Diplomaţie şi cultură

de Marius Dobrin

"Domnii mei, am fost totdeauna de părere că o politică externă serioasă, bine cugetată, nu poate să fie apanajul partidelor; nu poate să fie un câmp de război, pe care partidele pot să se dedea la o luptă de idei contrare; aceasta nu poate şi nu trebuie să fie, pentru că o politică externă serioasă nu este bună decât atunci când gândul conducătorilor este egal cu gândul naţiunii întregi." (PP Carp, Discursuri parlamentare, Ed. Grai şi suflet-Cultura Naţională, Bucureşti, 2000, pag. 552)

Aceste cuvinte pot părea azi o însăilare de truisme, dar se cade să avem în vedere că au fost rostite la 1909, de Petre P. Carp, cel care a avut o valoroasă carieră diplomatică, în acelaşi timp fiind un fondator al junimismului, promovat în politică, dar şi în cultură.

De altfel diplomaţia română modernă a fost strâns legată de cultură prin oamenii care au practicat-o, de la Alecsandri la Take Ionescu.

Similitudinea pe care Carp o vede ca fiind necesară între gândurile conducătorilor şi gândul naţiunii întregi este o cerinţă constantă şi desigur actuală. În anii de libertate de după 1989 s-a refăcut cu greu structura ideatică şi de conştiinţă a societăţii româneşti vitriolată de cele patru decenii de comunism, iar cea mai vizibilă problemă a fost aceea de imagine. Justificată pe de o parte pentru că după căderea cortinei de fier s-a deschis comunicarea dar şi, totodată, s-a produs o aglomerare de imagini încât conturul definitoriu este încă neclar.

Grija noastră pentru cum arătăm în exterior este uşor superfluă atâta vreme cât în noile condiţii tehnologice şi informatice totul este deja explorat şi înmagazinat în bazele de date, accesibil şi disponibil. Promovarea propriei noastre imagini, avem dreptul de a ne prezenta cu o imagine pe care ne-o dorim, este mai degrabă un factor de promovare a unei politici generale de atingere a unor parametri care să asigure beneficii de orice fel celor trăitori între graniţele respective.

În ce măsură fiecare dintre noi ne regăsim în imaginea care este oferită exteriorului, acesta e un subiect de dezbatere posibil fără sfârşit.

Mai degrabă vreau să mă refer la ce imagine avem noi înşine despre noi, în asa fel încât să devină lesne pentru diplomaţi de a asigura difuzarea acesteia şi spre exterior, o unitate de percepţie...

Eu cred că încă nu este limpede aceasta pentru noi înşine atâta vreme cât cultura nu s-a eliberat deplin de efectele maculării sistematice, cu tendinţă, practicate de comunism. S-a dorit mistificarea memoriei colective şi s-a reuşit destul de serios, s-a creat omul nou şi s-a pervertit sistemul de valori şi de repere ideatice.

Racordul cu fundamentul precomunist încă nu s-a făcut deplin şi de aici încă atâta nesiguranţă în receptarea prezentului şi a provocărilor viitorului.

România a cunoscut perioada de modernizare la sfârşitul de secol XIX încât treptat imaginea de ansamblu a început să se contureze mai aproape de ceea ce reprezenta o ţară europeană. De la constituţie şi instituţii şi până la infrastructură şi obiceiuri. Nu e vorba de clasarea ei într-o ierarhie stabilită după anumite criterii, ci în sincronizarea eforturilor de a urma cerinţelor timpului.

Modernizarea noastră de azi se leagă până la urmă de procesul întrerupt de al doilea război mondial şi tragicele sale consecinţe pentru această parte de lume.

De aceea cred că accentul imaginii noastre trebuie să fie apăsat pus pe cuvântul 'modernizare'.

