Inerţia instituţională şi paguba culturală

de Mircea Vasilescu

În amintirea lui Marian Papahagi

Evocare

În Litere, Arte & Idei nr. 35 (2 septembrie 2002), suplimentul cultural al ziarului Cotidianul (www.cotidianul.ro), au apărut mai multe articole şi documente legate de regretatul Marian Papahagi. Între acestea, un memoriu pe care, la cîteva zile după ce devenise director la Accademia di Romania in Roma (în toamna anului 1997), l-a trimis Ministrului de Externe de atunci, dl. Andrei Pleşu. Este un „raport“ despre starea din acel moment a instituţiei (catastrofală!), însoţit de soluţii pentru readucerea ei la un statut normal, de instituţie culturală reprezentativă. În cîteva pagini, Marian Papahagi formulează – cu inteligenţa, claritatea şi pragmatismul său inegalabile – un program coerent, „pe puncte“ (reînvierea Şcolii Române din Roma, activităţile Centrului Cultural, reformularea statutului Accademiei şi a directorului său, reorganizarea Bibliotecii), căruia îi alătură un proiect de Hotărîre de Guvern pentru reînfiinţarea burselor de cercetare la Roma şi un Apel către instituţiile din ţară care ar fi putut contribui la acest proiect (Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, Fundaţia Culturală Română, uniunile de creaţie). La „concluzii“, Marian Papahagi spune cîteva lucruri care, din păcate, sînt valabile şi astăzi în ceea ce priveşte funcţionarea centrelor culturale din străinătate şi arată de ce lucrurile merg prost: „Domnule Ministru, mult ceruta schimbare la Accademia di Romania nu se poate obţine decît printr-o serie de iniţiative şi hotărîri energice. Pentru ele este nevoie de întreaga dumneavoastră autoritate. Ştiu bine că există o sumă de lucruri infinit mai importante decît «centrele culturale» româneşti din străinătate: dar funcţionarea lor (cel puţin a celui din Roma) este pur inerţială şi a nu ieşi din actuala stare de lucruri ar avea consecinţe pe termen lung, inclusiv pentru imaginea noastră externă (subl. M. V.). Vă rog, aşadar, să sprijiniţi demersul meu, care nu are altă justificare decît mai buna apărare a intereselor culturii româneşti într-un spaţiu cultural de mare însemnătate“.

Întîmplarea face să cunosc foarte bine situaţia de la Accademia di Romania in Roma (am predat limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma între 1994-1997) şi, mai mult decît atît, să ştiu ce a făcut Marian Papahagi în scurtul răstimp cît a fost director: ştiu chiar de la el, căci ne-am întîlnit de mai multe ori în acei ani, la Roma, la Bucureşti şi la Cluj, şi am discutat de fiecare dată despre „ce e de făcut“. Sper aşadar să fiu crezut pe cuvînt: a făcut tot, absolut tot ce îşi propusese în Memoriul adresat ministerului şi publicat în Litere, Arte & Idei. Bineînţeles, a beneficiat şi de „întreaga autoritate“ pe care i-o solicita ministrului de atunci. Dar, înainte de toate, a fost capabil să-şi consume energiile pentru a reconstrui instituţia, fără alt motiv, decît acela pe care atît de onest îl declară: „mai buna apărare a intereselor culturii româneşti“. Nu i-a fost uşor, pentru că a trebuit să se lupte nu doar cu „funcţionarea pur inerţială“ a personalului de acolo, dar şi cu instituţiile din ţară. A reuşit. Ultima dată ne-am întîlnit la Roma, pe 20-21 decembrie 1998: m-a „plimbat“ prin sediul Accademiei, bucuros că în curînd urma să sosească prima promoţie de bursieri „Vasile Pârvan“  (burse pentru tineri cercetători din domeniile umaniste, aşa cum funcţionaseră sistematic la Roma în perioada interbelică). Obţinuse „trecerea prin Guvern“ a Hotărîrii, organizase concursul pentru burse într-un mod cît se poate de transparent, pregătise camerele în care urmau să locuiască tinerii, sala de studiu, biblioteca, un mic „club“ şi tot ce mai era nevoie. Pe scurt, în decurs de un an transformase „hotelul pentru diplomaţi“ care fusese Accademia pînă la venirea lui (căci în primul rînd la asta era folosită – ca „bloc“ de locuinţe pentru personalul diplomatic, deşi Statutul său şi Acordul prin care Statul italian cedase terenul pe care fusese construită nu permiteau aşa ceva) într-o instituţie culturală normală, capabilă să reintre în circuitul zecilor de academii străine din capitala Italiei.

