Patru
spectacole despre
sau 11 trepte spre Vlad Mugur
de
Oana Cristea Grigorescu
Când artiștii vor să vorbească despre un prieten drag o
fac în felul lor, cu uneltele meseriei. Iar când Helmuth
Sturmer ne-a invitat în atelierul său de la Munchen prin
intermediul unui film programat în Săptămâna memorială
Vlad Mugur (26-31 mai), nu ne-am imginat că va fi o întâlnire
cu Meșterul, un portret schițat din parcurgerea spațiului,
atingerea obiectelor, evocarea unor mici ritualuri sau mari
superstiții,
prin coborârea a 11 trepte spre
atelier. Câteva fotografii, puține, tâlcul unei cești de
cafea așezate în echilibru fragil pe farfurioară și un
lung moment de tăcere. Atât cât să recompui în minte
gestul neliniștit al mâinilor meșterului.
Câți au numărat oare rândurile de scaune dintr-o sală
de teatru sau treptele spre cabinele actorilor? Vlad Mugur a
făcut-o și dacă cifra se întâmpla să fie 13 cerea
aducerea unor scaune în plus, scoaterea din teatru a
vreunei scări sau
Relația sa cu cifrele și obiectele
era una personală, de atenție și respect, așa cum
poate fi doar a celui ce cunoaște puterea din ele. Patru e
numărul omului. Ultimele patru spectacole montate de Vlad
Mugur la Cluj și Craiova sunt măsura omenescului,
recognoscibilă în toată creația sa scenică. "Sunt
om, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin", pare a fi
secretul închis în această cifră pe care parcurgând-o,
la capătul celor patru specatcole, îl regăsești pe cel
care a căutat mai presus de orice viața în fiecare
poveste din spectacolele pe care ni le-a lăsat.
Adunate
la un loc, ultimele sale spectacole devin un îndreptar de
teatru viu, fără vârstă, așa cum l-a gândit și
trăit Vlad Mugur. Slugă la doi stăpâni (Goldoni la
TNCraiova), are îndrăzneala și nesăbuința tinereții, a
jocului descătușat, nesupus nici unei rigori
obediente.Timpul nu îl sperie pe regizor, se lasă condus
de el spre măsura și tonul cel nou al personajelor lui
Goldoni. Slugă la doi stăpâni e o acordare a regizorului
prin spectacol la timpurile noi.
În
Livada de vișini, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Vlad
Mugur ne propune să citim un palimpsest în care,
suprapuse, straturi de timp își scurg între degetele
noastre povestea. Manuscrisul, impecabilă caligrafie
scenică, se sfarmă pe măsura desfășurării lui. Fiece rând
citit (jucat) dispare macerat într-o grămăjoară de colb
alburiu. Pereții încăperilor se surpă la propriu în
final pentru a lăsa să dureze doar amintirea despre
povestea încheiată.
Așa
e (dacă vi se pare) (TMSCluj) îl scoate pe Pirandello în
afara convenției Formă-Viață. Timpul dă măsura egală
a parcurgerii unui cerc, reluat ciclic, impersonal,
indiferent la învolburarea destinelor antrenate de mișcarea
monotonă.
Și
în final Hamlet la TNCluj. Cu Hamlet ești pus în fața
unei opțiuni clare. N-ai să poți spune totul într-un
spectacol. Trebuie să alegi care anume din căile deschise
de Shakespeare vrei să le urmezi. Pentru Vlad Mugur teatrul
nu e un relicvar ci un șantier din care se poate naște o
casă, un regat, un destin pentru actorii și teatrul lor.
Poate mai mult decât spectacolul însuși, acest destin
este sensul testamentului lui Vald Mugur pentru actorii
teatrului pe care l-a condus și la care s-a întors după
ani de refuz și nenumărate ezitări.
Patru
spectacole descriu patru fețe ale creației lui Vlad Mugur,
patru fețe ale artistului. Timpul e personajul comun, cel
despre care nu obosesc să ne vorbească spectacolele meșterului.
Alert, fără vârstă, vioi în Slugă la doi stăpâni,
timpul devine capricios și neîndurător în Livada, pentru
a curge egal, impersonal în Așa e. Hamlet marchează
momentul ieșirii din timp, rămas doar martor neputincios
la împlinirea faptelor scăpate din hățurile rațiunii. Când
nu mai ai cu cine lupta, înfruntarea însăși își pierde
sensul. Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (fețele timpului)
împlinesc prin ultimele patru spectacole ale lui Vlad Mugur
rolul de mesageri ai tărâmului de dincolo de fapte, unde rămâne
suveran, spiritul.
comentariu de Oana Cristea Grigorescu
|
