Un alt fel de „vis american” sau noul chipul al scriitorului de emigraţie: Felicia Mihali    de Calinic Toropu pr_tn@hotmail.com

     Ştiind cât de cât ce se întâmplă în România cu conflictul dintre generaţii, discrepanţele dintre vechile şi noile curente literare, am urmărit cu interes fenomenul scriitorului din exil, ajutat fiind de câteva întâmplări din viaţa mea. Printre altele, ideea de a face o pagină web cu personalităţile româneşti în spaţiul nord american. Fiecare persoană pe care am cunoscut-o cu acest prilej are farmecul, istoria şi, evident, filozofia proprie. Începusem să construiesc portretul-robot al scriitorului român de emigraţie aşa cum mi se arătase. Dar totul mi-a fost dat peste cap de o întâlnire bizară care m-a făcut să amân proiectul. Ca o mare surpriză, consumată undeva între stupefacţie şi amuzament, a apărut absolut-necunoscuta-aici-scriitoare Felicia Mihali. Şi când spun surpriză nu ma refer neapărat la cărţile ei, ci mai ales la persoana ei care este în afara a ceea ce ştiam despre emigrantul român tipic şi despre scriitorul român de emigraţie în special.

     Făcându-i o primă vizită, de curtoazie, am descoperit cea mai ciudată casă din câte mi-a fost dat să văd: nimic din ce era în interior nu făcea pereche. Mobila, tablourile, covoarele, scaunele, totul era desperecheat, asociat la întâmplare. De aici a pornit povestea ei care, pentru mine, îi contrazice pe cei care de fiecare dată te întâmpină cu formula : « Uită-te la mine. Am spălat în restaurante, am reparat acoperişuri… Şi m-am realizat!». Felicia nu vrea să muncească (orice), nu şi-a luat carnet de conducere (încă), nu vrea maşină şi nici casă, nu vrea slujbă şi nici excursii în Caraibe. Primul lucru pe care l-a făcut la venirea în Montreal a fost să se înscrie la Université de Montréal, la un masterat în Literatură Comparată, urmat imediat de un certificat în Istoria Artei. Dacă o întrebi ce vrea să facă după aceea cu aceste diplome, îţi spune în cel mai bun caz că nu ştie, dacă nu cumva îţi răspunde că nu o interesează. Tot ce o interesează este să profite de libertatea de a citi ce nu a putut citi în ţară, să vadă ultimele noutăţi cinematografice, să meargă la teatru atunci când poate obţine reduceri, şi la concertele gratuite. Învaţă franceză şi engleză pentru a-şi putea traduce singură cărţile, pentru că munca cu un profesionist costă. Iar în timpul liber ascultă cele mai ciudate melodii pakistaneze şi africane, Maria Tănase sau Sfânta Liturghie cu toate că la biserică o vedem doar la marile sărbători sau praznice. Totul pentru cărţile ce i-au încolţit în cap!

    Ca individ social, unuia ca Felicia nu îi dai nici o şansă. Nu mi-a fost dat să văd pe cineva magazinând cu mai mare plăcere la Village des Valeurs[1], de la haine până la obiecte de „artă”; pe cineva atât de pornit împotriva sistemului american de viaţă, de hrană, de distracţie. Ca scriitor, chiar dacă cele trei romane ale ei publicate în ţară au avut succes, este greu să crezi în steaua ei de aici. Ce i-a trebuit să plece? Nu este absurd să crezi că o asemena persoană, la cei 35 de ani ai ei, cu rochiile ei şleampete, cu bocancii ei de rocker, cu ochelarii ei cam groşi şi nasul cam arogant, să aibă pretenţia „să dea lovitura” în America? Cineva căreia îi este frică să vorbească engleza în public, care nu prea ştie pe unde se intră şi se iese din clădiri, să vrea să devină „universală”, recunoscută, şi să mai şi afirme la plecarea din România că are dreptul să se lupte pentru Nobel? Nu cumva faptul că în România a fost tratată ca o vedetă de toate revistele, cotidianele, de criticii cei mai severi, i-a dat un avânt şi un curaj de rău augur?

    Constat că răspunsul la aceste întrebări este: Nu! Pentru a reuşi ai nevoie de asemenea nonşalanţă şi nepăsare. Ai nevoie să îţi urmăreşti cu egoism propriile interese, fără nevoia de a urmări modelul celor care au „succes” în America, care au slujbe, case şi cel putin două maşini în garaj. Nu ar fi trebuit deci să şocheze prea tare că Felicia a reuşit primul pas din ceea ce şi-a propus, şi mult mai repede decât a sperat chiar ea însăşi. La numai doi ani de la venirea în Canada, primul ei roman, Ţara brînzei, este publicat de către editura XYZ, una din cele mai importante din Quebec, în cea mai curată variantă franceză şi în cel mai elegant format.

