Cine are nevoie de dramaturgie contemporană în Ungaria ?

  Dramaturgie, adaptare, traducere: între teorie şi practică 

de Andreea Tompa

Ceea ce  se poate spune cu siguranţă despre dramaturgia contemporană maghiară este că ea există. În primul rînd pe scene - şi mai puţin sub formă tipărită, în reviste şi cărţi.

În limba maghiară, “dramaturg” poate însemna – ca şi în multe alte contexte teatrale din Europa – două lucruri. Fie dramaturgul propriu-zis, adică acea persoană care scrie piese de teatru (drámaíró, playwright), fie persoana angajată de teatru, secretarul literar, care la rîndul lui este "responsabil" pentru textul scris. În tradiţia teatrală maghiară, dramaturgul (secretarul literar) poate avea un rol important în naşterea unui text nou, adică în aşa zisa "adaptare" a lui pentru un teatru, regizor, actor, indiferent dacă e vorba despre o piesă de teatru consacrată, rescrisă pentru un context teatral nou - sau despre “dramatizarea” unei bucăţi în proză.

Există în teatrul maghiar exemplul textului dramatic – mai degrabă text scenic -  ca  piesă originală la baza căreia se află un alt text: un exemplu recent şi reuşit este piesa lui András Forgách: The Virgin, the Corpse, the Bishop, and the Knives, bazată pe un roman scurt al lui Gabriel Garcia Marquez. Există exemplul traducerii-adaptare declarate, ca în cazul lui Kornél Hamvai după The Skriker de Caryl Churchill, care transcende graniţele textului tradus şi devine un text original nu prin “dramatizare” (ca în cazul unui roman), ci prin limbaj. Cel care adaptează, conform teoriei lui Patrice Pavis, scrie un text nou şi se plasează astfel în locul autorului. Adesea şi în cazul dramaturgiei contemporane maghiare, relaţia text-original-adaptare este dislocată.

Tot de fenomenul dramaturgiei contemporane ţine şi tradiţia re-traducerii textelor clasice. De obicei, traducerea dramaturgiei clasice se naşte din nevoia unui limbaj contemporan, dar ea tinde adesea spre un fel de re-writing, implicînd introducerea unor texte noi, proprii (ale traducătorului) în textul clasic. Este de menţionat că aceste texte sînt în general traduse de dramaturgi, fie ei consacraţi (Spiró György, Eörsi István, Pari Nagy Lajos) sau mai tineri (Hamvai Kornél, Forgách András) şi că autorii-traducătorii acestor texte sînt oameni de teatru activi, deci textele nou-traduse se nasc nu pentru a fi publicate, ci pentru a fi jucate. Textul scenic (scris pentru scenă) înlocuieşte din ce în ce mai mult drama (termenii text scenic vs. dramă sînt ai lui Valló Zsuzsa, Teoria traducerii dramei, revista Theatron vară-toamnă, 1999). Naşterea acestor traduceri noi poate avea efectul textului contemporan, ca în adaptarea-traducere-piesă originală Visul unei nopţi de vară  a regizorului Csányi János: un text cu insert-uri bazate pe improvizaţia colectivă a actorilor şi regizorului (acelaşi Csányi János) şi cu părţi într-adevăr traduse. (Textul a fost publicat de revista SZINHAZ, după ce spectacolul a fost montat la  teatrul budapestan Barka.)

Publicarea pieselor

În Ungaria,  textele dramatice sînt publicate în primul rînd de reviste, ceea ce este o şansă a textului faţă de publicarea în volum, revista fiind mai spontană (dar şi mai  efemeră) decît cartea. Volume de dramaturgie contemporană (maghiară sau străină) apar foarte rar şi în general din iniţiativa proprie a unui teatru sau a unui autor - şi nu a unei edituri mari sau cu tradiţie (poate doar cu excepţia editurii Európa). Se pare că nu există interes faţă de publicarea textelor dramatice, din motive evidente: textul dramatic are puţini cititori, editurile  consideră că volumele de dramaturgie contemporană sînt greu vandabile, iar piesele pot circula foarte bine şi sub formă de manuscris (să nu-i zicem samizdat…). În acest fel este evident că piesele care se nasc şi sînt puse pe scenă, dar nu sînt publicate, au puţine şanse să intre în circuit, să fie citite de oamenii de teatru şi puse şi în alte teatre. Dramaturgul riscă să rămînă izolat, lucrînd la un singur teatru.

