei bine, acesta a fost descoperit. Este un aparat care îşi exercită cu obstinaţie funcţiile antinaţionale derivate din proprietăţile conceptului de graniţă. Astfel, pentru ceea ce iese, aparatul foloseşte numai anumite consumabile ale sale: prost, mişelesc, ţigănesc, ruşinos, fără soia etc. Pentru ceea ce intră, consumabilele sunt cu totul altele: dulce, elevat, parfumat, best-seller etc. Rezultatul? Românescul de dincolo de graniţă pute, sau cel puţin nu miroase deloc promiţător, pe când străinescul de dincoace are întotdeauna acel ceva grandios, de mare cultură, cu care încântă şi umileşte simultan. Din toată această viziune despre schimburi şi reuşite culturale se poate extrage o singură concluzie: sunt culturi mari şi culturi mici; a României este mică, şi va rămâne aşa multe veacuri de aici înainte. Pe lângă faptul că această concluzie ar produce antropologilor suferinţe cumplite, ea ar constitui un diagnostic parţial corect, în sensul că boala este reală, dar biopsia a produs un artefact. Astfel inamicul este transferat “dincolo” de aceeaşi graniţă năstruşnică, eternă şi fascinantă, care, în condiţiile actuale, tinde să devină un omnipotent instrument pentru deratizare a imaginii.

Ce ne ascunde artefactul cu pricina? Un aparat propagandistic debil. Nu este atrofiat – nu a fost niciodată prea zdravăn –, nu este într-un stadiu primar al dezvoltării, nu stagnează; este doar debil. Nu se dezvoltă, orice terapie i s-ar aplica. Gurile rele spun că din cauza termenului “propagandă”. Or, ca şi în cazul altor termeni devalorizaţi artificial, ar trebui să se renunţe odată şi la această indexare a lui “propagandă”. Mai întâi pentru că are un corespondent factual independent de rostire, apoi pentru că induce o sfială bolnăvicioasă în acţiune, ca şi cum o atare etichetare ar compromite definitiv atât autorul, cât şi cauza.

Sunt ţări care au nevoie de propagandă culturală asiduă. România are. Pentru că actualii coplanetaşi sunt – în genere, şi cu precădere cei cu care avem treabă, adică pe aceia pe care vrem să-i strivim, să-i facem să spună, măcar scrâşnit: “da dom’le, aveţi şi voi” – consumatori, iar consumul creşte din seminţele aruncate de propagandă. Prin urmare, ai un film, o muzică, ceva tablouri, niscaiva cărţi? Bune? Ei bine, ca să le poţi exporta – un mod ergonomic de a spune “universaliza” – ai nevoie de consumatori, de această dată externi. Asta înseamnă că ai nevoie de un aparat de propagandă. Un astfel de aparat are de obicei două componente – una oficială, încredinţată de obicei structurilor diplomatice, iar alta particulară, asumată de forţe economice – şi promovează două tipuri de valori. Unele “înalte”, care suportă greu concurenţa, iar altele “mai puţin înalte” (sic PC!), pe care concurenţa este incapabilă să le deturneze semnificativ. Primele încap pe mâna oficialităţilor, fiind promovate aproape exclusiv pe cale diplomatică, cu ajutorul unor fonduri majoritar guvernamentale, iar celelalte sunt preluate de forţe economice care se ocupă de propagandă ca de propriii ochi, din simplul şi cumplit detestatul motiv al interesului propriu. Nu este de neglijat faptul că aceste activităţi de propagandă, deşi activate de un interes particular, suportă diverse cauze adiacente, care completează perfect aparatul propagandistic. Ar rezulta de aici că, dacă economia este sănătoasă – unde sănătoasă nu înseamnă “sprijinită în toate punctele”, ci “liberă să se dezvolte” –, dezvoltarea unui aparat eficient de propagandă culturală este doar o problemă de timp.

Sunt şi ţări – mult mai puţine la număr, ce-i drept – care nu au nevoie de o propagandă culturală atent susţinută. De obicei, acestea fac propagandă prin cultură, ceea ce dezvoltă un interes oficial – se poate spune chiar “de stat” – pentru îmbunătăţirea respectivelor produse culturale, în aşa fel încât acestea să poată suporta mai bine diversele cauze adiacente (vezi “soldatul american” şi… “puşcaşul marin”!?). Ambele modele conduc însă spre aceleaşi concluzii: dacă se doreşte o promovarea culturală care să satisfacă orgolii şi pasiuni de proporţii aproximativ planetare, atunci aceasta nu se poate lăsa doar pe seama oficialităţilor (diplomaţiei), indiferent cât de multilateral dezvoltate ar fi acestea; promovarea valorilor culturale “mai puţin înalte” este consecventă valorilor economice reale, bazate pe eficienţă. Ca o concluzie generală, se poate spune că astăzi o cultură, pentru a fi “mare”, trebuie mai întâi să fie înfiată de o economie “zdravănă”.

Ajungem astfel la economia culturală. De aici o putem apuca în diverse direcţii. De pildă, putem discuta măsura luată de europeni acum câţiva ani, de a impune un procent strict de producţii culturale “autohtone” în cadrul manifestărilor, emisiilor etc. Sau putem discuta oportunitatea pătrăţelelor – înţelegeţi ce vreţi! – şi a cerculeţelor care, nu peste multă vreme, vor coborî de pe ecranele televizoarelor pe afişele filmelor şi expoziţiilor. Aş propune însă ca din acest punct să ne întoarcem la oile noastre care suferă, mai ales, din cauza marilor teoreticieni ai sindromului Creutzfeld-Jacob. O ţară în care nu există o reţea performantă de distribuire a presei, în care există oraşe cu zeci de mii de locuitori în care nu poţi cumpăra o carte – şi în care tablourile sunt bunuri ale prim-ministrului, iar muzica este o perpetuă şi albastră plângere, întreruptă din când în când de fraţii Hip şi Hop, idioţeşte revărsaţi din Capitală – nu are dreptul nici măcar să viseze la promovarea propriei culturi în plan extern. Da, veţi spune, dar sistemul este sabotat din afară. Ei, vedeţi de ce am spus că graniţa este eternă şi fascinantă?