Din nenorocire, Marian Papahagi s-a stins cu doar cîteva zile înainte de sosirea primei promoţii de bursieri, la începutul lui ianuarie 1999. Văduviţi de prezenţa celui care ar fi trebuit să le coordoneze programele de studiu la Roma, să le înlesnească relaţiile cu universitarii de acolo, să-i ajute în organizarea de colocvii şi întîlniri cu colegii lor, bursierii şi-au dus la capăt stagiul, fiecare după puteri (şi în ciuda faptului că adjunctul rămas la conducerea Accademiei – nomina odiosa! – le-a tot repetat, se pare, că „acum, că nu mai e profesorul Papahagi, o să plecaţi şi voi acasă, că nu mai aveţi ce face pe-aici“; foştii bursieri ar avea multe de povestit la acest capitol). A doua promoţie de bursieri n-a mai ajuns la timp: deşi profesorul Gheorghe Mândrescu, noul director, a întreprins ce era necesar, şi a existat chiar o scrisoare de sprijin semnată de o seamă de intelectuali (v. de pildă Observator cultural, http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=1904), birocraţia de acasă a „produs“ o pauză de un an (iar hotărîre de Guvern, iar „trasee şi popasuri“ birocratice de la un minister la altul etc.; şi trebuie precizat că finanţarea burselor se face din fonduri extrabugetare, mai precis din taxele plătite de studenţii şi doctoranzii străini în România – Marian Papahagi avusese inteligenţa de a găsi această formulă, pentru a nu se putea invoca „sărăcia bugetului“). În sfîrşit, în vara acestui an, după ce a intervenit însuşi primul-ministru (oare de ce în România spiritul feudalismului s-a prelungit atît de mult încît lucrurile nu se mişcă decît după ce intervine Vodă?…), s-a organizat un nou concurs (pe care însă Ministerul Educaţiei l-a anunţat tîrziu şi „timid“, ca să folosesc un eufemism), iar în octombrie ar urma să ajungă la Roma noii bursieri. (Şi trebuie să adaug că în acelaşi timp cu renaşterea Şcolii Române din Roma s-au instituit şi cele 4 burse „Nicolae Iorga“ la Institutul de Cultură Umanistă din Veneţia, condus pe atunci de istoricul Ion Bulei). Dar multe dintre lucrurile atît de bine, de energic şi de sistematic pornite de Marian Papahagi s-au pierdut pe drum ori s-au diluat. De pildă, ultima dată cînd am fost la Accademia di Romania in Roma (în februarie 2002), „clubul“ cochet pe care Marian Papahagi îl amenajase într-o sală de la demisol „dispăruse“; mi-am amintit atunci cu cît entuziasm îşi imagina Marian, cînd mi l-a arătat, comunitatea de tineri care urma să-i dea viaţă: „aici se vor întîlni bursierii să discute între ei ori să schiţeze proiecte comune, îşi vor invita colegii italieni sau de la celelalte Academii, aici s-ar putea organiza şi mici workshopuri sau mese rotunde, ori pur şi simplu aici vor sta la o şuetă seara, după orele de lucru“. În februarie 2002, aşadar, în „plin sezon universitar“, nici urmă de aşa ceva. Şi apoi, ce fel de „Şcoală Română“ poate fi aceea care, după o primă promoţie chinuită, face pauză de un an? Să sperăm că viitoarea promoţie va fi mai norocoasă şi că instituţiile din ţară vor pregăti la timp tot ce trebuie pentru următoarea, fără sincope, aşa încît conducerea de acum a Academiei (numită de curînd) să poată reînnoda firul de unde l-a lăsat Marian Papahagi.