Dar, aşa cum spuneam, majoritatea textelor importante apar în reviste. Anual, cam douăzeci de texte se publică în reviste literare şi teatrale (în această medie numerică se include şi dramaturgia contemporană străină, ca şi o parte a traducerilor noi ale pieselor clasice), ceea ce reprezintă un procent foarte mic din piesele jucate sub formă de premieră absolută (sau premieră absolută maghiară – în cazul pieselor străine). Mai mult de jumătate  din aceste piese apar sub formă de anexă a revistei lunare SZINHAZ (Teatrul). În ultimul deceniu, doar într-un singur an publicarea pieselor nu s-a produs, şi aceasta din motive financiare.

Dacă aruncăm o privire asupra textelor publicate în SZINHAZ şi facem o analiză statistică a relaţiei dintre publicare şi montare, vom avea un număr relativ mic de piese jucate la începutul anilor ‘90 şi un număr mare de piese jucate spre sfîrşitul mileniului. Analizînd cele patru categorii – piesă contemporană maghiară, piesă contemporană străină, adaptare şi traducere nouă a textului clasic – vom constata următoarele:

–        pînă în 1990, revista SZINHAZ era aproape singura care putea "aduce" în ţară texte noi;

–         aici se publicau piesele maghiare "riscante", problematice din punct de vedere politic, dar de fiecare dată, în urma publicării lor, acestea au fost puse în scenă;

–        după 1990, piesa contemporană străină publicată de obicei din motive de promovare a unui text, are o şansă de sub 30% de a fi pusă în scenă;

–        adaptarea şi textul clasic tradus au şanse maxime să fie montate, ceea ce înseamnă că textul se va publica numai atunci sau după ce el este pus în scenă;

–        cam jumătate din textele maghiare publicare sînt montate;

–        este evidentă tendinţa revistei în ultimii ani de a publica numai texte deja "încercate", adică puse deja în scenă;

–        cele mai importante texte au apărut paralel cu punerea în scenă a textului.

Premii, festivaluri, burse, concursuri

Din multitudinea de premii pentru dramaturgie contemporană din Ungaria, cel mai important este  "Piesa Anului" . În ultimii zece ani s-a întîmplat de trei ori ca acest premiu să nu fie acordat nici unei piese. (Datele sînt luate din Anuarul teatrului maghiar, editat de Institutul şi Muzeul de Teatru.) Din comentariile criticilor din juriu putem desluşi că aceste premii nu au fost acordate din lipsa unui consens, nu din lipsa nominalizărilor.

Nominalizările criticilor se publică în revista SZINHAZ şi fiecare critic are posibilitatea să-şi comenteze alegerea. Aceste piese, ca şi celelalte piese nominalizate, sînt alese pe bază de piese văzute, puse în scenă în teatre şi nu ca şi texte citite, publicate. (Informaţiile le datorez selectorilor.) Nominalizările se fac, deci, exclusiv pe spectacole. Criticii maghiari au preluat modelul de vot al revistei Plays and Players, şi categoria “Cea mai bună piesă a anului” a fost întotdeauna un premiu decernat pentru o piesă pusă în scenă. Deci piesele premiate de critici au fost fără excepţie jucate, majoritatea în mai multe teatre în paralel. De exemplu Ibusar de Parti Nagy Lajos a fost pus de 5 ori în scenă, Cvartetul de Spiró György în trei teatre, iar Inamicul public de Tasnádi István, în două teatre. Se pare că piesa contemporană – deşi nu este publicată – intră repede în circuitul teatral, chiar fără acel "ajutor"  sau promovare a textului într-o revistă. Aceasta se datorează probabil faptului că Ungaria este o ţară mică, cu teatre puţine, cu piese remarcabile şi mai puţine şi cu un cerc restrîns de oameni de teatru. Autorii pieselor premiate în perioada 1990-2000 au avut, fiecare, cîteva spectacole pe textele lor: Forgách András 10 spectacole, Parti Nagy Lajos - 5, Hamvai Kornél - 4, Spiró György - 18, Tasnádi István - 8. Acest număr arată nu numai că premiul “Piesa Anului” este acordat dramaturgilor fertili, dar şi faptul că un autor intră relativ repede în circuit şi poate deveni un autor solicitat. 

Deşi Ungaria este o ţară centralizată din punct de vede teatral, în afara teatrelor din Budapesta mai există importante ateliere teatrale in oraşe ca şi Kaposvár, Nyíregyháza, Pécs, Debrecen. Însă dacă o piesă nouă este montată într-un teatru din provoncie, ea are o şansă mult mai mică la nominalizare pentru premiul “Cea mai bună piesă a anului” datorită simplului fapt că critica – dacă spectacolul nu este "adus" în capitală – nu vede spectacolul, iar piesa va primi puţine voturi. Este însă de menţionat că în teatrele de limbă maghiară din afara Ungariei, reprezentate la Festivalul din Kisvárda, dramaturgia contemporană este aproape inexistentă. Aceasta se datorează lipsei de dramaturgie originală din ţările respective, precum şi problemelor ridicate de drepturile de autor.

