Isaac Bernstein sau dreptul la replică

de Mona Mamulea

În prefaţa redactată de Nae Ionescu romanului lui Mihail Sebastian De două mii de ani, ilustrul magistru îşi propunea să demonstreze fără putinţă de tăgadă că evreul trebuie să sufere pentru că este… evreu. Ca să nu păcătuiască printr-o obscenă dialelă, corifeul trăirismului ortodox se vede dator să-şi întindă alocuţiunea până acolo unde cititorului să-i fie limpede ce se înţelege prin a fi evreu. Iehuda patet nu pentru că anume sumbre circumstanţe l-au adus în situaţia să sufere, ci pentru că, esenţialmente, substanţial, evreul este bolnav. Calitatea de a fi evreu, evreitatea adică, ar fi idestructibil, din illo tempore - eventual, împreunată cu cel mai costisitor dintre beteşuguri: trufia. Trufia de a se fi înscris în istorie drept popor ales conjugată cu trufia nerecunoaşterii unui mântuitor pe care el însuşi îl anunţă şi îl aşteaptă face din acest neam unul care este îndreptăţit să agonizeze până la sfârşitul lumii. Iată şi judecata reputatului maître: dacă poporul ales l-ar recunoaşte pe Mesia, atunci riscă să înceteze a mai fi poporul ales, întrucât mesajul christic este universal, el nu se adresează unei anume pepiniere. Ca atare, poporul în discuţie se mai poate considera pe el însuşi ales numai în măsura în care îşi aşteaptă mai departe şi cu încăpăţânare mântuitorul anticipat de scrierile sfinte. Dar Mesia a sosit, continuă Nae Ionescu, însă evreul nu-l poate vedea, căci trufia mai sus amintită i-a tulburat privirea.

“Mesia a venit, Iosef Hechter, şi tu nu L-ai cunoscut.” “Îl cunoşteau vecinii toţi/ tu nu l-ai cunoscut” - pare a parafraza sacerdotul filosofiei interbelice, după care adaugă în forţă (şi patetic): “Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?” Dincolo de acest opulent material didactic pentru un Freud dispus să-şi verifice teza paricidului pe teoriile resentimentare ale unei ideologii religioase ce parazitează vechile scrieri evreieşti, avem în discursul lui Nae Ionescu câteva năstruşnice presupoziţii de ordin general. Pe acestea, la care se adaugă altele, dar din aceeaşi familie, le pune în discuţie Isaac Bernstein.

Iosef Hechter, în vremea aceea, a tăcut. E de presupus că nu se afla în posesia tuturor datelor, a acelora, în speţă, pe care le mediază distanţarea. Pe acestea le posedă acum Isaac Bernstein.

“Într-un fel, antisemitul de astăzi [preia cazul Isaac Bernstein] e chiar mult mai vinovat decât antisemitul militant de odinioară, acela contemporan cu (şi participant la) lagărele de exterminare; întrucât cel de astăzi are acum în faţă toată panorama însângerată a veacului - dimensiunea întreagă, reală şi incredibilă a nelegiuirii. Lui nu-i mai lipseşte nimic, are toate datele, nimic nu-i mai stânjeneşte acum înţelegerea. Fiecare detaliu stă la locul lui, pus în ordine, totul e de o rigoare - ca să zic aşa - deutch, totul s-a fişat, n-au rămas deloc lacune, pete albe, totul se ştie acum - totul e acum limpede şi însângerat. Toate sunt atât de clare şi de bine stabilite acum, încât rasistul de astăzi nu se mai poate lăsa pradă vreunui entuziasm ce ar putea avea scuza pripirii şi necunoaşterii; astăzi, el are acest privilegiu al maturităţii, acela de a fi un rasist cu sânge rece - raţional, calculat, cum se zice, “impardonabil” de lucid.”