Contextul 1

Am pornit de la acest exemplu pentru că el a reprezentat un succes: Marian Papahagi a demonstrat că o insituţie culturală românească din străinătate poate fi organizată şi poate funcţiona după standarde profesioniste, valabile pentru orice ţară civilizată. El n-a reuşit, din păcate, decît să o „repună pe picioare“, urmînd ca abia de atunci încolo să aibă loc „rodajul“ şi să se vadă rezultatele. După moartea lui însă, cei rămaşi n-au mai fost în stare să lucreze la aceleaşi standarde instituţionale şi inerţia şi-a reluat în bună măsură locul. Pentru a se înţelege ce se pierde, am să descriu puţin contextul în care se situează Accademia di Romania din Roma (oarecum diferită de „simplele“ centre culturale din alte capitale europene).

La Roma există cîteva zeci de Academii străine, înfiinţate pentru a găzdui cercetători, bursieri, profesori care vin în Urbe să studieze ori să predea mai ales în acele domenii în care Roma excelează: istorie, artă veche, filologie clasică şi modernă, paleografie, arheologie, arhitectură, arte plastice. Acestea erau, cel puţin, domeniile tradiţionale, iar unele Academii au fost la începute axate exclusiv pe unul sau două dintre ele. În vremurile mai noi, domeniile s-au extins, desigur, către alte ramuri ale ştiinţelor şi artelor, de la informatică la sociologie, de la economie la cinema. Pe scurt, activitatea de bază a acestor Academii nu este aceea de centre culturale care organizează spectacole, prezentări de cărţi, proiecţii de filme etc., ci găzduirea bursierilor şi coordonarea programelor acestora: de la cercetări în biblioteci şi arhive pînă la organizarea de colocvii ori de proiecte de cercetare „mixte“, cu colegii italieni. De aceea, Academiile sînt conduse de profesori universitari (de foarte multe ori somităţi în domeniile lor); Accademia noastră face excepţie şi la acest capitol. Există şi o Asociaţie a Academiilor Străine din Roma, un „club“ exclusivist, din care, bineînţeles, Accademia di Romania nici în ziua de azi nu face parte – e singurul lucru pe care Marian Papahagi n-a mai apucat să-l ducă la bun sfîrşit, deşi era foarte aproape. Chiar în vecinătatea Academiei noastre, pe via Omero, se află, una lîngă alta, Academiile Egiptului, Belgiei, Olandei, Suediei, Danemarcei. Peste drum, a Marii Britanii şi a Austriei. Ţările mai bogate au, în afară de Academie, şi un centru cultural care se ocupă de promovarea culturii respective, cu activităţile cunoscute (filme, spectacole, concerte, expoziţii etc.). Aşa, de pildă, Academia Germaniei e complet separată de filiala romană a Institutului Goethe. Alte ţări „comasează“ cele două tipuri de activităţi (este şi cazul României), iar unele nu au deloc alte activităţi decît cele de tip academic (este, în general, cazul ţărilor scandinave, al Belgiei sau al Olandei).