Prezenţa dramaturgiei la festivaluri depinde de însăşi tradiţia, profilul, genul festivalului. Festivalul Naţional, care oferă la rîndul lui importante premii, nu are un premiu special numai pentru dramaturgia contemporană, însă în ani consecutivi a avut un premiu pentru cea mai bună dramatizare, acordat în primul rînd dramaturgilor-secretari literari. În acest festival, care are şi rolul de a prezenta un eşantion al teatrului maghiar contemporan, cuprinzînd specacole de sală mare şi de studio, de proză şi de muzică, dramaturgia contemporană nu este reprezentativă – sau nu la un nivel demn de remarcat.

Există însă un festival interesant, numit Festivalul Teatrelor de Studio şi Alternative, în care prezenţa dramaturgiei contemporane este surprinzătoare: aproape 60% din spectacolele invitate sînt realizate pe texte contemporane (maghiare sau străine). Aceasta mai ales pentru  că teatrele de studio au luat naştere  pe lîngă teatrele de repertoriu (cu sală mare), ca locuri de experiment şi inovaţie. Spaţiile studio par astfel să fie mai prietenoase faţă de dramaturgia contemporană – ca o moştenire a acelei tradiţii conform căreia, pînă în 1990, numai în spaţiile alternative se putea naşte un text teatral important. Dacă s-ar face o analiză a spaţiilor teatrale în care se montează azi dramaturgie contemporană, cu siguranţă că teatrele de studio ar deţine recordul faţă de sălile mari, unde dramaturgia contemporană este mult mai puţin tipică (excepţii pe scenă italiană şi sală mare fiind teatrele Katona József şi Bárka din Budapesta, ca şi teatrul din Kaposvár).

În scopul promovării dramaturgiei contemporane, Ministerul Culturii din Budapesta oferă în fiecare an 5 burse, fiecare echivalentă cu un salar mediu pe durata de un an, pentru dramaturgi (ca şi pentru muzicieni, scriitori, pictori, ş.a.m.d.) Din 1998, bursele se numesc “Örkény István” şi se obţin pe bază de concurs cu un sinopsis de piesă. A avea piese publicate şi/sau jucate nu este o condiţie de participare. Dar cei care obţin aceste burse au obligaţia să scrie o piesă, astfel, datorită acestei burse, în perioada 1990-2000, dramaturgia contemporană maghiară a produs texte importante: în primul rînd trebuie menţionat dramaturgul Kárpáti Péter cu texte ca Tótferi, Pájinkás, Borbély Szilárd cu piesa Cameraman sau texte premiate de critici ca Inamicul public de Tasnádi István.

Însă alte foruri ministeriale sau de stat, ca Fondul Naţional pentru Cultură sau alte fonduri ministeriale, oferă şi ele posibilităţi de finanţare pentru diferite spectacole, în cadrul cărora dramaturgia contemporană maghiară nu are un statut privilegiat. Nu există ateliere sau cursuri consacrate exclusiv dramaturgilor, poate cu excepţia atelierului condus de Spiró György, în cadrul unui mare teatru din capitală, Teatrul Víg.

Dramaturgia contemporană în teatre

În Ungaria nu există nici un teatru consacrat exclusiv dramaturgiei contemporane. Sînt teatre însă care lucrează direct cu un dramaturg-playwright, acesta fiind angajat, ca oricine din “staff”. Ar fi o exagerare să vorbim de reînvierea modelului shakespeare-ian, adică de implicarea directă a unui dramaturg într-un teatru, pentru că acest model nu este tipic, dar sînt cazuri… şi cazuri importante. Unul ar fi Teatrul Barka, unde doi dramaturgi tineri şi de primă clasă lucrează ca angajaţi. Kárpáti Péter a avut două premiere în acest teatru (piesele All-wave Receiver; Tótferi), Tasnádi István la fel (el a mai avut premiere şi la Teatrul Kamra şi la Teatrul din Kaposvár). Ei reprezintă două modele de creaţie diferite: Kárpáti, unul clasic, el scriind texte independent de teatru şi companie, Tasnádi însă lucrînd texte care s-ar putea numi “de improvizaţie comună”, care se nasc în procesul repetiţiilor. Acest model caracterizează mai mult companiile alternative, textele născîndu-se exclusiv pentru o situaţie teatrală concretă, pentru regizori, actori concreţi, neavînd nici o şansă să fie jucate şi în alte teatre. Diferenţa însă este că, spre deosebire de teatrele alternative, aici improvizaţiile sînt prelucrate de un dramaturg profesionsit cum este Tasnádi. Ambii dramaturgi au obţinut bursele Örkény şi au deja volume publicate.