Într-o panoramă culturală, desigur că trecutul arhaizant are locul său şi rădăcinile sunt preţioase ca pe orice blazon. Nu ostentativ, nici peiorativ. În orice caz nu cu tendinţa de a acapara întregul. A pedala mereu pe imaginea ruralităţii noastre mi se pare nu doar fals, dar şi contraproductiv. Este fals pentru că, de fapt, din diferite motive, viata şi cultura ţărănească nu mai sunt originale. Prin ceea ce au reprezentat în trecut putem înţelege o anumită evoluţie şi aceste repere se păstrează ca o parte din simbolistică. Dar România devenise deja înainte de 1940 cu adevărat citadină, cu tot ce înseamnă aceasta, de la vectorul industrializării şi până la viaţa mondenă.

                Noi înşine ar trebui să fim mai atenţi la oraşele noastre, mai mari sau mai mici, pentru că s-au mai păstrat destule clădiri, particulare sau publice, "belle epoque" sau în stilul interbelic cu adevărat sincron acelui timp, încât istoricele construcţii rurale să fie succedate masiv de imaginile citadine. Pentru asta e nevoie de o politică internă decisă de a recupera acest trecut, de a valorifica reperele modernizării noastre, asa cum toate ţările europene o fac. În Bucureşti sunt atât de multe clădiri superbe care zac acoperite nu doar de urmele vremii, ci şi de ignoranţa faţă de un trecut cu care ne putem mândri. Recondiţionate şi puse în valoare, aceste repere arhitectonice, din capitală şi din fiecare localitate până la urmă, pot redeştepta sentimentul de încredere într-un trecut meritoriu şi pot oferi dovada locului nostru firesc în spaţiul şi timpul european. Iar alături de modernele creaţii interbelice se vor aşeza într-o continuitate firească, de neumbrit de către sincopa comunistă. Să avem noi românii avalanşa de imagini arhitecturale ascunse până acum, în locul şablonardelor şi pervertitelor proiecţii socialiste şi diplomaţia va fi servită uşor cu tot ceea ce îşi doreşte pentru a se simţi în largul ei la masa europeană.

Acelaşi exerciţiu de raţionament să îl facem şi cu alte segmente culturale. Să jucăm mai des şi in extenso piesele de teatru interbelice şi astfel vom înţelege că ele reflectau modernitatea acelei societăţi, că ele pot fi modele de cum ar trebui regenerat teatrul nostru azi. Atunci o piesă românească va putea fi inclusă în repertoriul unui teatru de oriunde în lume şi acei spectatori ne vor întelege pe noi cei de azi, care nu suntem nou veniţi în lumea modernă.

Şi aşa mai departe cu literatura, arta, filosofia şi toate celelalte.

Artiştii să fie orientaţi spre omul mediu încât să se propage actul de cultură în mod firesc, să fie cerut şi nu să ajungă o problemă de iscusinţă bugetară, o acţiune elitistă şi poate frustrată.

Când cultura se va desfăşura ca un mecanism eficient (material şi spiritual), diplomaţia va avea de unde alege ceea ce să arate lumii.

Când descentralizarea va fi tot mai reală, cultura însăşi va difuza şi va face diplomaţie.

Altfel nu văd vreo şansă dacă rămâne tot o procedură de alocare de buget, prilej de inevitabile presiuni şi malversaţiuni, de controverse şi mai ales de promovare a unor şabloane artizanale.

În epoca globalizării rămânem cantonaţi în oferta de arhaism, stârnind doar curiozitatea şi amuzamentul faţă de rarităţi exotice dar nu percepţia de prezent.

Cimitirul vesel de la Săpânţa se păstrează actual şi fără vreun program sau strategie culturală este firesc prezent în lume.

Problemele noastre ideatice sunt mai puţin racordate la cele mondiale.

Globalizarea este o şansă pentru culturile mai puţin promovate în trecut pentru că pe spaţiul deschis creat se poate oferi propria viziune, susţinută cu instrumentele prezentului.

Diplomaţie culturală poate face orice creator de la noi în măsura în care are ceva de spus de interes dincolo de nişte graniţe, care spune apelând la un limbaj care să îl facă accesibil peste mări şi ţări.

Diplomaţii de profesie îşi pot alege atunci liniştiţi acele elemente care să le susţină demersurile corespunzătoate ţintelor urmărite.

4 august 2002