Aşadar, există o elită a „străinilor“ din Roma în care românii nu sînt prezenţi: bursieri nu, profesori care vin să ţină conferinţe nu, cercetări comune (prin Accademia di Romania, nu mă refer la altele!) nici atît. Iar cu activităţile specifice centrului cultural (şi acelea puţine, căci „nu sînt bani“…) e greu să te impui în oferta culturală uriaşă a Romei. Greu, dar nu imposibil: Accademia di Ungheria reuşeşte, de pildă, pentru că a adoptat de mult comportamentul instituţional de tip occidental – activităţi regulate, programe, broşuri ori pliante de prezentare, un du-te vino de artişti care vin şi pleacă din/spre Ungaria, promovarea în presa locală etc. Şi, bineînţeles, identificarea acelor programe care să se adapteze la publicul italian. Şi toate astea cu bugete deloc mari, dar cu imaginaţie şi eficienţă din belşug. Nu spun că în acest fel cultura maghiară, poloneză ori cehă (ca să dăm exemple apropiate de noi) devin brusc centrul de atracţie al Romei sau al Italiei; spun doar că ele sînt prezente constant şi sistematic, într-un stil instituţional absolut identic marilor culturi occidentale, în viaţa intelectuală din capitala italiană. Acesta este contextul din care noi, de fapt, mai degrabă lipsim. E o lipsă vizibilă: Clădirea Academiei, realizată de arhitectul Petre Antonescu, este monumentală şi are spaţii mai mult decît generoase: o bibliotecă elegantă, întinsă pe două niveluri, sală de conferinţe, sală de expoziţii, ateliere de pictură (pentru că în perioada interbelică se acordau burse şi pentru artişti), spaţii sociale, un chiostro foarte plăcut etc. Plasată la doi paşi de Villa Borghese, în cel mai select cartier al Romei, a fost ridicată la începutul anilor ’30, pe cheltuiala Băncii Naţionale a României, pe un teren concesionat de statul italian la preţul simbolic de 1 liră pe an. Probabil că statul român nu va mai reuşi niciodată să construiască aşa ceva în Roma: pentru că în zona aceea nu mai sînt terenuri libere, pentru că ar costa enorm, pentru că sînt alte priorităţi… Or, să ai o asemenea instituţie şi s-o laşi ani la rînd în inerţie este, cum spuneam, o lipsă foarte vizibilă şi absolut intolerabilă. Mai dau doar cîteva exemple minimale pentru a sugera întreaga arie a inerţiei: cît am stat la Roma (1994-1997), n-a existat nici un pliant, o broşură sau măcar o foaie trasă la xerox cu „Programul activităţilor Academiei pe luna…“, aşa cum au toate celelalte. Şi nu neapărat pentru că nu sînt bani, mai e ceva (ştiu de la cineva din branşă…): niciodată nu poţi fi sigur că instituţiile din România cu care se organizează evenimentele respective vor face la timp actele şi formalităţile ori că vor trimite la timp materialele pentru o expoziţie, de pildă, astfel încît să poţi anunţa data vernisajului cu o lună înainte. Îl anunţi pe riscul tău – ce te faci dacă nu vin tablourile ori sculpturile, pentru că un funcţionar nu a făcut toate formalităţile vamale? Şi cum să anunţi cu o lună în avans conferinţa profesorului X, să-i mai inviţi şi pe „omologii“ lui de la universităţile italiene, şi să te trezeşti în ultima clipă că la minister nu i-au luat bilet de avion din timp şi nu s-au mai găsit locuri? Pare de necrezut, dar ştiu cazuri concrete…

Contextul 2

 Pe lîngă faptul că Accademia di Romania are un statut special, pe care n-am ştiut să-l punem în valoare, în Italia mai există un context favorabil. Sînt foarte multe catedre de limba şi literatura română la universităţile italiene (zece), şi o adevărată şcoală de specialişti în studii româneşti. Îi cunosc pe toţi şi ştiu cît de mult au suferit în timpul cînd Accademia di Romania zăcea în inerţie. Au tradus cărţi româneşti, au scris în presa italiană despre România, au avut sute de studenţi. Au relaţii în lumea universitară şi în presa culturală de acolo, sînt foarte deschişi şi de foarte bună calitate. Sînt, adică, nişte excelenţi intermediari şi vor să îşi asume acest rol cu toată bunăvoinţa şi fără să ceară în schimb decît un comportament coerent şi o colaborare solidă. Ani la rînd, calităţile lor n-au fost deloc puse în valoare. Tot Marian Papahagi a refăcut legăturile sistematice cu ei, şi era un moment în care se puteau, în sfîrşit, imagina proiecte comune consistente şi de durată. Şi în această direcţie însă, după dispariţia lui Marian Papahagi, mai mult s-a pierdut decît s-a cîştigat.