Isaac Bernstein îşi îngăduie o contrareformă. Obiectul atacului său nu este “rasismul” sau “antisemitismul” contextual, ci înseşi principiile, bazele logice cele mai venerate şi mai imuabile ale unor astfel de modele ideologice şi comportamentale. Un simplu apel la morală (de tipul “nu e frumos, nici politicos să-i extermini pe ceilalţi”) nu e funcţionabil, iar Isaac Bernstein ştie lucrul acesta. Lupta se dă pe terenul presupoziţiilor care alimentează astfel de comportamente, presupoziţiile sunt cele care trebuie destructurate, demitizate. Este un diagnostic care vizează cauzele, iar nu efectele. Şi ce ar putea justifica mai cu spor mâna care ucide, decât sacra idee că aceasta este mişcată de însuşi Dumnezeu? Să ne oprim, de pildă, la sfintele asasinate ale legionarului. Ele sunt departe de a fi nişte simple crime, de felul celor care aparţin unui psihopat, criminal în serie. Legionarul este nici mai mult, nici mai puţin decât ambasadorul divinităţii, divinitatea este invocată ca fiind aceea care i-a pus în mână sabia dreptăţii, care a decis în locul lui că trebuie să-şi asume sfânta misie a salvării naţionale. Or, un astfel de nou contract cu Creatorul are darul de a anula orice înţelegere anterioară privitoare la “să nu ucizi” şi “iubeşte-ţi aproapele”. Nu “voinţa de putere” este aici propusă drept factor mobilizator, nici setea de sânge sau ura ancestrală faţă de Ceilalţi, ci voinţa lui Dumnezeu, singura care poate traduce peste noapte un infractor de drept comun într-un “ales”, şi de a-l trimite pe acesta dincolo de orice judecată umană. Iată ce notează Isaac Bernstein în jurnalul său: “Crima lui nu ţinea de dreptul penal, ci de teologia dogmatică; ea figura negreşit într-un plan secret al lui Dumnezeu cu privire la istoria oamenilor, plan în care tocmai lui - lui, aducătorul de dreptate - i-a fost dat să aibă rolul cel mai însemnat. Crima lui nu mai era o simplă crimă, cu tot infernul ce transpare într-o crimă, ci era tocmai expresia directă a voinţei lui Dumnezeu în raport cu vieţile oamenilor. Nu era un gest de teribilă decădere, ci unul de binemeritată înălţare. - Prin mâna ta ucigaşă se vădeşte nici mai mult nici mai puţin decât elecţiunea.”

Ideea elecţiunii divine este, aşadar, aceea care conferă omorului o demnitate   de care acesta nu s-ar bucura în nici o altă circumstanţă. Câtă vreme Dumnezeu o legiferează în felul său inimitabil, orice crimă este susceptibilă a se recomanda ca act de dreptate. Dar să fie, oare, Dumnezeu acela care decide sau “alesul” însuşi decide că Dumnezeu a decis? Dacă aşa stau lucrurile, trufia de a ţi-l lua de partener pe Dumnezeu într-un business atât de profan şi sângeros pune la orice oră în umbră “trufia” poporului evreu în pretenţiile sale, absolut legitime, de a-şi administra fără sugestii externe propriul patrimoniu al sacrului, incluzând aici şi chestiunile legate de identitatea şi de momentul istoric rezervat venirii lui Mesia. Isaac Bernstein lucrează mai departe la demistificarea frauduloasei instanţieri: “Or, nenorocirea cea mare este că tu singur - doar tu - ai fost cel ce te-ai căţărat acolo; îmbătat de propria-ţi persoană, condus doar de fantasmele tulburi ale ego-ului tău suferind, ai început să crezi că-ţi poţi vârî nasul în treburi dintre cele mai înalte. - Fireşte că nu te-a delegat nimeni, mandatul nu-ţi era decât o fantasmă mai ardentă, iar pedepsitor (ce vorbă!) tu însuţi te-ai numit - tu, făptura cea mai fragilă, fiinţă nevolnică, fluture de-o zi. Apoi, în virtutea acestei descreierate şi fantasmatice numiri, te-ai şi apucat, bărbăteşte, să ucizi în stânga şi-n dreapta, să împuţinezi lumea de fiinţe întru totul asemănătoare ţie: nici mai bune, nici mai rele - nici mai frumoase, nici mai urâte, întru totul asemenea ţie. În virtutea acestei stranii numiri, ai şi început să hotărăşti cine merită şi cine nu merită să mai fie.”

