Diplomaţia între soft şi moft

de Mihai Răşică,

consilier diplomatic în cadrul Ambasadei României în Republica Cipru

            Tema adusă în discuţie este atât de incitantă încât cu greu pot pune zăgaz tuturor gândurilor, cu atât mai mult cu cat provocarea mi-a fost adresata direct: mie, diplomatului aflat la post într-o ţară străina, celui care poate fi împovărat de menirea de a-şi reprezenta ţara. Pentru că este o încărcătura de responsabilitate asumată, o povară definită de greutatea specifică a sintagmei  diplomat român.

            Pornind de la asemenea coordonate îmi voi spune şi eu câteva gânduri:

             În primul rând diplomaţie fără cultură, sau diplomat care să nu-şi exercite misiunea culturală în favoarea ţării sale este ca şi cum ai afirma că un om poate vieţui fără picătură de sânge în corp.

            În al doilea rând, este de necrezut că ar putea exista, undeva în lume sau în istorie, cineva care să mimeze că face o meserie, fără să creadă în ea şi să  mai şi aibă rezultate benefice ţării sale.

            În al treilea rând, sunt de acord că România nu are nevoie, în străinătate nici de o prezentare idilică sau de alta natură, ci numai de una corectă. Dar a fi corect nu înseamnă nici a supralicita în stil păşunist, dar nici a fi orb la tot ceea  are valoros poporul român. Nu înseamnă a accepta să ţi se pună ţărână în cap, a accepta vini imaginare sau a fi ultramodernist, numai pentru ca aşa “dă bine”, într-o ţară sau alta. Din experienţa proprie pot spune, cu puterea faptelor, că “străinătatea “ serioasă ia pulsul unei naţiuni după cum arata ea cu adevărat şi nu după cum o descriu alţii sau şi-ar dori-o ei. Iar printre primii care prezintă adevărata faţă a României în străinătate sunt diplomaţii.

            Merg mai spre concret: păstrând echilibrul între cultura tradiţională, populară (în sensul că noi, toţi românii suntem un popor , nu numai ţăranii…) şi minunile artei şi ştiinţei româneşti se poate arăta lumii o comoară redescoperită mereu şi mereu. Este vorba numai de profesionalism şi de patriotism ( un cuvânt ca o emblemă de existenţă, deşi unora, mulţi-puţini li se face gura pungă când îl rostesc! ). Pentru că a arăta ce are mai bun ţara ta înseamnă a intra într-un dialog  cu  lumea !

            Nu sunt de acord cu păşunismul şi poza romanului dansând fericit, în cioareci de sărbătoare şi cu clop “purtat din moşi -strămoşi”, fote , ii şi altiţe…Dar nici cu proiecţia imaginii unei Românii numai în dimensiuni futuriste, vizionaro-super-ştiinţifice , racordată la marii roboţi ai lumii… Nu băţoşenia găunoasa a tradiţiei pajiştilor pe-o gura de Rai , dar nici o Românie de niciunde şi a nimănui, azvârlită într-un colţ de Iad ! În toate şi în tot trebuie să existe un echilibru care să impună identitatea ţării şi mai ales demnitatea ei .

            Sunt de acord cu asumarea trecutului, dar nu contrafacerea lui şi transformarea, zor-nevoie a noastră, a românilor, într-un soi de paratrăznet al refulărilor unei naţii sau alteia. După cum pentru mine pare de neînţeles asumarea volens – nolens a unor vini  ale trecutului la dimensiuni capabile să pună etichete totalitare asupra unui întreg popor şi a unei întregi civilizaţii. Mai nou , sunt voci care pretind că poporul român să-şi asume vina genocidului  asupra evreilor. Mi se pare o lipsă de bun simţ vis-a-vis de realitate. Poporul român este bun şi tolerant chiar şi atunci când este pe poziţie de Christos. A primit destule palme , a urcat Golgota istoriei, a iertat şi a răbdat aşa cum alţii n-au făcut-o! Desigur s-au comis şi greşeli, dar ele sunt minime în raport cu gesturile de adevărată şi deplină OMENIE .

Mă văd obligat să fac recurs la amintiri:

            în copilăria mea ardelenesco-dobrogeană (născut în Dobrogea din părinţi ardeleni veniţi cu oile pe aici şi crescut în cultul tradiţiei ardelene), unul dintre cei mai obişnuiţi oaspeţi ai casei noastre era un domn Banu. Un bătrân cumsecade care ori de cate ori ne trecea pragul îmi aducea ceva: un biscuit, o bomboană, o sticluţă cu bragă…La plecare săruta mâna mamei, spunându-i emoţionat “Anuţa, tata, tu mi-ai salvat viaţa. Dumnezeu să-ţi dea sănătate….” Mai târziu, mult mai târziu aveam să aflu că pe Banu âl chema Brukfeld, că este evreu şi că mama îi salvase într-adevăr viaţa. Servitoare fiind în casa unei familii înstărite de ardeleni din Constanţa

(renumitul Ţeposu care avea  prăvălii în tot oraşul de la malul marii ), în ziua când autorităţile germane de ocupaţie îi vâna pe evrei, mama îl ascunsese pe Banu, soţia şi fiica acestuia, în cămăruţa ei de la mansardă. Stăpânii au aflat, dar nimeni din familia Ţeposu nu s-a dus să toarne la Poliţie. Ba mai mult l-au ocrotit şi l-au omenit pe Banu, şi ai săi, săptămâni la rând , deşi unul dintre membrii familiei Ţeposu era ofiţer de artilerie, iar altul comisar de… poliţie…O poveste, un subiect de roman? Nu , o realitate temeinicită în conştientul şi subconştientul meu pentru totdeauna şi pe care ca diplomat, ca scriitor şi ca român (în primul rând!) nu am voie să o uit!