Din cîte ştiu, situaţia nu e valabilă doar pentru Italia: în foarte multe ţări există, la universităţi, profesori care predau limba, cultura sau istoria României; autorităţile române fie îi neglijează, fie se limitează să aibă cu ei relaţii pur protocolare (adică îi invită la recepţia de la ambasadă cu ocazia Zilei Naţionale şi atît), fie, din cînd în cînd, le mai trimit cîte un pachet de cărţi. Mă întreb dacă vreo instituţie de la noi are o listă completă şi actualizată a universităţilor din lume unde se fac cursuri despre România (limbă, cultură, istorie, istoria Europei de Est, antropologie sau altceva). Sînt gata să pariez că nu. Or, aceşti oameni care se interesează de noi şi care ne cunosc sînt cei dintîi (şi cei mai indicaţi) care ne pot ajuta să ieşim mai bine şi mai uşor în lume. Statul român şi reprezentanţii săi încă nu au descoperit acest lucru extrem de simplu şi de eficient. Din cîte ştiu, singura încercare de a stabili o relaţie constantă cu ei a fost făcută de Fundaţia Culturală Română (şi mărturisesc că am avut şi eu o contribuţie la culegerea din zbor a ideii, iertată fie-mi lipsa de modestie). În 1996, FCR a organizat la Sibiu prima reuniune a profesorilor care se ocupă de studiile româneşti în universităţi străine: a fost un succes, pentru că s-au discutat problemele comune, s-au stabilit contacte (unii se cunoşteau doar din scris sau din auzite), iar ei au avut, în sfîrşit, sentimentul că autorităţile române îi tratează ca parteneri şi prieteni. Tot atunci s-a hotărît să aibă loc sistematic asemenea „congrese ale româniştilor“, din doi în doi ani. În 1998 a avut loc a doua întîlnire, la Braşov, şi părea că totul merge bine. În 2000 s-a desfăşurat a treia reuniune, la Sinaia, cu mult mai puţini participanţi –  bineînţeles, din lipsă de fonduri. Şi asta a fost tot. În 2002, reuniunea nu s-a mai ţinut. Asta în timp ce în ţara noastră săracă se găsesc bani pentru congrese internaţionale de dacologie (!) sau pentru te miri ce altceva. Am revenit de unde am plecat şi ne-am dovedit încă o dată vocaţia pentru inconsecvenţă.

Aşadar, după ce că ratăm buna funcţionare a instituţiilor, ratăm şi relaţia constantă cu principalii noştri aliaţi, „voluntarii“ din linia întîi. Restul e în ţară.

Noi şi-ai noştri

Chiar dacă atunci cînd se vorbeşte despre promovarea culturii române în lume prima întrebare care apare pe buzele tuturor este „ce fac centrele noastre culturale din străinătate şi ataşaţii noştri culturali?“, „afară“ nu se află decît un sfert din problemă. Trei sferturi se află în ţinuturile carpato-danubiano-pontice şi în special în cele dîmboviţene. Cu alte cuvinte, centrele culturale fac politica stabilită în ţară. Or, o asemenea politică nu prea există. Se tot vorbeşte despre „diplomaţia culturală“ şi despre „valorile noastre“, dar totul e lăsat la voia întîmplării: nici instituţional, nici din punctul de vedere al conţinuturilor, nici al termenelor şi al paşilor care trebuie făcuţi, nimeni nu pare să fi pus pe hîrtie un program cu cap şi coadă. În plus, mai e problema personalului: posturile în străinătate se dau cadou, de cele mai multe ori, pe criterii de clientelism politic (directorii Institutelor Italiene din străinătate sînt stabiliţi, de exemplu, prin concurs), iar unii dintre cei ajunşi acolo au ca prim punct în agendă să-şi arate recunoştinţa faţă de cei care i-au trimis. În rest, bifează diverse „acţiuni culturale“, mai bune sau mai rele, ori se luptă cu voia întîmplării de la instituţiile din ţară. Ştiu şi cazuri de ataşaţi culturali buni şi activi, care încearcă să facă ceva, dar ajung aproape de infarct din cauza „colaborării“ cu birocraţia delăsătoare de acasă – căci de acolo (nu) vin banii, actele, formalităţile etc. Şi tare mă tem că lucrurile vor mai dura în acelaşi mod: încă mai există clienţi politici de răsplătit, încă mai există obişnuinţa de a rosti la tot pasul refrenul „nu sînt bani, ţara e săracă“, deşi s-a dovedit că se pot face lucruri decente şi cu bani puţini. Apoi, încă nu e clar pentru cine trebuie că pentru a pătrunde pe piaţa culturală din Europa de Vest ori din SUA trebuie să ai comportamentul instituţional care se cere acolo, să te adaptezi la cerinţele culturale de acolo, să produci evenimente noi şi proaspete (tocmai pentru că vii pe o piaţă deja suprasaturată), să ştii să comunici în funcţie de valorile culturale ale ţării în care te afli (nu ştiu dacă celor care pleacă la post în străinătate li se face o minimă instruire în domeniul comunicării interculturale; sau sînt eu excesiv de pretenţios?…).