În excursia sa prin “adevărurile eterne” ale naturii umane şi ale societăţii, Isaac Bernstein găseşte ceea ce acestea reprimă, ceea ce nu e la vedere, ceea ce nu se spune făţiş şi, mai ales, incongruenţele lor năucitoare. În magistrala vecinătate a mitului “elecţiunii divine”, se află un alt mit, cel puţin tot atât de perfid în ceea ce ţine ascuns: mitul “idealurilor naţionale”. Ce asigură insolitul succes al acestei ideologii? Înzestrarea naţiunii cu un caracter de-a dreptul sacru, care ajunge a nu mai fi echivalat nici măcar de religie. Ceea ce observă Isaac Bernstein este că, de fapt, acest caracter derivă direct din religie. În practică, natio, cu întreg scenariul pe care şi-l revendică, a devenit substitutul modern, secular, al religiei (v. şi Joseph R. Llobera, The God of Modernity, 1994). Abilitatea de a prezenta naţiunea/ţara/patria (conceptele nu sunt riguros interşanjabile, dar pot fi intersolubile) ca pe o comunitate sacră nu este dintre cele mai inocente. Naţionalismul împrumută simbolurile sacrului, şi le asortează cu dibăcie, iar apoi le administrează comunităţii cu un nou protocol. Manipularea se produce aici la nivel arhetipal. Simboluri care sunt încărcate de o durabilă semnificaţie pentru oameni, dar o semnificaţie ce a fost până acum destinată transcendentului, vor fi recondiţionate pentru treburi îndeobşte terestre. Restaurate şi reeditate astfel, simbolurile sunt mânuite în scopul de a genera, în conştiinţa victimei, acelaşi tip de răspuns pe care îl inducea sacrul: ascultarea necondiţionată. S-ar putea spune că acest tip de management utilizează tehnici infinit mai subtile şi mai percutante decât orice altă strategie mass-media. Căci el nu îşi propune să vândă un banal produs expirat, ci achiziţionează, gratis şi cu succesul aprioric garantat, orice suflet la care funcţionează mecanismul simbol-semnificaţie. Şi, în genere,  funcţionează. Spre deosebire însă de bagajul simbolic al sacrului (iar în asta constă marea lui inovaţie), simbolismul naţionalismului se echipează adesea în scenarii violente. Să ne amintim paradele militare din Sri Lanka, un fenomen studiat îndeaproape de Kapferer. Graniţele dintre “noi” şi “ceilalţi”, dintre insider-i şi outsider-i, devin mai rigide şi mai de neclintit ca oricând. Dacă Dumnezeu nu s-a sfiit să acrediteze toate crimele care se comit în numele lui (şi nu puţine sunt acestea în istorie), nu vedem nici un motiv pentru care natio, acest pater familias, să binevoiască a se descurca în lipsa sângelui. Că naţiunea este Dumnezeul secularizat al vremurilor noastre se pare că e dincolo de orice îndoială. Cum se face totuşi că “atunci când ai, oricând, la îndemână Cerul”, “te mai legi aşa, prosteşte, de o bucată nenorocită de pământ?” “Şi asta numai pentru simplul motiv că ţi s-a întâmplat să te naşti pe-acolo. Faptul metafizic copleşitor că te-ai născut în această lume umbreşte pe vecie, irevocabil şi definitiv, împrejurarea cu totul neînsemnată că ai făcut-o în cutare sau cutare loc sau că la acea naştere a cântat popa, rabinul sau vraciul guraliv al tribului.” Isaac Bernstein, deprins cu privirea de lungă bătaie a celui pentru care orice deplasare patologică a devenit clişeu, ridică şi ultimul văl al zeiţei, pentru a vedea acolo nimic altceva decât structurala, funciara neputinţă a omului: “Pesemne că atunci când pleoapele insului devin prea grele, şi când ele ajung să se încarce de toată oboseala şi rutina spirituală a veacului, atunci, cu ochii în pământ şi neostoit încă pentru a fi pierdut Cerul din vedere, atunci el - fără nici măcar să-şi dea seama de ce face - va fi în stare de cea mai mare nechibzuinţă de care pot fi oamenii în stare: va începe să le socotească cereşti pe toate cele ce le vede pe pământ, şi tot mai terestre pe toate cele ce nu le mai poate atinge în Ceruri.” Iată că specia umană, întrucât îi este  refuzată intrarea cu acte oficiale în adevărata universalitate, o falsifică pe aceasta din urmă, o siluieşte la modul la care ar putea fi siluită o femeie doar întrucât este inaccesibilă.