    Felicia Mihali însă ţine să se ştie : « A trebuit să renunţ la avantajele şi dexterităţile pe care le cîştigasem în româneşte, pentru a profita de avantajele şi surprizele pe care noua limbă mi le rezervă». Şi-a pierdut romanul, prin rescriere, calităţile care au făcut critica română să se pună la unison în a-l lăuda, lucru care se întâmplă destul de rar? Şi-a pierdut Le Pays du Fromage atmosfera şi savoarea balcanice cărora le suntem atât de tributari şi care ne urmăresc oriunde vom fi?

    Am să răspund la aceste întrebări citând dintr-un articol apărut în cotidianul montrealez Le Devoir. Robert Chartrand, reputat critic literar, exclama în chiar debutul recenziei sale : « Trebuie să îi mulţumim Feliciei Mihali pentru fericita idee de a se instala aici în urmă cu doi ani după ce a părăsit România natală : ea ne oferă ca un cadou neaşteptat, acest prim roman. » pentru a încheia : « Romanul Feliciei Mihali este una dintre cele mai frumoase surprize ale acestei primăveri. » Dincolo de aceste aprecieri, mesajul pe care criticul quebecois ni-l transmite este înca mai important. In concepţia sa, scriitoarea Felicia Mihali şi tot ce va scrie ea de aici înainte aparţin literaturii din Québec. Dacă mai adaug că în librării cartea stă pe rafturile romanului quebecois, se va înţelege şi mai bine care este destinul ce se rezervă atât romancierei cât şi operei sale. Acum ea se găseşte în punctul în care o literatură, cea română, trebuie să-i spună : « La revedere, Felicia! » pentru că o alta, cea quebecoise, a adoptat-o : « Bienvenue, Félicia! »

     Insă, grăbită cum este să pună mâna pe lauri, toate astea sunt deja pentru ea istorie. Felicia îşi vede mai departe de treabă. După ce şi-a tradus al doilea roman, Mica Istorie - în franceză şi engleză, Eu, Luca şi chinezul - în franceză, bombardează din nou editorii cu manuscrise. Rămânând să-i mai şi găsească…

    „Visul american”, pentru noua şi tânăra generaţie de emigranţi români, nu se mai înfăptuieşte prin compromis şi, în nici un caz, nu mai este (doar) „casă şi maşină”. Iar realizarea lui se întâmplă undeva dincolo de suficienţa materială imediată. În fapt, dincolo de perisabil.

Calinic Toropu - Euforia debutului tau literar in Canada a trecut… Chiar a trecut?

Felicia Mihali - Nu, nu a trecut inca, si cred ca ar fi si periculos sa treaca. Cind nu te mai bucuri de propriul succes insemna ca, in primul rind, cartile tale nu iti mai plac, ceea ce este trist si fara speranta  pentru autor. Cind nu te mai bucuri de propriul succes insemana ca evolutia, ca si cariera ta scriitor, s-au oprit la o numita ora, care nu mai poate fi actualizata. Daca propria ta reusita nu iti mai face placere inseamna ca si viata te plictiseste, ceea ce deocamdata nu este cazul meu.

CT - Presa scrisa de limba franceza a primit romanul Le Pays du fromage, dar si pe tine, cu mult entuziasm. Ziarul  Le Devoir  iti multumeste ca ai avut ideea de a te stabili in Quebec, in timp ce Le Soleil considera ca ai deja un loc de invidiat in literatura quebecoise.

FM - Da, cei doi autori Robert Chartrand si Antoine Tanguay au primit foarte bine cartea, si la fel de bine o primeste publicul de aici. Toate reactiile din partea cititorilor quebecoisi sint extrem de mature si pertinente, si imi face mare placere sa constat ca apartin unei elite culturale, ca cititorul de aici este suficient de matur, mult mai matur decit vrem noi sa acceptam. Ceea ce ma linisteste in toate aceste elogii este ca nimeni nu te lauda de complezenta, cu atit mai mult in cazul meu, care sint o necunoscuta pentru ei.

CT - In comparatie cu ce s-a scris in Romania la aparitia verisunii originale, criticii de aici lasa impresia de a fi mult mai aproape de esenta romanului tau.

FM - Este si parerea mea, o constatate pe care o fac cu inima usoara dupa multe luni de stres in care am asteptat aparitita cartii cu emotie, dar si cu imensa frica. Cel mai tare m-am temut ca cititorii de aici sa nu se opreasca la primul nivel al cartii, la imaginea satului, la comunism, la saracie, lucruri care in Romania au fost remarcate in primul si in primul rind. Asta nu m-a deranjat, dar recunosc ca as fi vrut reactii de  genul celor pe care le fac cei din Le Devoir si Le Soleil. Este o dovada in primul rind ca au citit romanul cu un ochi detasat, foarte atenti sa nu faca erori de apreciere. In orice caz receptia cartii aici este extraordinara. Asa cum mi-am dorit, publicul de aici sondeaza profunzimile cartii, nu structura lui de suprafata.