Şi mai e ceva: autorităţile Statului sînt într-o relaţie proastă cu cultura chiar în ţară. Bate un vînt conservator şi prăfuit: a se vedea cine deţine funcţii-cheie în cultură, cum au fost aduşi în comisia care aprobă subvenţiile publice pentru cărţi nişte „foşti“ (de la D.R. Popescu la Valeriu Râpeanu şi invers) care îşi aprobă finanţări pentru cărţile lor şi ale amicilor, cum artiştii şi scriitorii tineri nu sînt mai deloc sprijiniţi – noroc că unii sînt şi buni manageri şi ştiu să-şi găsească sponsori privaţi şi soluţii alternative. Pluteşte o atmosferă de solemnitate oftată din rărunchi atunci cînd se vorbeşte despre cultură, de parcă operele de artă ori cărţile ar fi nişte sfinte moaşte, şi nu nişte organisme vii care provoacă şi care trebuie să fie date oamenilor, nu puse sub clopotul de sticlă al cuvintelor „mari“. Într-o asemenea atmosferă s-au desfăşurat, de vreun an încoace, plicticoase şi ineficiente (şi costisitoare!) „Forumuri ale Culturii“ care, chipurile, tocmai asta ar urmări: să realizeze o „strategie pentru promovarea culturii române“. Şi nu doar o strategie, ci şi un Institut Român care să se ocupe tocmai de schimburile culturale cu alte ţări (şi nici nu s-a anunţat bine coacerea Institutului, că unii au şi început să se viseze directori şi să tragă sfori – nous sommes encore aux Portes de l’Orient…). Prin contribuţia atîtor băgători de seamă solemni şi a atîtor interese meschine, riscăm să scoatem la iveală încă o structură ineficientă şi, pe deasupra, să distrugem şi ceea ce a fost bun pînă acum. Cînd, de fapt, totul e destul de simplu şi ne putem inspira din modele consacrate: nu doar British Council (căci pentru el „ne trebuie englezi“), nu doar Institutul Goethe (căci nici nemţi nu prea mai avem), nu doar Institutul Francez sau cel Italian, dar şi Institutul Polonez, înfiinţat acum doi ani, şi a cărui filială din Bucureşti are o activitate absolut remarcabilă. Şi e chiar lîngă clădirea Ministerului de Externe.

Pe scurt

Deocamdată, mi se pare că prezenţele de calitate ale culturii româneşti în străinătate s-au datorat unor iniţiative individuale sau de grup, unor fundaţii sau asociaţii private (de multe ori străine), unor entuziasme locale, şi cred că lucrurile vor continua o bună bucată de vreme în acest fel. Statul va mai fi încă tributar unei concepţii învechite despre cultură şi despre promovarea ei, prea des confundată cu propaganda facilă şi sforăitoare (căci asta e concepţia dominantă în establishmentul cultural şi politic) şi, atîta timp cît clientelismul îşi va mai face de cap, nu vor apărea acele instituţii eficiente care să gestioneze relaţiile culturale după standarde profesioniste, ci va fi o permanentă vînătoare de posturi pentru plasarea oamenilor „de încredere“.

Mă întorc, aşadar, la exemplul lui Marian Papahagi şi la ceea ce a reuşit el să facă atît de bine într-un timp atît de scurt. Succesul lui Marian Papahagi dovedeşte că ar trebui ca vorba „omul sfinţeşte locul“ să rămînă doar în memoria noastră culturală, ca expresie a înţelepciunii populare: nu mai e cazul s-o folosim ca „metodă de lucru“, adică să lăsăm totul să depindă de energia, vocaţia, altruismul şi competenţa unui singur om. Ar trebui, în sfîrşit, să învăţăm să construim instituţii funcţionale. Altfel, o să ne lăudăm la nesfîrşit, pe mai multe voci, cu „valorile noastre culturale“, uitîndu-ne plini de demnitate într-o oglindă strîmbă.