Altceva decât un grăbit turist duminical prin limbajul de lemn al spiritului, Isaac Bernstein, cu vederea neînceţoşată a ironistului desăvârşit, demistifică, pe rând, o bună parte din constelaţiile conceptuale ale “adevărurilor” umane, le şterge aura, le devoalează presupoziţiile interne, care întotdeauna ţin fie de o criptică făţărnicie, fie de o tainică şi, mai ales, neasumată slăbiciune. Le concediază şi le expediază în zona clişeelor speciei. Viziunile de tip “panaceu” (imaginea intelectualului, filosofia, credinţa, cunoaşterea, adevărul etc.) devin, la Isaac Bernstein, viziuni de tip “carnaval”. Prin contrast, ipocrizia, hoţia, sofistica, paradoxul şi alte apucături conceptuale şi comportamentale considerate a fi nedemne şi ruşinoase sunt miraculos reabilitate. Acestea din urmă n-ar fi mai puţin umane sau mai nocive decât primele, ca atare sunt redate socialului cu drepturi egale de existenţă. Ipocrizia este, de pildă, ludic fundamentată mitologic prin aceea că zeii înşişi ar fi dăruit-o oamenilor care, printr-un neajuns al creaţiei, se dovedeau a fi nişte fiinţe “zburlite, înfrigurate, solitare şi triste până la autodesfiinţare”. Reconsiderându-şi produsul, zeii au socializat omul, acordându-i acest generos dar, ipocrizia sau masca socială. În urma acestui premiu, omul devine o persoană (nu întâmplător latinescul persona se traduce prin “mască”) dispusă la o astfel de asceză pentru a fi mai puţin singură. Isaac Bernstein destructurează, “deconstruieşte” - în jargon postmodernist (postmodernismul este însă o etichetă alunecoasă dacă ne gândim că atât Kundera, Foucault, cât şi grupul “Bere gratis” sunt în aceeaşi măsură postmoderni).

Remarcabil este faptul că nu pune nimic în loc. Exigenţa de “a pune ceva  în loc” ţine de orgolioasa îndeletnicire a metafizicii de sistem. Castelul pe care l-a construit Spinoza, de exemplu, este sărăcăcios şi neadecvat pentru un metafizician încercat ca mine. Mă văd în stare să produc unul mai mare şi mai frumos. Şi la fel de inconfortabil. De ce ar pune Isaac Bernstein “ceva în loc”? Când e vorba să vindeci o boală, nu te gândeşti să-i substitui o altă boală. Isaac Bernstein “nu pune nimic în loc” pentru că nu are unde să-şi coboare ancora, de vreme ce vechile certitudini nu mai există.

Costică Brădăţan apelează la evreul Isaac Bernstein pentru a-şi înainta ambasada problematică. Credem că nu este o alegere incidentală, după cum nu este aleatorie nici opţiunea pentru anumite pasaje legate de fenomenul lagărelor de concentrare, fragmente cu statutul de motto. Acestea sunt consecinţele idiomurilor analizate. Ele dovedesc, în modul cel mai abrupt şi mai vulgar cu putinţă, faptic adică, malonestitatea care fundamentează cele mai multe dintre superbele ideologii ale speciei. Funcţionează în calitate de concluzii sociale. Iată premisele voastre, pare a spune Isaac Bernstein, iată şi raţionamentul prin care le valorificaţi. Şi iată ceea ce obţineţi drept consecinţă. Binele, acela care are capriciul de a structura conduita unui suflet care şi-l refuză pe Dumnezeu (v. notele datate 4 august 19..), are şi marea obligaţie de a se refuza sistematic celor care au vanitatea de a se substitui, într-un fel sau altul, lui Dumnezeu. (“Câtă ascuţime a minţii nu pune el în joc pentru a demonta orice obstacol etic, câte teorii nu iscă el din nimic pentru a dovedi - aşa, negru pe alb - că cutare sau cutare ticăloşie nu doar că nu e câtuşi de puţin ticăloasă, dar, dacă stai bine să te gândeşti, are şi nu ştiu ce aer de superbie sau de metafizică frumuseţe?) Binele, Ideea Ideilor, cea care constelează la Platon întregul edificiu arhetipal, şi-a pierdut pe traseu orice valoare filosofică, a devenit desuet, jenant şi inutilizabil. Numai în astfel de condiţii se mai poate demonstra că Iehuda patet pentru că ar fi absurd să se petreacă lucrurile altminteri.