CT - Cititorii francofoni au inteles forta cu care personajul tau feminin se ofera analizei interioare, in cautarea unor raspunsuri. Ceea ce o anima este lupta ei impotriva esecului. Si ceea ce in tara ajunsese a fi numit erotism, aici este perceput ca o emotionanta pledoarie pentru dragoste.

FM - Se pare ca romanul meu a picat pe un teren foarte bun, pentru ca publicul francofon din Quebec are o sensibilitate aparte, datorita in buna parte istoriei, apartenentei sale la doua lumi, total opuse in unele privinte. De aceea poate au sesizat perfect contrastul pe care se bazeaza caracterul eroinei, care aspira la sublim intro-o lume saraca, umila. Ei au inteles ca in cea mai neagra mizeire, omul continua sa aspire la frumusete, la dragoste adevarata.  Asa cum este el alcatuit, omul nu revine niciodata la starea de animal, el continua sa fie o fiinta cu aspiratii, cu idealuri. Critica a sesizat relatia dureroasa pe care o stabilim cu propriul trecut, cu originea care uneori se traduce prin teribile complexe care ne coplesesc si ne umbresc viata. In ceea ce priveste dragostea, nu va spun ce reactii am avut din partea compatriotilor mei de aici. Unul m-a numit profesoara de sex, altul m-a facut obsedata sexual, cind totul in carte este atit de voalat, atit de discret si de putin spus. 

CT - Apropo, cum a primit comunitatea roman de aici acest roman, care apartine de acum celor doua culturi.

FM - Pentru mine comunitatea inseamna in primul rind cei citiva prieteni care m-au sprijinit de la inceput si au crezut in mine, insemna presa romaneasca de aici care a scris depre mine in termeni extrem de elogiosi, postul de radio ca si cel de televiziune. Restul pina la 30.000, cit se spune ca numara comunitatea noastra, ma trateaza cu o indiferenta care ma doare. Pur si simplu nu ii intereseaza cartea. Anecdotic iti spun ca din cele 20 de carti cit exista in magazinele romanesti, de aproape 2 luni, nu s-a vindut nici macat o carte. Cam asta este interesul comunitatii pentru cultura romana de emigratie. Toti fac mare parada de Cioran, Ionescu si Eliade, dar putin le pasa de cei care se formeaza sub ochii lor.

CT - Departe de a fi o traducere a Tarii branzei versiunea franceza este o rescriere a primului tau roman. Cum ai reusit sa transmiti cititorului quebecois emotii pe care ne-ar fi placut sa credem ca numai noi romanii le putem trai si deci intelege?

FM - Cred ca nici un autor nu isi poate traduce singur cartea. Nimeni nu poate respecta structura, ritmul initial intr-o alta limba. Iar cei care incearca sa isi traduca cartile cel mai bun lucru pe care il pot face este sa uite de prima varianta si sa isi rescrie cartea, sa se mute intr-o alta limba si sa lucreze cu avantajele ei. De aceea spun ca Le Pays du Fromage nu este o traducere, ci in fond o alta carte, pastrind cu totul si cu totul continutul de la Tara Brinzei. Imi place sa cred ca varianta in franceza este la fel de buna, stilistic si narativ vorbind. Cei care au citit-o pina acum si cunosc si varianta romana sint la fel de incitati de rezultat ca si mine.

CT - Toata experienta pe care ai trait-o cu acest roman se va rasfrange fara indoiala asupra efortului intelectual pe care il depui vizavi de celelalte doua romane, Mica istorie si Eu, Luca si Chinezul. Care iti sunt viitoarele proiecte literare?

FM - Deocamdata pentru anul acesta nimic nou. Am terminat de tradus celelalte doua romane, Eu Luca si Chinezul pe care l-am rescris in franceza, si Mica Istorie care este deja bun de tipar in franceza, dar cu care as vrea sa mai astept putin. As vrea in schimb sa incerc sa il public in engleza, la a carei traducere am asistat, ajutata fiind de o prietena din Anglia. Sintem acum la ultima lectura si sint foarte multumita de forma finala.  Pentru la anul am in proiect un nou roman, Regina si Soldatul. Dar ceea ce este foarte important pentru mine este sa imi termin teza de masterat, la Universite de Montreal, care are ca subiect trei romane de mare succes din zilele noastre, unul din ele fiind Versetele satanice al lui Salman Rusdi.