            În acelaşi timp, nu odată sunt, aici în străinătate, între Scilla şi Caribda realităţilor din ţară şi  cele din presă . Citesc de peste 12 ani  în presă străină foarte rar ceva frumos despre ţara mea. Spun presa străină pentru că, declinându-mi “blestemul intelectual” pot sa „deconspir” faptul că citesc şi înţeleg în mai multe limbi ale pământului… Şi în multe dintre acestea nu am văzut cuvinte de laudă la adresa României actuale… Şi atunci am avut curiozitatea să vad ce se întâmplă. Mulţi gazetari străini nici nu ştiu mare lucru despre România, dar scriu în draci despre ea! Unul plasa capitala României la Budapesta, altul era absolut sigur ca suntem un popor de slavi, că suntem de religie majoritar musulmană… Altii ştiu la fel de sigur că  noi, descendenţii lui Dracula, pe vremea lui Ceauşescu nu ne-am ocupat de cultură, am construit numai puşcării şi case de copii care au fost incubatoare ale teroriştilor de la Revoluţie şi  ale  securiştilor …Că suntem un fel de Africa albă…Că nimic nu progresează în ţară…Oameni totuşi serioşi, cu ştaif intelectual şi legitimaţii de pe la agenţii şi cotidiene cu prestigiu în lume…L-am întrebat pe un asemenea gazetar (cum spuneam cu mare reputaţie şi becher…) dacă a călcat vreodată pe pământ românesc, mai ales după Revoluţie, dacă a citit ceva despre România şi dacă nu, atunci de unde are asemenea date. Foarte sincer omul a deschis o mapă cu articole din presa românească, adăugând: ”Dacă voi spuneţi despre voi că sunteţi aşa, noi de ce v-am contrazice?!” Când discuţia s-a mai destins, i-am povestit mai multe despre ţara mea. Omul a rămas descumpănit  câteva clipe apoi m-a tamponat scurt:

„Tu ca diplomat şi ziarist  român cât ai spus lumii despre toate astea ?“

            Era mai mult decât un simplu reproş…

            În acelaşi context, al semnului egal dintre cultură şi diplomaţie aş spune câteva cuvinte şi despre demersul în ce priveşte impunerea identităţii româneşti în Lume, cu “L” mare, pentru că într-o dinamică extraordinară şi pe nişte vectori de dezvoltare ai globalizării inexorabile, singura care-i rămâne unui popor este identitatea spirituală, acea matrice a identităţii despre care vorbea Blaga. Într-o lume în care identitatea economică dispare, cea politică se conceptualizează până la identificarea cu idei şi formule acţionale supranaţionale, singura care rămâne este identitatea spirituală. Şi iarăşi revin la Blaga, Marele - cel puţin pentru mine, cel căruia I-am dedicat munca adunată modest într-o teză de doctorat – scriitor, ziarist filosof şi, ca un corolar al acestora, MARE ROMÂN, care la Viena fiind  în misiune diplomatică scria:” Nu doresc să impun nimănui nimic. Vreau să arăt tuturor ce avem bun noi, românii. Nu vreau să le pun ochelari prin care să vadă România aşa cum o văd şi o simt eu, dar mă revoltă să-i ştiu ca o injură fără să o cunoască…Munca mea aici va fi deci aceea de a impune identitatea românească. Pentru că, ferească Dumnezeu să ajungem ca pe certificatul nostru de identitate să-şi pună alţii semnătura !” O fi având Blaga dreptate?

            Şi atunci între atâtea realităţi care este cea… reală?

Te întrebi şi ajungi la judecata cea mai sănătoasă: nimic din ceea ce este românesc nu este în plus de a fi transmis în străinătate, străinilor şi românilor de peste tot!

            În legătură cu aceasta, sunt de asemenea de acord că depinde cum o facem, când şi cui ne adresăm. Sunt lucruri capitale şi fac parte din bagajul profesional al diplomatului! Cine nu le are… Numai cu bune intenţii…Dacă niama putirinţă, geaba chirez gâlceava, vorba lui Anton Pann, iar dacă cel intitulat diplomat nu ştie să facă diplomaţie în favoarea ţării lui şi poartă dialog de surzi cu lumea în care a fost plasat, atunci… Pentru că, în opinia mea , diplomaţia nu este o sinecură, un loc potrivit de odihnă, ci o misiune pe cât de grea pe atât de frumoasă dacă o faci cu patimă.

Iar în acolada asta intră şi însemnul tradiţiei şi al identităţii de român, precum şi racordarea la tot ceea ce înseamnă ultramodernismul fără graniţe.

            Cred cu tărie că diplomatul, ca orice om de cultură adevărat nu se află rupt între softul “made in…”  şi identitatea tradiţiei de român, care nu va fi niciodată un moft.

Din contră….

Mihai Răşică este consilier diplomatic în cadrul Ambasadei României în Republica Cipru. Ca formaţie academică, a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti şi Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. E doctor în filozofie cu o teză despre Lucian Blaga. Membru a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, e autorul a patru romane: Strigătul – 1981, Curcubeul – 1982, S.O.S în golful furtunilor – 1984,  Undeva în Deltă – 1986.