Un teatru important pentru dramaturgia contemporană maghiară este Teatrul Kamra, de fapt studioul faimosului Teatru Katona József din Budapesta, unde au avut loc importantele premiere ale pieselor Portugal de Egressy Zoltán şi Inamicul public de Tasnádi István ("adaptare originală" după piesa lui Kleist, Michael Kolhaas). Tot în teatrul Kamra se întîmplă premiere ale dramaturgiei contemporane străine: Botho Strauss Kalldeway Farce, precum şi piese de Tom Stoppard sau David Harrower, Jasmina Reza.

Festivalul internaţional al dramaturgiei contemporane

Ajuns la a treia ediţie, organizat ca bienală, în primul an (1997), Festivalul Dramaturgiei Contemporane a fost un festival naţional, după care în anul 1999 au fost invitate  cam 6 spectacole din străinătate şi s-au prezentat cam tot atîta spectacole din ţară. Între 21 şi 29 aprilie  2001 a avut loc la Budapesta cea de-a treia ediţie a Festivalului, finanţat şi susţinut de autorităţile culturale din Budapesta, de Ministerul Culturii şi Educaţiei Naţionale, de Fondul Cultural, de ambasade şi institute culturale ale ţărilor europene în Ungaria, de Fundaţia Soros ş.a. Anvergura sa este dată de secţiunile sale din care una, seminarul de traduceri din maghiară în alte limbi europene şi non-europene (participanţi au fost traducători nu numai din Germania, Franţa, Anglia etc, dar şi din Japonia, Islanda sau Suedia, pînă în Mongolia), denotă preocuparea pentru circulaţia textelor maghiare în lume.

Arhivare, promovare

Trebuie menţinut că Institutul şi Muzeul de Teatru au construit o bază electronică de date, cuprinzînd informaţii asupra spectacolelor din Ungaria. Baza de date cuprinde deocamdată spectacologia din perioada 1975-2000.

            Dramaturgia contemporană străină intră în teatre pe mai multe căi, iar publicarea unei piese în traducere pare să nu fie cea mai eficientă dintre ele. Aşa că piese de circuit internaţional (sau pur şi simplu la modă…) din Occident intră în ţară mai ales datorită dramaturgilor, adică secretarilor literari, care le "aduc", le oferă teatrelor şi regizorilor şi, după ce ele sînt puse în scenă, au şansa să fie şi publicate. Din acest punct de vedere şi în Ungaria funcţionează – ca şi în alte ţări – relaţiile interpersonale prin care "se aduc" piesele în ţară. După ce Institutul pentru Drepturile Autorului a încetat să existe ca instituţie centrală şi centralizatoare (evidentă moştenire dintr-un regim în care piesele intrau numai pe căi controlate), mici agenţii au început să se specializeze pe anumite limbi şi spaţii culturale. Aşa a "intrat" Marius von Mayenburg, Patrick Marber, Caryl Churchill. Spectacole străine sînt rareori invitate în Ungaria, cu excepţia celor prezente la Festivalul de Dramaturgie contemporană. Piesele din Europa de Est au o şansă foarte mică să fie jucate, şi aceasta nu numai datorită lipsei de informaţie (şi eventual de cunoscători ai limbilor respective), dar şi a dezinteresului, prejudecăţilor, chiar fricii de aceste teritorii. Spre exemplu, deşi sînt multe încercări de a traduce dramaturgie contemporană română – şi aici nu se poate vorbi de o lipsă de traducători… – din dramaturgia română de după ‘90 nu s-a jucat efectiv nici o piesă în  Ungaria. Piesele din Est cu succes în Vest – Hristo Bojchev, Biljana Srbljanovic, Lidia Razumovskaia – intră în ţară numai printr-un "mediator", şi anume Occidentul. Situaţia comunicării culturale cu Estul este într-o stare cu totul jalnică.

            Dar şi promovare a dramaturgiei contemporane maghiare in străinătate este sărăcăcioasă. Chiar dacă există evenimente de care se poate lega publicarea unor traduceri – cum e Tîrgul de Carte din Frankfurt sau Săptămîna Dramaturgiei Maghiare din 2001, din Franţa – volumele traduse au un management prost, şi sînt lipsite de consecinţe artistice. Ungaria duce o lipsă serioasă de manageri culturali şi de aşa numiţii “arts organizers”: există numai două univerisăţi cu specializare în management cultural şi aceste instituţii nu sînt integrate într-un circuit internaţional, iar studenţii licenţiaţi lipsesc aproape cu desăvîrşire din sfera teatrală. Singurele şanse de promovare a dramaturgiei contemporane maghiare în străinătate rămîn, în continuare, doar festivalurile internaţionale.